VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Alice în ţara minunilor sau reportaj de la marginea lumii...
Aprilie 2012, Nr. 96

Alice în ţara minunilor sau reportaj de la marginea lumii...

Comentează   |   Cuprins

Lorina Bălteanu. Scriitoare, creatoarea brandului de bijuterii „L’Orina”

De obicei, când plec în călătorie, îmi fac bagajele în ultima jumătate de oră. De data aceasta, deja cu o săptămână înainte, mi-am făcut şi refăcut geamantanul de câteva ori. Mi-am dat seama că plec în Japonia ca pe o altă planetă. Şi, chiar dacă pe străzile Parisului întâlnesc japonezi cam în fiecare zi, iar la saloane majoritatea clienţilor mei sunt tot japonezi, în afară de gheişe cu feţele de var şi samurai încruntaţi, despre Japonia imaginaţia mea nu desenează nimic…

Când am ajuns, după 12 ore de zbor, la Osaka, în camera de hotel, mi-am zis să nu fac mişcări bruşte, altfel risc să-mi iasă mâna sau piciorul în afară. Atât de mică mi-a părut. Ca şi Alice, care la un moment dat nu a mai încăput în căsuţa de păpuşi. Cada din baie era la fel de mică, în schimb jetul de apă era puternic şi fierbinte, veceul se deschidea, se închidea şi se spăla singur, iar aerul condiţionat mirosea a brad sau a levănţică, la alegere. Şi-atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu are nicio importanţă dacă mi-am uitat sau nu periuţa de dinţi la Paris…

Căci, chiar în primul centru comercial în care am intrat, m-a ameţit abundenţa de mărfuri. Rafturile de pe toate cele zece etaje erau supraîncărcate cu obiecte de cea mai înaltă calitate şi alese cu minuţiozitate din toată lumea de dincolo. Să fi căutat o ţintă cu două capete şi tot aş fi găsit-o… Oare de ce mai vin japonezii să facă shopping la Paris sau la Londra? Doar ca să se fotografieze sub cupola de la Galeriile Lafayette sau pe fundalul Big Benului? Probabil că există ceva care nu poate fi cumpărat în Japonia. Poate aerul de Paris?

În unul din astfel de centre, împreună cu alţi designeri francezi, am lucrat cot la cot cu japonezii două săptămâni. Câte zece ore pe zi. Şi duminica. Cu o pauză de zece minute la fiecare două ore, pe care le-am petrecut toate în cantina de la ultimul etaj, închisă în cabina de sticlă destinată fumătorilor, unde mi-am instalat punctul de observaţie. Permanent aveam în vizorul meu cam două sute de persoane, care în acele zece minute reuşeau sau să mănânce, sau să se machieze, sau să doarmă cu capul pe masă. Şi nimeni dintre ei nu se uita la ce face cel de alături… iar pe feţele tuturor era imprimată o oboseală cronică. Mă gândeam cum oare o fi viaţa de familie a acestor oameni, care ajung acasă obosiţi, abia după ora nouă? Şi nici duminici nu prea au. Până la urmă am ajuns la concluzia că japonezii nu fac dragoste deloc. Fac numai copii.
În fiecare zi, înainte de deschiderea magazinului, toată lumea se aliniază în faţa tejghelelor şi ascultă instrucţiunile administratorului de etaj. În fiecare zi aceleaşi. Apoi, vine altcineva cu un fel de amplificator de tinichea şi anunţă în gura mare pornirea cu un strigăt cam de felul „Hai!”. (Apropo, gluma care circulă pe la noi „Hai fa-n fân” nu e în japoneză. O fi în chineză. Data viitoare, când plec în China, o să verific.) În acelaşi timp, alt responsabil anunţă acelaşi lucru cumpărătorilor, care stau deja la coadă şi aşteaptă respectuos să li se spună şi lor „Hai!”.
Am încercat şi eu să învăţ lecţia despre client… Niciodată nu te adresezi fără să fii întrebat, dar eşti mereu în aşteptare. Clientul întotdeauna are dreptate. Şi, dacă se întâmplă să greşeşti, trebuie să faci orice, ca suveranul tău – clientul – să plece împăcat. Dacă e nevoie, îi duci până la uşă şi sacoşa plină de cumpărături… (Celelalte le-am şi uitat…) Da, spui mulţumesc de trei ori şi te închini uşor din spate. La început, îmi părea straniu să văd cum se închina personalul japonez când intra într-un spaţiu populat, la fel şi când ieşea pe coridoare pustii. Mai târziu, mi-am dat seama că există şi în asta un sens. Doar nu ştii niciodată cine poate fi după o uşă închisă…
Am avut impresia că Japonia funcţionează ca un mecanism de ceas, fiecare rotiţă ştie în care direcţie trebuie să se rotească şi cu care alta se angrenează. În stradă, şuvoiul de oameni se deplasează cu aceeaşi viteză. Toţi merg undeva anume şi, chiar dacă se grăbesc, în afară de mine şi de alţi doi turişti italieni, nimeni nu traversează la roşu. Unicul loc unde toţi încetinesc pasul a fost la Hiroshima, unde, în Parcul Tăcerii, singura casă rămasă în picioare după bombardamentul nuclear a fost imortalizată în Monumentul Păcii.

