VIP Magazin
18 Noiembrie 2018
Print
Print
Print
Print
De-a istoria-n bumbi
Iunie 2012, Nr. 98

De-a istoria-n bumbi

Comentează   |   Cuprins

Vsevolod Ciornei. Om de litere, semne de punctuaţie, sunete şi gesturi, laureat al câtorva concursuri de împrejurări

raţie spiritului de iniţiativă inepuizabil al politicienilor noştri, o tot ţinem într-o permanentă comemorare a numeroaselor ocupaţii la care am fost supuşi.

Înclinaţia naturală a moldovenilor de a se plânge pe viaţa grea chiar şi la mesele doldora de bucate şi licori capătă şi o expresie publică oarecum elitară.

Ţapul ispăşitor e la îndemână. Ruşii. Şi mai e şi un trend global ideea de a pune Rusia la ungher în genunchi pe coji de nucă pentru comportament geopolitic urât.

Deci, a afirma că tot ce e rău la noi e din cauza lui 16 mai 1812, 28 iunie 1941, 2 august 1944 şi a altor zile în care ruşii au început a ne guverna e un ritual la modă, aducător de bun renume şi de titlu de cavaler al adevărului pur şi prigonit.  

Majoritatea istoricilor susţin trendul selectând din evenimentele trecutului abuzurile şi samavolniciile autorităţilor ruseşti din toate timpurile de după 1812.

Istoria s-a întors pe dos.

Până la 1990 grozăviile şi ororile îi reveneau perioadei interbelice numite ocupaţie românească.

După 1990 se creează impresia că istoricii nu fac altceva decât să schimbe între ele minusurile şi plusurile din scrierile lor anterioare.

Se adeveresc spusele unui scriitor englez că istoria nu este ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce scriu istoricii. Şi spusele unui umorist polonez că dacă am scoate toate minciunile din istorie nu înseamnă că în ea ar rămâne adevărul. S-ar putea să nu rămână nimic.
Şi până la ‘90, şi după istoriei i se atribuie scopuri şi misiuni. Până la ‘90 istoria ne convingea că toate evenimentele de la Adam şi Eva până în actualitate s-au produs doar pentru ca locuitorii dintre Prut şi Nistru să devină sovietici. După ‘90 această abordare falsă şi antiştiinţifică a fost anulată, condamnată şi înlocuită cu ideea că aceleaşi evenimente s-au produs doar pentru ca aceiaşi locuitori ai aceluiaşi teritoriu să devină români.

Când încearcă cineva mai şcolit şi cu mintea mai dezlegată să ne dumirească, devenim brusc mai catolici ca suveranul pontif. Bunăoară, Petre Guran, directorul Institutului Cultural Român din Chişinău, a spus, în contextul aducerii aminte despre 1812, că „istoria nu are un scop” şi că noi  „nu aniversăm, ci, eliberaţi de povara ideologiei, celebrăm libertatea de a vorbi deschis, liber pe această temă”.

A deranjat înflăcărările publicistice chişinăuiene. I s-a replicat că istoria poate că nu are scop, dar trebuie să-l avem. Şi, prin urmare, să punem istoria în slujba scopului nostru.

În acelaşi context altcineva amintea de filosoful francez Paul Ricœur, care,vorbind despre raportul dintre istorie şi memorie, remarca trei categorii de falsificare a memoriei: cea împiedicată (de sentimentele noastre), manipulată (de ideologi) şi obligată (instrumentalizată de regim pentru a deforma istoria, identitatea colectivă şi personală).

Manipularea şi instrumentalizarea continuă, doar că din ambele părţi. Sunt oarecum pluraliste, ceea ce constituie un pas spre libertatea de gândire. Dar unul mic.

Pentru că, dacă ne legăm de un scop, un ideal, un obiectiv spre care ne obligăm să mergem, considerându-l unicul adevărat şi fără alternative, nu-i permitem creierului să caute, să pună întrebări, să pună la îndoială, să verifice. Nu putem celebra libertatea de a vorbi liber pe orice temă în cazul în care cel care neagă inamovibilitatea scopului sau puritatea idealului e invitat să ia loc la stâlpul infamiei.

