VIP Magazin
18 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Ultimii mohicani ai umorului moldovenesc
Aprilie 2010, Nr. 72

Ultimii mohicani ai umorului moldovenesc

Comentează   |   Cuprins

Sunt umorişti din garda „veche”, care ne-au crescut şi ne-au amuzat cu „Teatrul de Miniaturi” şi „Chipăruş”. Sunt altfel decât modelele trendy KVN sau „Comedy Club” şi celor „mici” stilul lor poate li se pare luat din cronicile lui Grigore Ureche. Cei ce apreciază, însă, valoarea şi tradiţia nu îi abandonează.

Unii dintre „factorii de decizie” le mai „donează” şi nişte spoturi publicitare, să aibă „adaos la pensie”. Acum, că ne bântuiesc crizele (economică şi politică), când am obosit de alegeri de care nu scăpăm, iată, fugim de cotidian tot cu ajutorul lor. Trei „tartari” ai scenei şi ecranului– Gheorghe Urschi, Tudor Tătaru şi Jan Cucuruzac – şi un „partizan” al peniţei – Efim Bivol. I-am întrebat cum o duc acum, ce amintiri le trezesc vremurile de altă dată şi cum se uită la cei ce utilizează „obiectul muncii” lor - umorul - în timpurile noastre. Să ne spună bancuri, până la urmă, că la asta se pricep cel mai bine…

Gheorghe Urschi
62 de ani, actor, regizor, scriitor


Eram la Magadan cu un spectacol, iar în căminul în care eram cazaţi, trăiau şi doi moldoveni care lucrau pe un „плавучий завод” – cu „darurile mării” nu aveau probleme, s-au apropiat de noi, ca, până la urmă, să ne viziteze cu un borcan de trei kile de icre negre. Şi ceva de uns gâtul, normal. Tot aşa, chinuindu-ne noi să dăm gata borcanul cu icre negre, vezi că la urmă nu mai mergeau… Şi ce fac moldovenii noştri? Scot şi nişte usturoi, că, cică e demonstrat, ajută icrele negre să intre mai uşor pe gât. Uite aşa la moldoveni – şi icre negre să fie, dar tot cu usturoi merg!

>> Sunt deseori întrebat: unde-i umorul? E întotdeauna cu mine, acolo unde evoluez. La televiziune nu prea are loc, la Palatul Naţional nu e solicitat, ca să nu facă probleme. Şi atunci, ce-i rămâne umorului? Să se dosească de vreme rea la Ţibirica, la Feşteliţa, la Cernoleuca. Acolo, unde lumea, că tot n-are ce pierde, râde şi de regim, şi de preot, şi de primar, şi de poliţist. Râde sănătos, neprefăcut, vindecător.

>> Pentru mine, timpul nu se atinge de umor. Am râs de Sir Norman Widson, râd şi de Răzvan şi Dani. Râd cu mare poftă, râd ca un stricat de hârjoana a doi moşnegi nostimi, plini de ifose. Şi mă tot prind la gândul că, dacă făceau ei şcoală în locul meu, poate că nu le ajungeam nici până la glezne.

>> Iar tânărul de azi, chit că are o brumă de spirit, vrea să treacă peste lecturi, peste nesomn şi zbucium, peste ani de muncă şi surghiun şi să devină vestit până în ziuă. Iar a doua zi să-l arate toată lumea cu degetul şi să exclame: „Vă-hă-hă!!!”

Efim Bivol
59 de ani, scriitor, publicist


Odată, Mark Twain, ieşind dintr-o farmacie, este întrebat de un cunoscut:
- Sunteţi bolnav?
- De unde ai luat-o că sunt bolnav? răspunde umoristul.
- Păi, ieşiţi din farmacie, se miră acela.
- Dar ce, dacă mă vedeai ieşind din cimitir, aveam să fiu mort? făcu renumitul scriitor.


>> Umorul a apărut în epoca pietrei şi nu va dispărea nicicând. Căci este zi şi noapte, alb şi negru, râs şi plâns! El trebuie susţinut. Cu bani, cu putere, cu încurajare. Dar umorului trebuie să-i dai şi ceva de râs! Actualmente, traversăm o perioadă nespus de accelerată, în care s-a uitat de multe. Deci, şi de umor.

>> E bine că aproape toate ziarele şi revistele au rubrici de umor. Spre regret, unele publicaţii o îndesesc cu bancuri triviale, care nu le fac cinste. Or, cei mai tari umorişti n-au făcut bancuri. Ceea ce se face acum este axat pe politic – aşa se cere. De fapt, pamfletul politic a fost cel mai puternic, încă de la începuturi. E un izvor nesecat de inspiraţie pentru cei din breasla noastră.

>> Eram puternici la capitolul „epigramişti”. Nici nu cred că a trecut timpul epigramei, doar că trebuie să se mai schimbe după vremuri, să ţină pasul Internetului. Miza pe fabula scurtă, mini pamfletul – soluţia pentru viitor.

