VIP Magazin
13 Decembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Filii, fobii şi întunericul
August 2012, Nr. 99

Filii, fobii şi întunericul

Comentează   |   Cuprins

Vsevolod Ciornei. Om de litere, semne de punctuaţie, sunete şi gesturi, laureat al câtorva concursuri de împrejurări

În anotimpul fastuoaselor şi redundantelor sărbători patriotice conştiinţa de sine îşi examinează interiorul ca să se dumirească ce sărbătoreşte ea.

Vinul, această datină strămoşească se amestecă cu votca ocupantului şi berea altui ocupant potenţial. A doua zi pastilele anticap, căci tot capul e o globală durere, concurează pentru prioritate cu apa minerală şi moarea de curechi. Sunt consumate succesiv, dar aproape concomitent, toate generând în stomac un fel de 7 aprilie amestecat cu 7 noiembrie...

În fond, cam la această patologizare a biologicului se reduc toate sărbătorile noastre. Şi laice, şi bisericeşti. Şi logice, şi absurde. Doar grupurile mici de intelectuali îşi mai bat capul strict ocazional cu semnificaţiile cutărei sau cutărei sărbători. Dar şi aceştia o fac fie în virtutea obligaţiilor profesionale, fie dintr-o inerţie a demagogiei patetice care îi scoate la fiecare ocazie în faţa vreunui microfon în care îşi inoculează patriotismul sonor.

Restul lumii petrece simplu, vesel şi degajat, făcând o generoasă abstracţie de prilejul naţional, istoric sau ecumenic. Şi, probabil, bine face. Ceea ce vor căpoşii şcoliţi şi cu mintea şireată e să le impună oamenilor normali felurite vrăjeli de două parale.

Să-i împartă în fili şi fobi. Românofili şi românofobi. Rusofili şi rusofobi. Eurofili şi eurofobi – în raport cu uniunea, nu cu moneda. Moldofili şi moldofobi.

Din păcate, le reuşeşte. Ne împărţim cu ardoare, fiecare cu mesianismul său, fiecare cu minciuna şi exagerarea sa contra minciunilor şi exagerărilor altora.

Toţi construiesc viitorul profitând de prezent. Pe scheme internaţionaliste sau naţionaliste, dar cu avânturi eminamente capitaliste. O concurenţă inevitabilă şi firească.

Tot ce ţine de acum şi mâine este fie real, fie dorit, fie presupus. Adică ori influenţează, ori ar putea sau ar fi de dorit să influenţeze realitatea. Poate să ne placă sau nu, poate să genereze temeri sau speranţe, dar în toate cazurile este legată de realitatea existentă sau de cea viitoare posibilă.  

Tot ce ţine de trecut, de „a fost”, poate şi uneori trebuie examinat ca experienţă. Factologia ar trebui să fie întotdeauna utilă. Dar nu este pentru că e însoţită întotdeauna de completări, fantazări şi falsificări.

La toată dichiseala asta teoretică, toţi filii şi fobii adaugă elementul efervescenţei emoţionale. De multe ori această efervescenţă este scopul în sine al cultivării filiilor şi fobiilor. Ei nu analizează faptele şi nu au de gând să tragă concluzii din cele întâmplate, concluzii necesare pentru a evita greşelile în prezent şi în viitor. Adică, experienţa nu îi interesează. Nu o proiectează în prezent. Nu o analizează.

Ei au tema. Lozinca. Sloganul  „Jos cutare, sus cutare”, la care adaptează trecutul, istoria, geografia, matematica, sculptura, creşterea viermilor de mătase, orice...

Ce-i drept, unii fili visează la repetarea obiectului filiei lor în viitor. De regulă, anume aşa cum a fost în trecut, fără adaptări şi corectări. Orice tentativă de a le sugera că aşa ceva este pur şi simplu imposibil, dată fiind schimbarea situaţiei şi a realităţii înconjurătoare, se ciocneşte de proteste, indignări, acuzaţii şi etichetări. E valabil şi pentru românofilii care visează la restabilirea României Mari interbelice, şi pentru rusofilii care consideră posibilă restabilirea Uniunii Sovietice de prin anii ‘80 ai secolului XX.  

De fapt, filii unei iluzii sunt concomitent fobii alteia. De aceea bătăliile retorice dintre taberele concomitent file şi fobe nu confirmă nici măcar parţial sau temporar vechiul dicton conform căruia în discuţii se naşte adevărul. Distrugerea, fie şi metaforică a oponentului, este mai importantă decât ideea pe care o promovăm.  Ideea de critică constructivă stârneşte doar indignare şi dispreţ. Mai ales că şi temele discuţiilor publice sunt plasate între ori-ori şi pigmentate cu excese emoţionale şi sentimentale. Adică, cele mai eficiente instrumente de dezbinare a societăţii. De fapt, anume cu acest scop sunt iniţiate şi purtate cu înflăcărare aceste discuţii. Se discută despre religii, despre cultul personalităţilor defuncte, despre cultul statelor dispărute. Se discută despre toate şi despre nimic. Doar de dragul dezbinării.  

Politica operează cu clişeele gen stânga, dreapta, centru... Dar, de fapt, prostul de dreapta e la fel de periculos ca şi prostul de stânga. Pentru că pe niciunul nu-l mai interesează realitatea. Ei nu mai au întrebări, au doar răspunsuri de-a gata. Realitatea îi lasă indiferenţi în cazul în care nu-i deranjează.

Şi iată că, de ani de zile, trăim cu toţii în aceeaşi ţară, dar vrem să trăim în altele. Unii chiar se duc peste hotare să muncească. Alţii vor să se ducă cu tot cu ţară între alte frontiere. Şi fac politică şi demonstraţii stradale prin care vor să-i convingă pe toţi ceilalţi că acesta e adevărul istoric şi viitorul luminos: revenirea la nişte formule peste care istoria şi-a aşternut deja rugina…

Şi în timp ce noi frângem lăncile vorbirii ciocnind unionismul cu statalismul şi federalismul cu unitarismul, cineva face comerţ cu libertatea noastră şi ne vinde geografia, punând paralele în buzunare invizibile pentru fisc. Noi ne nimicim reciproc, ei  mimează lupta reciprocă, dar de fapt luptă împreună contra noastră.  

În pline războaie interne de acest gen, sărbătorim nişte episoade istorice. Ca să fim în rând cu lumea. Franţa celebrează revoluţia din 1789, Marea Britanie – ziua de naştere a reginei, Statele Unite – Ziua Recunoştinţei…  Aglomerăm şi noi zile mitologice – a limbii, a independenţei, a drapelului, a revoluţiei Twitter…  Încercăm să ne obişnuim cu sărbătorile noastre, misiune uşoară pentru tineri şi mai grea pentru cei cărunţi care nu se pot dezobişnui de 23 februarie, 7 noiembrie şi alte date sacre pentru o ţară care nu mai există.

Poate că ne este greu să ne strângem ciucure în jurul unor sărbători naţionale pentru că presimţim că ne apucăm să celebrăm o naţiune care doar se preface că există şi care îşi caută dizolvantul istoric?

Nu ştiu dacă merită să ne torturăm creierul cu efortul de căutare a adevărului. El există chiar şi atunci când noi nu-l ştim. E pe undeva. Poate chiar pe undeva pe aproape. Şi sună simplu. Bunăoară, aşa: nu lupta contra întunericului, aprinde, pur şi simplu, lumina...

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău