VIP Magazin
11 Decembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Cu maiul şi cu limba
Mai 2012, Nr. 97

Cu maiul şi cu limba

Comentează   |   Cuprins

Vsevolod Ciornei. Om de litere, semne de punctuaţie, sunete şi gesturi, laureat al câtorva concursuri de împrejurări.

Luna mai se asociază în memoria găurită a omului trecut cu brio de câteva vârste critice cu multe şi de toate, care probabil s-au întâmplat în diferite luni ale anului.  Doar urarea tradiţională „Cu maiul!”, care parodiază felul rusesc de a felicita moldoveneşte sau invers, exploatând cu un fin simţ umoristic omonimia dintre numele lunii florilor şi ciocanul de lemn, mai aminteşte de sărbătorirea entuziasmată în masă a zilei internaţionale a solidarităţii oamenilor muncii.

Din vremea ceea când entuziasmul era obligatoriu, iar lipsa lui era criminală, au mai trecut nişte decenii de istorie pe care fiecare o scrie precum îi trece prin cap. Rafinata glumiţă „Cu maiul!” a fost detronată din topul umorului local de mult mai suculenta şi mai senzuala urare de la 31 august – „Cu limba!”,  aceasta din urmă imaginând contacte cu mult mai plăcute decât cele ale ciocanului de lemn, indiferent de orientarea politică şi ecumenică a participantului la act.

Acum sărbătoarea solidatirăţii oamenilor muncii este marcată de oricine în afară de oamenii muncii ca atare, aceştia fiind ocupaţi cu munca propriu-zisă. Oamenii muncii cu limba (oral, scris şi mai ales bâlbâit) sunt practic unicii participanţi la defilarea prin pieţe cu steaguri măreţe, în ultimul timp răzleţe. Ceilalţi profită de ziua liberă pentru a pune pe limbă o frigăruie care urmează, logic, după o înghiţitură de licoare dăunătoare sănătăţii în cantităţi mari şi dăunătoare plăcerii în cantităţi mici. Despre cine câştigă în disputa ancestrală dintre sănătate şi plăcere, cred că v-a spus în repetate rânduri medicul de familie şi, în mult mai repetate rânduri, familia fără medic. Din toate acestea decurge logic, precum îmbucătura după înghiţitură, concluzia că publicitatea la alcool şi ţigări trebuie interzisă pe site-urile porno, pentru că se uită copiii la ele şi li se poate strica buna creştere ortodoxă.

Pe vremea când exista doar publicitatea comunismului pe toţi pereţii, nu existau site-uri, iar ca să vezi nişte pulpe feminine mai în bătaia văzului, trebuia să te conectezi la entuziasmul colectiv obligatoriu şi să mergi la demonstraţia populară de 1 Mai, trecând prin Piaţa Biruinţei ulterior biruite de Marea Adunare Naţională şi să strigi „Ura!” în direcţia unor nenişori care stăteau cam pe unde îşi ceruse recent casă John Onoje şi fluturau din mâini şi din pălării.

Deci, partea atractivă a aglomeraţiei de oameni ai muncii o constituiau, primo, pulpele la care ne-am referit nostalgic anterior şi, secundo, berea, care, dată fiind ocazia festivă, era mai multă şi mai accesibilă de-a lungul străzilor pe care pulpele entuzismate se mişcau în drum spre pălăriile fâlfâite.

Partea mai puţin atractivă era lipsa veceurilor, care deveneau tot mai necesare pe măsura avansării şi obligaţia masculină de om al muncii de a purta în palme fie un steag monocolor sau bicolor, fie portretul mare al unui om mare care ne conducea, în general vorbind, spre un viitor mai luminos, în care munca va deveni o necesitate vitală, iar banii – un exponat de muzeu. Cu necesitatea şi exponatul treaba a ieşit cam invers, dar asta pentru că am ajuns într-un alt viitor decât cel spre care ne conduceau tipii respectivi. S-au rătăcit oamenii...