Din păcate, nu am reuşit să merg la Kyoto, capitala de altădată. Poate aş fi văzut şi vreun samurai adevărat. Şi niciun sat tipic japonez nu ştiu cum arată. În drum spre Tokyo, din viteza trenului am reuşit să observ că orăşelele japoneze seamănă un pic cu centrele noastre raionale. Casele – nu prea înalte, doar cu patru-cinci etaje, cu o arhitectură nu prea sofisticată, relativ noi, fiindcă, după fiecare cutremur mai puternic, sunt reconstruite rapid la loc. Iar la balcoane, la fel ca şi la noi, fluturau în vânt pijamalele puse la uscat…

Păduri am văzut puţine, căci relieful era destul de muntos şi doar mai aproape de Tokyo colinele s-au făcut mai blânde, iar lanurile de ceai semănau perfect cu peruca lui Kobzon. Tunse la fel de scurt.

În schimb, la Tokyo, când am greşit staţia de metro şi am nimerit într-un cartier de business, am avut senzaţia că sunt pe o altă planetă. Însera, cerul era aproape negru şi norii grei dispersau lumina roşie a apusului, iar pe fundalul acesta, clădirile de culoarea metalului păreau nişte nave cosmice din viitor. Exact ca-n „Aelita” lui Tolstoi. M-am simţit mică şi străină, mi s-a făcut dor de Smaranda şi de Paris. Chiar şi de Pecişte, satul meu de baştină, mi s-a făcut dor, deşi nu am mai dat pe-acolo de vreo 20 de ani.
După aceea am găsit, desigur, şi Templul Asakusa, pe care-l căutam. Am trecut pe sub porţile lui, iar din ceaşca cu tămâie am îndreptat cu palma fumul tămăduitor spre genunchii care mă dureau de atâta mers pe jos şi m-am stropit cu apă vie, ca să nu mor niciodată. Şi fiindcă nu am găsit niciun sfânt la care să mă-nchin, m-am îndreptat spre caleştile tradiţionale trase de băieţi îmbrăcaţi în costume negre, mulate pe corp şi pălării enorme, care-mi aminteau de ceva între toreadorii spanioli şi gondolierii veneţieni. Conştientă de câte kilograme am, l-am ales pe cel mai viguros dintre toţi şi, plătind 1000 de yeni, am făcut turul cartierului vechi destul de repede. Căci vechi în Tokyo nu s-a păstrat aproape nimic.

Cartierul în care îmi aveam hotelul semăna întocmai cu New York, doar cu ceva etaje mai puţine. Aceleaşi bănci, aceleaşi branduri. Poate doar mai luxos şi mai curat. Iar la salonul de ceai, unde am fost invitată pentru o discuţie de afaceri de către partenerul meu japonez, am vizitat cea mai deosebită sală de baie din viaţa mea, unde robinetul era făcut sub forma unei cascade în miniatură şi, cât timp apa şerpuia printre pietre ca să curgă în final peste mâini, reuşeai să te gândeşti la multe. Şi la bune. Şi la mai triste.

De la hotel i-am telefonat mamei şi i-am spus că sunt la marginea lumii. Cred că s-a cam speriat, fiindcă m-a întrebat ce e mai încolo, la care i-am răspuns – nimic. Vino acasă, nebuno, mi-a zis, vino acasă…
Jos, în stradă, plouă şi un râu de oameni curge concomitent în ambele direcţii, iar câţiva cu umbrelele uitate acasă sar caraghios prin băltoace şi se grăbesc spre vreun adăpost. Plouă exact ca la noi. Şi aici, când nu o ai pe a ta, streşinile celorlalte umbrele te plouă şi mai tare…

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

am primit o placere deosebita citind acest articol, foarte frumos!!!multumesc!!!
viorica   -  
20 Iunie 2012, 12:11
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+11°