VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Ce am învăţat... (martie 2013)
Martie 2013, Nr. 106

Ce am învăţat... (martie 2013)

Comentează   |   Cuprins

Tatiana Ţâbuleac
jurnalist

Bunica mea, Maria, a fost o femeie puternică. Puternică nu în sensul modern al cuvântului – că slăbeşte repede dacă îşi pune în plan sau că se abţine să-şi sune fostul. Încercările ei au fost un pic de altă natură. Deportată de comunişti, ruinată, chinuită în taiga, apoi revenită acasă, la sărăcie, îmbătrânită şi bolnavă. Cu toate acestea, când am cunoscut-o eu, ea deja se bucura de viaţă. M-a alintat cu poveşti, plăcinte şi cele mai noi rochii. M-a învăţat să mă pricep la oameni şi la bani. Mi-a dat de înţeles că nu sunt tare frumoasă, cum credeam eu. M-a învăţat să-mi placă vorba şi să fiu „hâtrişoară”.

Într-o zi am văzut-o cum a ucis o vrabie. Simplu: fără ură sau plăcere. I-a sucit capul şi i-a dat-o motanului. Bunica avea explicaţia ei – vrăbiile mâncau toată mâncarea puilor. O execuţie crudă ca aceasta le-ar fi învăţat minte pe restul idioatelor să nu mai vină să strice grâul. Eu am bocit toată ziua. Le-am spus tuturor prietenilor ce rea este bunica mea. Am zis că nu o să mai vorbesc cu ea în viaţa mea, însă nu am rezistat pentru că, în ziua aceea, făcuse plăcintă cu vişine cu talpa crăpată, prin care le curgea sucul. Totuşi uciderea acelei vrăbii nu i-am iertat-o mult timp şi îi aminteam de ea ori de câte ori plângeam din altă cauză. În una din acele zile, mi-a spus: „Plângi ca o proastă pentru o pasăre. Moare omul şi tot nu plângi aşa”.  

Abia peste ani, când ea nu mai era, iar eu nu mai eram proastă, am iertat-o pentru crimă. Atunci deja ştiam ce au fost deportările, am aflat gustul lipsurilor, am simţit nedreptatea pe propria piele, chiar dacă într-o măsură mai mică. Atunci, când deja aflasem ce viaţă a dus în Siberia, cum a pierdut acolo ani şi sănătate, cum a văzut murind prieteni şi oameni dragi, vrabia a apărut din altă perspectivă. Şi, pentru mine, ea devenise doar o pasăre.

În acele timpuri, viaţa era clară. Binele era bine, răul – rău. Omul era om, animalul – altfel. Omul care bea se numea beţiv. Cel care cânta – muzicant. Prostul satului era prostul satului – nicidecum om special.

Aş vrea să pot să-l învăţ pe fiul meu, care are doi ani, multe dintre lucrurile pe care m-a învăţat bunica. Simt însă că nu pot, pentru că timpul şi țara nu-mi permit. Alexandru, ca şi semenii lui, este accelerat. Lumea pe care eu am cucerit-o zi de zi, când cu sfială, când cu tupeu, lui i-a stat la picioare de la naştere. Mă tem că lecţiile mele de viaţă sunt învechite pentru el, că au nevoie de un update serios. Când îl privesc cum vorbeşte în trei limbi şi cum pare plictisit de ultimele tehnologii pe care eu abia le însuşesc, mă simt cum s-a simţit, probabil, şi bunica când a ucis acea vrabie.  

Valentina Scerbani
prezentatoare Publika TV

N-am mai reuşit nici în acest an să mă împrietenesc cu timpul. Trăim o relaţie suspectă. Şi asta pentru că nu am învăţat niciodată să calculez distanţele, orele, miimile de secundă şi, în general, sunt certată cu tot ce înseamnă timp şi spaţiu. Poate de asta, pot numi o întâmplare „deunăzi”, care de fapt a avut loc o lună în urmă. În schimb, am avut câteva tentative să mă împac cu viaţa.

