VIP Magazin
18 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Cluj, Berlin, Calcutta. Chişinău, I love You!
Septembrie 2011, Nr. 89

Cluj, Berlin, Calcutta. Chişinău, I love You!

Comentează   |   Cuprins

Andrei BOLOCAN. Prezentator TV şi om de artă, s-a afirmat la JURNAL TV la matinalul „Deşteptarea”, acum prezentând, în duet cu Nata Albot, emisiunea „Sare şi Piper” la acelaşi post de televiziune.

MOTTO: Prin cultură şi artă vom fi!
(Burghilă-Leonte Elena, , intepretă de muzică uşoară)


Trecutul se uită, dacă e de altă culoare. În caz contrar, trecutul nu poate decât să urle la tine. Ca un copil care urlă. Ca un mut care urlă. Ca un lup care-i mort în zăpadă şi tace. Tu nu trebuie să te regăseşti în ceea ce-ţi scriu. Să te regăseşti poţi în oglindă, în linii de partid, în pomelnice. Numai nu aici. Aici o să ai parte de ceva special. Ştiu că vrei să vezi asta. Astăzi îţi dau ceea ce-mi ceri. Te voi răsplăti cu patru istorii de dragoste, petrecute atât de demult încât începuturile lor sunt prea întunecate ca să ţi le dezvălui, iar sfârşitul lor, eh... ce să mai, vezi şi singur. Vorba poetului: cum să ştiu eu unde plec după moarte, dacă nici nu ştiu de unde am venit înainte ca să mă nasc?


Cluj, I love you!
E sâmbătă seara, sunt în Cluj şi în loc să beau bere, tequila şi să mă înfrupt din buzele unor unguroaice cu sâni mici, eu stau culcat în patul unei străine, pe care am iubit-o destul încât să devin un câine. Nu o mai suport. O privesc doar ca pe ceva care suspină şi atât. Nu ne mai sărutăm. Nu ne mai iubim. Salvarea mi-o găsesc într-o Pădure Norvegiană. Lacrimile mele se ascund în fumul de ţigară la bucătărie şi în paginile unui album kitschos cu cele mai tari 1000 de picturi ale omenirii. (SURSA http://www.банально-важные-раздумия-самоубийцы.com)

Asta se întâmpla demult, tare demult. Într-un oraş care (încă) se vrea capitală europeană a culturii, cu moşteniri austro-ungare şi pretenţii româno-americane, un băiat şi o fată se ţineau de mână. Cei din jur îi priveau şi puteai lesne ceti pe feţele lor o mult-prea valoroasă expresie, ceva de genul: vai, ce bine le stă ăstora împreună! Frumos şi gingaş se ţineau de mână, giugiulindu-se şi hohotind ca şi cum nici nu s-au despărţit acum jumătate de an, când ea îl înşela cu Alexandru şi el o înşela cu Alexandra. Alexandra cu doi ani mai mare ca el. Alexandru cu doi ani mai mare ca ea. Coincidenţe mai semnificative nici că se poate!

Ore în şir au străbătut cei doi centrul oraşului. S-au oprit în faţa universităţii pentru ca fata, la un moment dat, să-i spună „scuze, dar întârzii la curs. Crezi că ne mai putem vedea altădată?”. Da, putem, şi-a spus el în gând şi a comandat o ploaie, direct din al nouălea cer. Cu regrete, cu tot, a lăsat-o în spate. Cei doi nu s-au mai sărutat niciodată. Nici nu s-au mai iubit. Nici nu s-au mai. Mai ales că afara era luna mai. Coincidenţe, shtoli?

Chişinău, I love you!
Chişinău, 2011. La staţia de pe Calea Orheiului, doi bătrâni aşteaptă să urce într-un maxi-taxi. Bărbatul se mişcă greu, pare să aibă picioarele bolnave, dar felul în care ţine cârja în mână îţi dă de înţeles că toată partea dreaptă a corp lui e defectuoasă. Atac cerebral, gândesc în sinea mea, ce altceva? Femeia de alături e cu mulţi ani mai tânără. Are o frumuseţe aparte, care parcă îţi spune câţi ani are, dar tu ştii că ea oricum arată grozav de bine pentru anii ei. De departe o poţi auzi spunându-i „Vasile, Vasile, calcă mai atent!”. Oamenii din jur sunt binevoitori. O fată le oferă scaunul la staţie, femeia refuză respectuos şi spune că „avem de aşteptat 190, ele vin din clipă-n clipă”.