>> Mereu am fost cu ochii pe tot ce se făcea în domeniu. Şi ce se face. Îmi plăcea ideea KVN-ului, dezvoltată acum de unii entuziaşti şi pe la noi. Nu-mi plăcea varianta autohtonă – TVC, îmbibată cu mahalagism moldovenesc, în care echipele raionale se întreceau la dans, cântece şi alte arte, mai puţin în vorbe inspirate de duh şi umor. Cum totul se cunoaşte în comparaţie, faţă de varianta lui Masleakov… Acum, ceea ce fac tinerii, e mult mai bine.

Jan Cucuruzac
61 de ani, actor la Teatrul „Satiricus I. L. Caragiale”


Jucam „Maestrul şi Margarita”. Pe scenă, semiîntuneric, doi actori: eu (Bezdomnîi) şi Viorel Cornescu (Woland). Terminăm dialogul şi-i dau replica lui Mihai Curagău (Berlioz), care nu e – scaunul e gol. După câteva reluări de monolog să nu se prindă publicul, Cornescu mă întreabă: „Где запропастился ваш друг?”. Spectatorii aşteaptă răspunsul meu, eu mă foiesc, după care zic: „Мой друг пошел по себе”. Sala râde, culisele-s în hohote, apare Curagău năuc, nu ştie cum să continue povestea. Ne-a umflat şi pe noi râsul de curgeau lacrimile şiroaie.

>> Comedia a fost şi continuă să fie, pentru mine, o şcoală dură şi foarte eficientă. O fac cu plăcere şi durere, pentru că trebuie să fii impresionant şi când provoci râsul, şi când provoci plînsul. Jucând satiră, de bună calitate, am învăţat să mă „hlizesc public” şi nu „la public”. Nici în spectacolele care abordau probleme serioase, grave chiar, nu trebuia să lipsească voia bună. Surâsul e speranţa noastră: a actorilor şi a spectatorilor.

>> Posibilitatea de a fi rege şi bufon în acelaşi rol mă devoră. Un chicot, un hohot, un gest aproape invizibil cântăresc mai mult decât interminabilele, cât zilele de post, monoloage. Iuri Nikulin căuta în fiecare om clovnul. Şi eu îl caut mereu în mine. Se întâmplă să-l găsesc şi atunci mă simt bine.

>> Boul are o semnificaţie aparte atât pentru noi, moldovenii, pe care ne reprezintă cel mai bine, cât şi pentru mine, aparte, pentru că un tăuraş mi-a salvat viaţa – la propriu. Pe când eram mic, am adormit într-un lan de porumb şi m-am trezit doar la suflarea animalului care-şi căuta de hrană. Când m-am dezmeticit după aerul cald care ieşea din nările lui, am ridicat capul şi am văzut la câteva zeci de metri combina care era să mă taie, la siloz. Nu mi-e jenă să spun că un bou mi-a salvat viaţa. Am fost împreună şi la şedinţa foto pentru acest proiect, am vorbit, am pozat, vere…

Tudor Tãtaru
53 de ani, director general şi prim-regizor, Întreprinderea de Stat „Satul Moldovenesc Buciumul”

Mama m-a născut, pe cuptor, de un kil şi şase sute… N-a vrut nimeni să mă boteze, că nu-mi dădeau zile multe. Au venit la biserică trei naşi de botez… O băbuţă - era cam cea mai zdravănă din sat - m-a dus pe palme ca pe-un iepure. M-a stropit preotul la poarta bisericii – nu m-a băgat în cristelniţă că se temea să nu mor…

>> Sunt născut de 1 aprilie! Am 26 de meserii: am fost preşedinte de club de aviaţie, preşedinte de colhoz, главный егерь Алтайского края, tractorist, şofer de camion, am săpat fântâni arteziene, am mai fost lăcătuş la aparate de control şi măsură, lucrător cultural… Da artist am fost de când mă ţin minte. Încă de la vârsta de patru ani, pe când conduceam corul grădiniţei de copii… Artist şi cu studii… Am fost umoristul satului, puteam imita toţi oamenii din sat – scena mea era maidanul satului - pe urmă am trecut şi la cei mai vestiţi, care au devenit şi prietenii mei.

>> Dacă îi lipseşti pe moldoveni de umor… Nu ştiu ce se poate întâmpla. El ne mai ţine pe faţa pământului… Eu, unul, nu mă văd fără de umor şi voie bună. Mai fiind şi din Cojureni - un fel de Gabrovo moldovenesc.

>> Acum, umorul este, nu ştiu dacă e pasiv… E cam politizat, toţi umoriştii se mănâncă între ei, n-am înţeles ce se întâmplă şi ce n-au împărţit…

>> Viaţa artistului e grea. La noi, te uită în trei minute cine ai fost – e destul să ai un hop şi nu te mai ştie nimeni. Pe Eugeniu Ureche nu-l cunoştea personalul medical al unui spital în care era internat: fetele celea nu recunoşteau Artistul Poporului din Uniunea Sovietică. Întrebau ce urlă moşneagul acesta, pe când el repeta în fiecare dimineaţă… Nicolae Sulac şi-a petrecut ultimii ani din viaţă aici, la mine – nu venea nimeni să-l vadă…

Text: Marcel Toma.
Foto: www.fotoroom.md

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

dar profesia de likea, ai uitat-o?
serg   -  
27 Mai 2010, 21:06
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+6°