Mi-a demonstrat nu o singură dată că poate fi şi frumoasă, şi bestie. Până la urmă, am învăţat că ar fi suspect să fiu impecabilă în fața ei. Iar eu, una, sunt suma acţiunilor mele, a ceea ce am făcut sau a ceea nu voi reuşi să fac vreodată. Anul 2012, spre exemplu, a făcut multe pentru mine. M-a pus în faţa unor alegeri. Poate a celor mai importante de până acum. Am făcut paşi. A fost un fel de revoluţie. Abia atunci am învăţat să-mi accept pierderile, deciziile şi să devin cicatricea propriilor lovituri de graţie.

Am învăţat să iubesc, iar prin asta, să trăiesc libertăţi imposibil de învins. Am îndrăgit în mod special toamna. E Doamna Doamnelor, de la care am învăţat despre feminitate. Întotdeauna am crezut că pentru orice acţiune, ar fi existat o alternativă, că lucrurile ar fi putut fi făcute altfel, promisiunile evitate, alegerile selectate, dar…

Până la urmă, în viața noastră, de muritori simpli, suntem acolo unde ar fi trebuit să fim, avem ceea ce ar fi trebuit să avem, am trăit ceea ce ar fi trebuit să trăim, am găsit ceea ce ar fi trebuit să găsim și ne-am lovit exact acolo unde trebuia să ne doară.

Sorin Bucătaru
regizor, producător TV

Iată... legea. Iată... ţara în care doar capul tăiat sabia nu-l taie. Am tămâiat onorul pierdut al acestor politicieni, care au tenul prea închis de la dezordinea pe care o FUCK. Este inutil să mai credem că cei care se întind pe fotoliile rămase vor schimba Destinul răsuflat al acestui popor. Este dezgustător să mai credem că cei care fluieră doar la comanda „aport” mai pot sugera modalităţi de resuscitare. „Gură la gură” în poziţia „spate la spate” – know-how moldovenesc. Vom ajunge prea bătrâni în anul nu ştiu care, dispuşi să discutăm despre „cum va fi ” ca cea mai frumoasă îndeletnicire. Un fel de disperare permanentă.  Acele familii au încremenit cu batista în mână de la atâtea lacrimi. Au murit oameni. „Marele Cor” a încercat altfel cuvintele... afirmând că au murit... trupuri. Voma matinală a ajuns „specialitatea casei” în meniul micului meu dejun.

Iată... am început să număr de câte ori merg în pas cu bătăile inimii, atunci când nu le aud. Nu e deloc uşor să fii alături de durerea din tine. Privirea ei ignoră uneori dorinţa de a înţelege că totul va fi ca înainte. A rămas puţin, dar acest puţin e atât de mult... şi iar socoşi numerele ... curselor, terminalelor, gate-urilor. Dumnezeu şi încă Cineva continuă să vegheze creţii Ei şi să descreţească gândurile mele.

Iată... am „semnat” un pact cu somnul, dar nu cred că va dura. Mă plictisesc în somn. Iar când mă plictisesc, am învăţat să mă plictisesc sincer. Nesomnul e mult mai precaut cu ultimele două ţigări şi atunci în ceaţa lor întrezăresc unele dedesubturi mult mai devreme decât cafeaua de dimineaţă. Am conştientizat că fumez cu dreapta, uitându-mă la verigheta mea de pe mâna stângă, realizând cât de deosebită este cea care prepară această cafea. Nu credeam că acest „deosebit” se scrie atât de greu. Prea valoros devine în ultima vreme. Alţii nu poartă verighete. Și își jonglează motivele prea razna. Încerc să-i înţeleg de ce insistă să împartă în silabe cuvântul „dor”.

Gata...
mi-am făcut din uşă pat
Noapte bună, Moldova, oriunde ai adormi!

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+18°