Am schimbat normele. „Adevărurile istorice”. Pe care ni le spun istoricii care, cu vreo câteva decenii în urmă, ne serveau cu alte adevăruri. La fel de ştiinţifice. Şi la fel de intangibile pentru îndoială sau spirit critic. Am schimbat  „adevărurile ştiinţifice”, care ne sunt servite ca decizii ale Academiei de Ştiinţe în urma votului academicienilor. Cu tot respectul pentru venerabila instituţie, tot ce se aprobă prin vot e o convenţie, şi nu un adevăr.

Nu am schimbat mintea. Care aşteaptă să i se spună adevărul care îi place şi să pornească la luptă contra celor care îl contestă. Există un îndemn vechi: însoţeşte-te cu cel care caută adevărul, dar fugi de cel care afirmă că l-a găsit.

Conştiinţei colective i se cultivă un comportament contrariu comportamentului, prin care conştiinţa individuală îşi protejează vitalitatea. Individul este dotat cu un mecanism psihologic care îl ajută să uite de latura negativă a celor întâmplate cu el, să gândească pozitiv şi să trăiască cu gândul la viitor. Vorba ceea: cele rele să se spele, cele bune să se-adune. Ei bine, de dragul unor conjuncturi politice sau chiar geopolitice de moment, societăţii moldoveneşti i se impune un comportament anecdotic, dacă e să ne amintim de bancul despre un moşneag octogenar care îşi pocneşte cu lingura-n frunte consoarta cam de aceeaşi vârstă, pentru că şi-a amintit că nu era fecioară când s-au luat.

Încercăm să mergem înainte cu spatele, cu ochii în trecut, scrutând evenimentele – când, cine şi cât rău ne-a făcut. E valabil pentru toate taberele politice. Cearta din jurul Rusiei, bunăoară, se axează pe opoziţia dintre termenii „ocupaţie” şi „eliberare”, foarte puţini fiind inşii care ar înclina să le împace prin înlocuirea cu mai neutrul şi, dacă vreţi, mai ştiinţificul „anexare”.

Aspiraţiile noastre europene vizează doar buzunarul şi confortul, doar nivelul de viaţă şi curăţenia de pe străzi, şi nicidecum mentalitatea care a contribuit la realizarea acestora. Europenii s-au tot ocupat, eliberat şi anexat reciproc de-a lungul mileniilor, dar au ajuns în secolul XX, după ultima (sperăm) conflagraţie mondială, să bată în cuie frontierele existente pe care le-au anulat practic prin înfiinţarea şi dezvoltarea Uniunii Europene şi a spaţiului Schengen.

Nu suntem nici pe departe unici în această pasiune pentru jocul de-a istoria-n bumbi. Pe tot întinsul fostului lagăr socialist falsificarea istoriei este înlocuită de refalsificarea ei pe invers. Unii istorici ucraineni afirmă că denumirea ţării lor nu e generată de noţiunea Okraină (teritoriu de la margine), ci de la un trib antic al ucrilor, despre care nu pomeneşte nicio sursă din străvechime, gen Herodot sau Pliniu. Mai pe aproape, într-o carte de istorie a Transnistriei se pomeneşte despre existenţa dacilor pe malul drept al Nistrului şi, respectiv, a geţilor nistreni pe malul stâng. Adică, autoproclamata, nerecunoscuta etc. RMN s-a profilat încă din Antichitatea pre-romană...

Am încercat să-mi verific aceste nedumeriri în discuţia cu un istoric profesionist. A zis că am şi n-am dreptate. Am, pentru că într-adevăr istoria e substituită de mitologie. N-am, pentru că oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de mituri. Oamenii consideră că e adevărat doar ceea ce li se pare lor că e adevărat. Adevărul spus de altcineva care contrazice adevărul în care cred ei este declarat minciună. Deci, istoricii fac mitologie pentru că popoarele vor mitologie.
Fie. Dar de ce totuşi am insistat să anulăm ideea că Pământul e plat şi se ţine pe trei balene sau trei elefanţi? 

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+4°