VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Decalogul lui Val Butnaru
Noiembrie 2012, Nr. 102

Decalogul lui Val Butnaru

Comentează   |   Cuprins

La răstimpuri de generaţii şi de atitudine, ai impresia uneori că obrajii nu mai roşesc, că valul nu mai provoacă, că pernele nu mai reproşează indiferenţa, că femeia nu mai poartă mătăsuri modeste, că mărturisirea lui/ei nu mai nelinişteşte, că fotoliile nu se mai dau aproape de masă, fiindcă oamenii nu mai au pofte de discuţii faţă în faţă. Cum trece vremea, spunea Călinescu.

Vom îmbătrâni şi nimeni nu ne va admira pleoapele din fotografii sau trotuarele pe care am mers în viaţă. Fiindcă nu avem timp de asta. Viaţa ne este conturată chiar în palme, nici măcar să ne uităm în propriile palme nu avem timp. Fiindcă... ne prefacem foarte ocupaţi. Invitatul din cel de-al treilea DECALOG aduce un compliment timpului şi îl găseşte. Val Butnaru a colorat literele lui Eugène Ionesco şi Aureliu Busuioc cu înţelesuri adevărate ce se aşază în fiecare casă. Doar că durata staţionării e diferită şi plină de dedesubturi. Fiecare casă îşi NElinişteşte principiile în felul său...

I. viaţa însăşi — un principiu
Nu sunt sigur că ceea ce am trăit poate fi numită viaţă. Poate  o părere, poate o intenţie... Dacă m-a marcat cineva? Dar ce înseamnă, de fapt, asta? Să te asemeni cuiva? Când eram mai tânăr, aveam, paradoxal, principii. Pe unele chiar le puteam formula. Cu timpul, multe dintre acestea au dispărut şi nu din motivul că nu au contat sau că nu au fost importante. Au fost. Dar, odată cu trecerea anilor, îţi dai seama că principiile au fost inventate pentru a ascunde intenţiile meschine ale cuiva. Despre acest CUIVA cu majusculă ar trebui discutat aparte... Şi atunci, ca să ne oblige să executăm fără crâcnire dorinţele secrete ale acelui cuiva, au fost inventate pricipiile. Bine, unele chiar sunt bune: să nu furi, să nu ucizi, să nu râvneşti nevasta aproapelui. Decalogul biblic, atât de cunoscut, dar atât de rar aplicat în  viaţa de zi cu zi. Cine îşi mai pune problema celor şapte păcate capitale? Întotdeana m-a uimit faptul că printre păcatele capitale este şi trufia. Dacă eşti trufaş, eşti pus pe acelaşi cântar ca şi un criminal de ultima speţă. Oh, cum să mai ajungă oamenii în rai? Nu e simplu, deloc nu e simplu să respecţi regulile inventate de alţii. Noi trebuie să le respectăm, dar acest lucru nu are nimic în comun cu viaţa noastră aşa cum am fi vrut s-o trăim.

II. jurnalele de succes  
„Jurnal de Chişinău” este o afacere care s-a soldat cu succes, până la urmă. Ca orice afacere, a avut un început mai prost, mai târziu a mers altfel. Într-un final, acesta este rostul vieţii – să te ocupi de o treabă care îţi place şi să te bucuri că măcar ceva ai. E mult mai rău când nimic nu se întâmplă. Adică se întâmplă, de ce nu? Mergi, seară de seară, pe la chefuri, pe la tot felul de evenimente, mai cu ştaif sau fără. Ai impresia că eşti un om important şi chiar antrenat în viaţa urbei... Dar te surprinzi uneori că nu te încearcă remuşcările, nu ai procese de conştiinţă, nu simţi chinuri sufleteşti. De ce oare îţi lipsesc aceste lucruri puţin plăcute? Şi e e nevoie oare de ele? Cred ne putem trecem şi fără ele, dar dacă nu le avem înseamnă că nici bucuria nu e pe potrivă.