Dacă e vorba de o discuţie cu un om drag sau o întâlnire în parc cu iubita/iubitul, 20 de minute este un timp foarte scurt. Pe de altă parte, dacă e vorba de doi pensionari, întinzându-şi mâinile disperat la una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte (fucking hell!) unităţi de transport public, 20 de minute e un timp foarte lung. Într-un final, bătrânii au urcat sictiriţi în cel de-al şaptelea maxi-taxi, aproape cu nimic mai bun decât celelalte: aceeaşi iconiţă la oglindă, acelaşi bădăran cu centura neprinsă şi acelaşi „mai în spate, vă rog”, pentru că un maxi moldovenesc niciodată nu e prea plin, şi pentru că too much is never enough şi pentru că sky is the limit!

Acest „din clipă-n clipă” cred că e un slogan superb pentru tot ce se mişcă (şi nu prea) în Republica Moldova. Veteranii războiului de pe Nistru vor spaţiu locativ? Din clipă-n clipă! Călătorim în Europa fără vize? Din clipă-n clipă! Piste pentru biciclişti? Cămine pentru studenţi? Hehei! În Moldova, totul vine din clipă-n clipă!

Numai nu iubita mea. Ea mă iubeşte şi este la doi paşi de moarte din cauza mea. Ea îmi este alături din 2007, iar din 2011 ea s-a reincarnat într-o făptură şi mai frumoasă. Îmi place de ea. Scoate un sunet extraordinar, arată foarte bine, iar sor-mea nu a trebuit să-şi ipotecheze apartamentul ca să mi-o cumpere. Se numeşte Yamaha ĂF-TREI-SUTE-ZECE. E prima mea chitară cu VYHOD! şi am de gând să o păstrez pentru un timp mai lung, cam până atunci când (din clipă-n clipă) vom intra în UE.


Calcutta, I love you!
Călătoream odinioară prin Calcutta. Într-o casă veche, prin Bengal, într-o curte semipietruită, plină cu ficuşi şi lămpi de ulei. Te zăream goală, cu genunchii ridicaţi, mâinile întinse spre  mijloc şi palmele acoperindu-ţi sfios pubisul.

Când bătrânul şi surdul Sunar mi-a deschis Poarta, patul tău acoperit de pânze mi s-a părut infinit de departe. Te vedeam ca pe o licărire, ca pe un mic foc din ochii unui şarpe. Nepăsător la târcoalele ţânţarilor, eu am ajuns la tine. Cufundat în tăcere şi bătăi de inimă, ţi-am ridicat palmele. Îndelung am stăruit să-ţi privesc cel mai cald şi umed loc. Cuceritor am rămas deasupra-ţi.

Te visam, te sorbeam, te iubeam, îmi era dor de tine – şi asta fără a te săruta măcar. Încet m-am aplecat spre gâtul tău. Îmi plăcea să te văd nemişcată, îmi plăcea să te văd cuminte. Limba ta neastâmpărată reuşi însă să-mi lingă nasul. Mi-ai apucat sexul cu ambele mâini masându-l domol. Eu m-am învelit în aroma sânilor tăi. Am călătorit cu palmele peste calea picioarelor tale. Într-un sfârşit am ajuns în paradisul miresmelor. Eu eram albina culegând polenul. Eu eram copilul din mine, ascuns de frig, de ploaie, de vânt… lângă o tufă de liliac.

Bătaia inimii tale – top music track of all time. Dacă muzica lui Mozart vindecă oamenii şi scade nivelul criminalităţii în Noua Zeelandă, atunci ritmul respiraţiei tale mă poartă direct spre Shambala. Ne sărutăm cu cea mai mare poftă, iar cuvinte mai scumpe decât „haide, intră în mine” eu nu-mi puteam dori să aud.


Berlin, I love you!
Berlin. Februarie lui 2009. Oraş adăpost, oraş servici şi oraş cantină. Parcări de biciclete, biciclişti conştiincioşi şi şoferi toleranţi. Gardurile şi pereţii lipsesc cu desăvârşire, există doar spaţii pentru graffiti. Tot ce este vechi inspiră respect. Tot ce este nou e ajutat să crească. Ecranul din staţia de tramvai nu poate minţi – ora sosirii 7.02 înseamnă că ora sosirii este 7 şi 2 minute FIX, şi nu „plius-minus, depinde de probşi”.

La staţia Hackescher Markt, din şerpuitoarele S-Bahn, ies tot felul de oameni. Oameni care se bucură de o-bere-două la pubul irlandez; oameni care trag o fugă până în chinese market; oameni care merg la Ahmed după fructe. Toţi ei pot cu uşurinţă spune: „Ich bin ein Berliner”*. Toţi, în afară de Sergiu, un tânăr de 20 de ani, cu actele în neregulă, cu doi ochi adânciţi şi cu o foame cronică pe care nu poate să o ascundă. Sergiu a venit aici într-o toamnă, în speranţa unei Mari Mântuiri („Mari Mântuiri” a se ceti declarativ, ca de pe tribuna comitetului central). El a venit aci să devină un om mai bun, să capete experienţă, să deprindă viaţa şi să iubească.  Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Sergiu acum nu are niciun ban, riscă să fie alungat de la facultate, iar A. (rusoaica de care s-a îndrăgostit recent) îi dă bătăi de cap – îl iubeşte prea mult ca şi el să-ndrăznească să simtă aşa ceva faţă de ea. A treia săptămână la rând, ca să-şi permită două mese pe zi şi tichete la tramvai, Sergiu stă în faţa scuarului de pe lângă staţia de metrou şi cântă la chitară. Aici totul sclipeşte, muzica e tare şi fufele sunt siliconate până în măduva oaselor. Unica bucurie se măsoară în 10, 20, 50 eurocenţi aruncaţi în husa pentru chitară. Pe la sfârşit de seară, el adună vreo 15-20 de Euro şi pleacă la Plus Market să înfulece două sendvişuri, 200g de camembert şi o bere nefiltrată. Dacă adună mai mulţi bani, atunci merge în Sudkreuz, la turci, să mănânce ceva picant şi săţios.

Astăzi nu-i prea merge. Oamenii sunt mai puţin darnici ca de obicei, iar frigul nu-l lasă să cânte mai mult de o oră fără oprire. Chitara şi corzile îi plesnesc. El nu-şi mai simte degetele. Supergirl de Reamonn, piesa care îi aduce cei mai mulţi bani, răsună deja a treia oară, iar chelnerii de la prăvălia italiană îi ştiu pe de rost versurile. Se apropie doi poliţişti şi-i cer: Erlaubnis, bitte. Sergiu se fâstâceşte, răspunde ceva nedesluşibil în engleză şi le promite să plece cât mai curând. Poliţia s-a retras. Se retrage şi Sergiu, cu gândul la A., pe care nu o mai iubeşte; cu gândul la mama, în faţa căreia a pierdut demult orice război. La colţul străzii, cu pubul irlandez în faţă şi staţia de tramvai în spate, el îi reîntâlneşte pe poliţişti. Văzându-l cu chitara în husă, ei îi zâmbesc  semi-uimiţi (un fel de: uite, frate, ăsta chiar ne-a ascultat!) şi îi spun Danke. Adică mulţumesc. Adică statul german, în persoana acestor poliţişti, îţi mulţumeşte pentru că ne respecţi legile. Genial! Poliţişti care zâmbesc, îmbrăcaţi în verde, îngrijiţi şi plus la astea, mulţumitori! Genial! Doamne dumnezeule, şi-a spus Sergiu şi a căzut în fund de mirare. Şi-a luat lumea în cap şi a decis să plece înapoi acasă.
Înainte ca să plec, am venit la A. să-i întorc acele câteva cărţi şi DVD-uri pe care le împrumutasem. M-am aşezat lângă ea şi m-am întins să o sărut, dar o simţeam tensionată. Nu-mi vorbea deloc, era înecată în Louis-Ferdinand Céline. Ca să-mi ocup mâinile cu ceva, am luat de pe masă caietul în care îşi scria temele la germană. L-am răsfoit, însă tot ca un idiot mă simţeam. Cred că trecu vreun sfert de ceas fără a ne vorbi unul altuia. Peste un timp, A. s-a sculat şi a mers să închidă uşa şi să stingă lumina – semne devenite tradiţie. Semne care prevesteau sex.

* „Ich bin ein Berliner” – „Sunt berlinez”, este un citat din discursul ţinut la 26 iunie 1963 de preşedintele SUA John F. Kennedy în Berlinul Occidental. El a subliniat, prin acest discurs, susţinerea acordată de Statele Unite Republicii Federale Germania la 22 de luni după ce Republica Democrată Germană, susţinută de URSS, a ridicat Zidul Berlinului ca barieră care să prevină trecerea între est şi vest.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Interesant, o adaptare moderna a romanului "Adam si Eva" de L. Rebreanu.
Diana   -  
08 Octombrie 2011, 23:19
Sus ↑
Încă nu am finisat de citit, dar deja vreau să comentez ceva și eu aici.....îmi place....e mai neobișnuit, mai fără sens, cuvinte frumoase aruncate pe foaie.....dar acesta și este farmecul......Mie îmi place....Bravoooooo Andrei....!!!!!!!!!
Lilica   -  
26 Ianuarie 2012, 22:57
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+6°