Aici intervine o amintire personală lirico-dramatico-epică. La cele două demonstraţii la care am participat ca student şi viitor om al muncii intelectuale, am solicitat să port deasupra capului portretul unui lider oriental despre care pe atunci nu ştiam mare lucru. Era Şaraf Raşidovici Raşidov, primul secretar al Partidului Comunist al Republicii Sovietice Socialiste Uzbece. Portretul acestui ins enigmatic a vegheat asupra vieţii mele şcolare din clasa a cincea până într-a zecea. Nimeni nu ştia mare lucru despre el, nici măcar pedagogii care dădeau răspunsuri pe cât de scurte, pe atât de evazive când erau întrebaţi cam pentru ce merite stă respectivul deasupra clasei noastre nemuncitoare încă. Dar ne-am ataşat oarecum de el cum te ataşezi de nucul de la poartă sau de salcia preferată de pe malul bălţii. Oricum, participa şi el la viaţa noastră – era ţinta lansării obiectelor nu prea contondente, că dacă erau prea contondente, putea să iasă scandal. Era martorul idilelor şi dramelor erotice de după lecţii. Şi etcetera, că le vedea pe toate.

L-am purtat la două demonstraţii, uimit oarecum că, după ce ajunsese în mod misterios pe un perete dintr-o şcoală dintr-un sat moldovenesc, omul ăsta reuşise să existe şi în arsenalul pictural al demonstraţiilor universitare din capitala RSS Moldoveneşti. După prima demonstraţie, l-am dus acolo de unde îl luasem şi îl predasem gravului activist responsabil de integritatea fizică a simbolurilor spirituale de atunci. După a doua, care cred că nu mai era de 1 Mai, ci de 7 noiembrie, destinul ne-a bifurcat intinerariile. Până la un moment dat, pe traseul sinuos al coloanei universitare spre pălăriile care nu mai erau fluturate, ci staţionau pe capete din motive de răcoare, am păşit împreună. Adică, eu păşeam, iar dânsul se înălţa peste mine şi peste masele purtătoare de entuziasm.  La un moment dat însă, antagonismul dintre prezenţa berii cam la fiecare intersecţie şi absenţa veceului tot mai necesar după fiecare intersecţie ne-a despărţit. Liderul socialismului dezvoltat uzbec a fost sprijinit de un arbore relativ dezvoltat moldovenesc, iar partenerul său de entuziasm a compensat mai nedisimulat decât ar fi fost cazul lipsa localului necesar sub un alt arbore, mai dezvoltat în grosime, dar totuşi nu chiar în măsura în care să asigure camuflarea suficient de decentă a procesului.

Revenit la arborele despărţirii, unicul moldovean ataşat sentimental de căpetenia crescătorilor de bumbac a găsit doar nişte ramuri împletite oarecum asemănător cu cele din tabloul lui Aurel David „Copacul Eminescu”. Martorul mut al pubertizării mele dispăruse. Sentimentul de uşurare se dublase. Cu un pic de nelinişte totuşi. Nu că aş fi avut remuşcări ideologice rozătoare de conştiinţă. Mă gândeam doar la bietul activist care trebuia să adune tot iconostasul ăsta laic şi la drama care îi leza arivismul dacă nu i-o fi ieşit la numărătoare un patrulater votiv...

Pe de altă parte, istoria mi-a dat dreptate. În primul rând, peste vreo patru ani s-a descoperit că acest Raşidov, care a condus Uzbekistanul din 1959 până în 1983, fusese de fapt un impostor, hoţ, tiran, degenerat şi aşa mai departe. Într-al doilea rând, peste vreo cinci ani partidul a arborat peste popor lozinca transparenţei, aşa că actul meu fiziologic de sub un arbore al dăinuirii noastre era într-un fel o avanpremieră anticipată avant la lettre a transparenţei gorbacioviste.    

Sigur că meandrele logicii propagandistice ar putea încurca minţile mai fragile cu adunătura asta de informaţii eterogene – hoţ tiran care măsluia cifrele recoltelor de bumbac cu portrete pe pereţi şi la demonstraţii. Minţile fragile s-ar putea întreba de ce teatrul absurdului a luat naştere în Franţa, iar Kafka s-a născut în Imperiul Austro-Ungar. De ce, de ce?... Mai ştii, poate aveau şi europenii Raşidovii lor…  

Cât despre activistul responsabil de simboluri, degeaba cochetam cu remuşcările. E bine-mersi, activist într-un partid anticomunsit, l-am auzit atât blamând regimul tiranilor, impostorilor şi hoţilor, cât şi felicitând poporul „Cu limba!”.
Cu adevărat a înviat, cum s-ar zice... 

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+3°