III. moartea şi relaţiile ei cu „regele moare”
Nu l-am cunoscut pe Eugène Ionesco, am vorbit doar la telefon cu el în 1991, atunci când începeam să creăm teatrul. Ţin minte vocea lui... Încă era o voce sigură. S-a bucurat bătrânul extrem de mult. Apropo, Ionesco se temea de moarte foarte tare. La modul instinctiv se temea... În „Regele moare” se regăsesc fobiile care îl bântuiau. Monologul ăla unde regele se întreabă cum e posibil ca anume el să moară denotă frica scriitorului faţă de întuneric, faţă de dispariţia sa dintre noi. Ionesco nu concepea moartea ca pe o chestiune  personală. Nu concepea să privească în faţă un adevăr, lucru pe care orice ţăran îl face cu uşurinţă. Da, va veni ziua în care oglinda nu va mai reflecta imaginea noastră, iar soarele va proiecta pe asfalt alte umbre, nu a noastră. Şi zilele, de fapt, nu ne vor mai aparţine... Am avut perioade când  mă gândeam foarte des la aceste lucruri. E nevoie să treacă mulţi ani ca să înţelegi că după dispariţia ta viaţa va continua şi, cu excepţia celor foarte apropiaţi, nimănui nu-i va păsa că ai plecat din peisaj. Nu sunt doar cuvinte, important este ca acest adevăr să pătrundă adânc în sufletul tău. Şi dacă, omeneşte, nu poţi învinge frica faţă de moarte, nu-ţi rămâne decât să te gândeşti la ea în fiecare zi a vieţii tale. Asta te va ajuta să trăieşti viaţa cu demnitate. Am avut colegi care au murit înecându-se în băutură, murind atât de prosteşte, atât de stupid. (Nu cred că e valabil clişeul care zice că orice moarte e stupidă...) Oare ei au trăit cu adevărat acest sentiment al pietăţii faţă de moarte? Da, moartea trebuie respectată, asta cel puţin. Moartea trebuie să ştie că tu accepţi existenţa ei.

IV. frunza de dor singură în faţa dragostei
În 1966, dacă nu greşesc, Aureliu Busuioc scrie „Singur în faţa dragostei”. Pe atunci, prin literatura basarabeană se rostogoleau ciulinii realismului socialist mânaţi de vântul şantizmului transnistrean. Până la Busuioc, singurul semn de viaţă normală îl dăduse romanul „Frunză de dor” a lui Druţă. Aşadar, două texte  apărute aproximativ în aceeaşi perioadă, dar distanţa dintre ele e ca dintre cer şi pământ. Un scriitor talentat  ca Ion Druţă, marcat de educaţia pe care a avut-o acasă, dar şi de cultura pe care i-a dat-o şcoala acelor timpuri şi altul, Aureliu Busuioc, venit dintr-un alt mediu, abordând un limbaj proaspăt, năucitor şi o ironie devastatoare. Era un scriitor născut în vremuri care nu-l meritau. Un extraordinar conviv. Femeile leşinau la vedera lui. Bărbaţii îl invidiau. Scriitorii şantizaţi îl urau. Tot ce-şi poate dori un om!

V. compasiunea, principiu creştinesc
Nu-i aşa că ne surprindem deseori că suntem traversaţi de sentimente neînţelese? Atunci când discuţi cu cineva, bunăoară, constaţi cu mirare că omul din faţa ta nu este o abstracţie, că acolo, la celălalt capăt al mesei, exista o altă lume interioară. În egoismul nostru, de fapt, în nesimţirea noastră, tindem să credem că doar noi avem o complexă lume interioară. De unde să ştim ce se petrece în sufletul unui necunoscut care trece în grabă pe lângă noi la colţ de stradă? Nu ne vom mai întâlni niciodată, de ce să ne punem astfel de întrebări? Dar atunci când ţi le pui, realizezi că nu doar tu suferi, dar şi alţii, la fel ca tine, sunt devoraţi de decepţii şi bântuiţi de himere. În momentul în care înţelegi una ca asta, deja ai avansat pe o treaptă a umanului din tine. Poţi spune chiar că te conduci de un principiu. Poţi să-i spui compasiune. Dacă ai la dispoziţie alte cuvinte, foloseşte-le. Nu cuvântul va conta, ci sensul cu care îl vei umple. Dacă vei formula zilnic sensuri, nu cuvinte, vei ajunge să porţi în suflet un cod de legi personale. La ce folosesc acestea, aş putea să mă întreb uneori... În aparenţă, la nimic. În fond, doar astfel ne salvăm de abrutizare.

VI. tragica îndeletnicire cu passworduri nervoase
Mai mulţi cunoscuţi de-ai mei, tineri şi mai puţin tineri, încearcă să mă convingă să-mi deschid un cont sau cum se i spune chestiei alea? Cred că n-am s-o fac, fiindcă am o părere urâtă despre Facebook. Uneori am impresia ca asta e o îndeletnicire tragică a generaţiei tinere de azi. Dincolo de faptul că se iroseşte timp aiurea, mi se pare că modul acesta de a comunica este unul care provoacă răni adânci sufleteşti. Ele încă nu se văd, dar vor da semne de existenţă mult mai târziu. Acum ele doar îşi fac apariţia timidă în formă de parantezele celea ridicole pe dreapta sau pe stânga. Comunicarea la nivel primitiv cu semenii, graba în care sentimentele profunde sunt înlocuite cu zâmbetele online, imbecile, ce mai tura-vura!, toate aceste lucruri grave nu pot trece fără anumite consecinţe. O comunicare superficială sau primitivă înseamnă moarte de om, crimă adică. Cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu este omul de alături, este seamănul nostru cu care îţi poţi permite luxul unor discuţii despre nimicuri importante. Oh, cât de mult înseamnă aceste discuţii pe-ndelete!  Şi acum, îmi propui să înlocuiesc acest dar al vorbei dulci cu fraze abrupte pe Facebook? No, bine zău, că mare figură mai eşti!

