VIP Magazin
18 Noiembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Piaţa de purici sau 3 metri pătraţi dintr-o tristeţe…
Iunie 2012, Nr. 98

Piaţa de purici sau 3 metri pătraţi dintr-o tristeţe…

Comentează   |   Cuprins

Lorina Bălteanu. Scriitoare, creatoarea brandului de bijuterii „L’Orina”

rebuie să recunosc că, în ultimul timp, merg la piaţa de purici mai des decât la Louvre. Nu că aş avea ceva cu Gioconda… Prin pâcla deasă a veacurilor, chiar dacă mi se uită în ochi, oricum mă ţine la distanţă şi ceea ce ne desparte nu e doar funia roşie a barierei muzeului…

În schimb, la piaţa de purici poţi să atingi cu mâna buclele aurii ale oricărui cavaler, pictat în spatele reginei sau, sub pretextul că vrei să o cumperi, poţi ţine în mână ceaşca din care Marie Antoinette şi-a băut ultimul ceai.

Sau măcar să strângi în palme un nasture de la rochia ei… Poţi să te priveşti în oglinzile somptuoase cu rame acoperite cu aur şi, dacă nu te vezi prea bine, poţi şterge cu mâneca praful adunat de secole pe sticlele lor…

Vânzătorul, chiar dacă bănuieşte că nu ai bani nici pentru o carte poştală din secolul trecut, oricum îţi răspunde binevoitor la toate întrebările, cu lux de amănunte. Iar în cazul că nu ştie nimic despre cui a aparţinut obiectul respectiv, inventează o istorie pe loc. Fiindcă brocanţii, adică vânzătorii de vechituri, îşi iubesc obiectele pe care le vând şi le cocolesc ca pe nişte personaje adevărate şi vii. Asta mă amuză cel mai mult în plimbările mele prin piaţă. Niciodată şi nicăieri nu am mai auzit atâtea istorioare şi poveşti decât aici. Ca un fel de literatură nescrisă. Ori poate, mai curând, ca o istoriografie imprecisă…

Piaţa de purici seamănă cu un oraş adevărat, împărţit în cartiere de lux şi altele mai populare, cu străzi, buticuri şi cafenele, prin care cântă Piaf-uri foarte asemănătoare cu originalul. Buticurile pure, unde se vând doar porţelanuri sau numai  obiecte art deco, îmi par plicticoase. Cele pe care le ador sunt buticurile în stil Ali Baba, unde găseşti adunate şi împerecheate obiecte de diferite epoci şi stiluri.

La periferie, îşi găsesc câte un locşor ca să răstoarne obiectele grămadă, direct din maşină, cei care videază apartamentele după moartea proprietarilor, la cererea moştenitorilor… La piaţa de purici moartea e doar un fenomen prin care obiectele trec de la un proprietar la altul. Atât. Dimineaţa, primii care trec pe aici sunt profesioniştii, care aleg fără greş, doar din privire, singurul obiect de preţ şi-l duc cu ei în geanta de piele roasă în direcţii necunoscute. Apoi vin brocanţii de rând şi aleg meticulos tot ce se poate alege din grămadă, studiind cu lupa fiecare mărunţiş. Abia după asta vin şi cei care caută o cratiţă sau un polonic mai ieftin decât un euro…

Eu nu fac parte din nicio categorie şi vin la piaţa de purici fără un scop anume, de cele mai multe ori fără bani. Hălăduiesc ore în şir printre obiectele expuse pe tarabe şi pipăi cu mintea timpul oprit în ceasornice. Ori măsor rochii şi pălării din veacul trecut, care îmi vin mult mai bine decât cele moderne. (Pe atunci manechinele nu făceau doar numărul 34.) Şi plec de fiecare dată acasă cu ceva de preţ, care nu se cumpără pe bani... Cu tristeţea care mi-o transmit toate aceste obiecte orfane, care şi-au depăşit în timp stăpânii…

La Chişinău au existat toate felurile de pieţe de vechituri, şi niciodată o piaţă de purici adevărată. Obiecte autohtone şi autentice aproape că nu avem deloc. Vasele de lut s-au spart, iar covoarele bunicilor, dacă nu s-au ros de tot de podelele din lut, au fost schimbate de ţărăncile noastre, prin anii ‘80, pe covoare noi turceşti. Mai există câteva obiecte, care au fost aduse de emigraţia rusă după revoluţie sau de soldaţii sovietici, întorşi biruitori cu trofee din Germania.

Ori din cauza furtunilor care au trecut pe aici, ori a eclipselor de soare, nicio generaţie de moldoveni nici nu a moştenit ceva de preţ de la predecesori şi nici nu a ştiut să păstreze ce a rămas, pentru generaţiile următoare.

Prin anii ‘70, când venisem pentru prima dată la Chişinău, întâmplător am fost martoră la distrugerea cartierului unde urma să se construiască mai târziu spitalul de urgenţă. Câteva buldozere înfricoşătoare muşcau din coloanele caselor care în zadar încercau să opună rezistenţă. Erau ca nişte scene dintr-un film de război… Seara, după plecarea muncitorilor-soldaţi, plângând printre ruine, tot ce-am reuşit să salvez au fost doar câteva mânere de uşi şi o săpunieră de ceramică pictată, pe care le-am păstrat mulţi ani la rând şi pe care le-am folosit mai apoi la restaurarea casei în care urma să locuiesc, împreună cu părinţii mei. Accidental, doar la câteva zeci de metri mai la vale de acelaşi spital.

Casa, pe care am restaurat-o cu multă grijă şi migală, fără să-i schimb aspectul iniţial, a fost obiectul micii mele victorii şi bucurii. Până când acelaşi arhitect-şef, cu care împărtăşeam adesea această bucurie, a semnat cu nonşalanţă permisiunea pentru construcţia altei case, care în câteva luni s-a ridicat impunător cu colţurile sale ascuţite deasupra casei noastre, acoperind şi soarele, şi luna. Iar mai apoi, tot el, (cu creionul pe hârtie) schimba configuraţia curţii  pentru ca un alt vecin important să-şi pună banalul său garaj de tinichea. Avocatul, la care m-am adresat, mi-a răspuns că „trei metri pătraţi de curte” i se pare a fi o problemă mult prea neînsemnată, pentru care nu se poate angaja. Tocmai intrase în politică şi era în partidul celor care luptau în acel moment cu comuniştii… Slavă Domnului, au reuşit. Vital pentru viitorul ţării. Dar, şi atunci, şi acum, cred că nişte metri pierduţi din curtea mea o fi, poate, o problemă minoră, însă trei metri pătraţi din configuraţia curţii unicului ansamblu arhitectonic rămas intact în toată ţara deja e mult prea mult…

Or numai eu, tipa ce caută în tot ce se întâmplă, văd în asta motive de tristeţe…

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+4°