VII. scrisul, plăcerea grafomanilor
Cei care spun că scrisul e o plăcere trişează. Asta în cel mai bun caz. Mint la greu. Nu e deloc o plăcere. Scrisul poate constitui o plăcere doar pentru grafomani. Pentru cei care au un pic de talent, nu e nici pe departe astfel. Chin, supliciu şi nu mai ştiu ce alte cuvinte ar putea reda adevărata stare a lucrurilor. Răsfoiţi biografii celebre şi veţi vedea cum unul îşi punea la masa de scris un lighean şi îşi ţinea picioarele în apa rece ca gheaţa, doar-doar să-i vină şi lui o idee salvatoare! Sau un altul, îmbrăcat în frac, cu papionul care îl sufoca, dar suportând supliciul în speranţa unei fraze care să apară, într-un sfârşit, în capul vuind de prostii. Tolstoi, într-un moment de criză, a fumat pipă, iar a doua zi a înjurat urât, de parcă cineva îl forţase să fumeze. Flaubert urla ca un apucat citindu-şi textele. Aşa verifica el calitatea...  Asta numeşte cineva plăcerea scrisului? De meseria asta se ocupă, de obicei, oamenii ursuzi, care nu sunt grozavi în comunicare. Un fel de sadomazochism care se autoexilează şi şterg din viaţa lor ani buni de închisoare benevolă. Romanul „Cartea nomazilor din B.” l-am scris în... redacţie. În timp ce se făcea ziarul, între două redactări obligatorii de articole, scriam primul roman din viaţa mea... Mare plăcere! Hai să nu trişăm! Dacă înveţi să abordezi corect lucrurile şi să nu te consideri ceva mai mult decât eşti în realitate, chiar dacă eşti mai mult decât acel ceva, atunci e bine.

VIII.  trăsăturile apucăturilor genetice
Cred că lumea este condusă de lume. Prin „lume” înţeleg nu doar ceea ce vedem. Mai e şi una invizibilă, condusă de o forţă superioară şi supremă. Oamenii obişnuiesc să-i spună Dumnezeu... În ce măsură soarta ta este predestinată? După mine, câteva lucruri sunt clar predestinate. Dacă ne gândim la codul genetic cu care ne naştem şi de care nimeni nu poate scăpa şi nici modifica, ne dăm seama că există lucruri date dinainte pe care nu ai cum să le shimbi. Trăsăturile feţei, caracterul, apucăturile. Moştenim ceea ce nu întotdeauna ne place. Unii îşi fac operaţii estetice, alţii încearcă să-şi trişeze originile, absolvind Harvardul. Chiar îl poţi fenta pe Dumnezeu?

IX.  trădările simţite şi nesimţite
Trădări şi trădători, o temă tocmai bună pentru marile tragedii. Eshil, Shakespeare, Shiller... Păstrând proporţiile, în 1982 am scris „Apusul de soare se amână”. M-a preocupat, fireşte, nu?, soarta unui trădător de-al nostru, celebru, — Ieremia Golia. Toată istoria e marcată de trădări, unele incredibile cu adevărat. Cum să-ţi spun, aşa cum Hristos şi-a meriat un Iuda, trebuie să fii un Ioan Vodă cel Cumplit, care să-şi merite un Ieremia Golea! Dar dacă nici tu nu eşti pe potriva unui Ioan Vodă cel Cumplit, nici cel care îţi face găinării nu este Ieremia Golia, atunci ce să mai vorbim despre aşa-numitele trădări care ţi se întâmplă doar în capul tău?

X. fidelitatea şi formele ei rotunde
Aşa e omul – s-a obişnuit să respecte forma în detrimentul esenţei. Şi de vină, în mare parte, se face filmul american în care de vreo 18-20 de ori pe oră personajele repetă cu orice ocazie I LOVE YOU. Mă mir cum de americanii nu fac declaraţii de dragoste copacilor? Omului trebuie să-i spui „te iubesc” o dată sau de două ori în viaţă. Atunci când spui ceva, chiar trebuie să crezi în ceea ce spui. Este o iresponsabilitate să spui „te iubesc” zeci de ori pe zi.  

Concept: Ana Popenco
Foto: www.fotoroom.md

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

LIKE :o)
A.S.   -  
20 Februarie 2013, 18:10
Sus ↑
super comentariu .super reflectie despre noi,oamenii.multumesc
simon   -  
21 Septembrie 2014, 20:11
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°