VIP Magazin
18 Septembrie 2018
Print
Print
Print
Print

În anii ´40  meseria de aviator era considerată una de elită. Pe acest pământ s-au născut mai mulţi piloţi remarcabili, care în 1941 au participat împreună cu Armata Română la eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică. Unul dintre aceşti eroi a fost Vladimir Gheorghian, originar din Zgărdeşti, judeţul Bălţi, care, deşi a trăit doar 24 de ani, a reuşit să adune un palmares impresionant de ordine şi medalii: Steaua României, Coroana României, Virtutea Aeronautică, Crucea de Fier  ş. a. În această fotografie inedită Vladimir Gheorghian a fost surprins împreună cu echipajul său pe un aerodrom militar de pe frontul de est.1941
În anii ´40 meseria de aviator era considerată una de elită. Pe acest pământ s-au născut mai mulţi piloţi remarcabili, care în 1941 au participat împreună cu Armata Română la eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică. Unul dintre aceşti eroi a fost Vladimir Gheorghian, originar din Zgărdeşti, judeţul Bălţi, care, deşi a trăit doar 24 de ani, a reuşit să adune un palmares impresionant de ordine şi medalii: Steaua României, Coroana României, Virtutea Aeronautică, Crucea de Fier ş. a. În această fotografie inedită Vladimir Gheorghian a fost surprins împreună cu echipajul său pe un aerodrom militar de pe frontul de est.
În mileniul nostru, când meciurile de fotbal adună concomitent sute de milioane de microbişti în faţa micilor ecrane, ne vine greu să ne imaginăm că în Chişinăul anilor ´20 existau echipe de fotbal şi se juca un campionat al României. În timp ce în Rusia Sovietică bântuia foametea, iar „NEP”-ul încerca să salveze regimul comunist, la noi se punea preţ pe sportul rege. În această imagine au pozat pentru eternitate Nicolae Bosie-Codreanu, deputat în Sfatul Ţării (primul din stânga) şi echipa “Sporting” patronată de acest înaintaş. Chişinău, 1925.1925
În mileniul nostru, când meciurile de fotbal adună concomitent sute de milioane de microbişti în faţa micilor ecrane, ne vine greu să ne imaginăm că în Chişinăul anilor ´20 existau echipe de fotbal şi se juca un campionat al României. În timp ce în Rusia Sovietică bântuia foametea, iar „NEP”-ul încerca să salveze regimul comunist, la noi se punea preţ pe sportul rege. În această imagine au pozat pentru eternitate Nicolae Bosie-Codreanu, deputat în Sfatul Ţării (primul din stânga) şi echipa “Sporting” patronată de acest înaintaş. Chişinău, 1925.
 Fotografiile de epocă ilustrează grăitor succesiunea generaţiilor. În asemenea poze părinţii stau lângă copii, bunicii lângă nepoţi şi nimeni nici nu bănuieşte că dincolo de aceste imagini viaţa clocotea cu întreg tumultul său. Eternul conflict dintre părinţi şi copii era uitat pentru o clipă, adică pentru frântura de timp cât „părţile beligerante” stăteau nemişcate în faţa obiectivului. În această imagine ce datează de la finele secolului XIX, alături de nepoţii Valentin şi Maria Burschi pozează o bunică, pe nume Zoia, născută Catargi, care a fost căsătorită cu un reprezentant al neamului Russo.finele secolului XIX
Fotografiile de epocă ilustrează grăitor succesiunea generaţiilor. În asemenea poze părinţii stau lângă copii, bunicii lângă nepoţi şi nimeni nici nu bănuieşte că dincolo de aceste imagini viaţa clocotea cu întreg tumultul său. Eternul conflict dintre părinţi şi copii era uitat pentru o clipă, adică pentru frântura de timp cât „părţile beligerante” stăteau nemişcate în faţa obiectivului. În această imagine ce datează de la finele secolului XIX, alături de nepoţii Valentin şi Maria Burschi pozează o bunică, pe nume Zoia, născută Catargi, care a fost căsătorită cu un reprezentant al neamului Russo.
Poetul Ion Brad sosit din România în vizită la confraţii de condei din RSSM. Executată în perioada dezgheţului hruşciovist, fotografia se constituie într-un document al unităţii spirituale şi literare, care a animat viaţa culturală de-a lungul istoriei pe cele două maluri ale Prutului. De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu, Ion Brad , 
Ariadna Şalari, Gheorghe Malarciuc, Vitalie Tulnic şi Arhip Ciubotaru. Chişinău, 1958.
1958
Poetul Ion Brad sosit din România în vizită la confraţii de condei din RSSM. Executată în perioada dezgheţului hruşciovist, fotografia se constituie într-un document al unităţii spirituale şi literare, care a animat viaţa culturală de-a lungul istoriei pe cele două maluri ale Prutului. De la stânga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu, Ion Brad , Ariadna Şalari, Gheorghe Malarciuc, Vitalie Tulnic şi Arhip Ciubotaru. Chişinău, 1958.
Cercetătoarea literară Lucia Cireş, o basarabeancă născută în Ustia, judeţul Orhei, stabilită la Iaşi, ne-a oferit o poză foarte interesantă: un grup de actori amatori de la Seminarul Teologic, printre care se află şi tatăl ei, viitorul preot Iuliu Cireş.
S-ar părea că e vorba de un paradox – nişte viitori slujitori ai cultului vrăjiţi de tainele Melpomenei. 
Dar există o explicaţie. Preoţii de odinioară un erau doar slujitori ai cultului: pentru eparhiile lor, ei prezentau nişte modele de oameni de cultură. Ei selectau din sate copiii dotaţi şi, de multe ori, pe propriile speze, le asigurau studiile la şcoli înalte, fiind conştienţi de faptul că viitorul ţării îl vor făuri aceşti copii talentaţi. 
Nu cunoaştem piesa, nu putem recunoaşte actorii. La o adică, o pot face foştii seminarişti care au asistat la acel minunat spectacol alături de severul lor director Sergiu Bejan. Această trupă de actori amatori a cules aplauze, a primit felicitări… Dar toate s-au spulberat, cu excepţia acestei poze, care a devenit istorie. Şi un capitol aparte în viitoarea istorie a Seminarului Teologic din Chişinău.
Cercetătoarea literară Lucia Cireş, o basarabeancă născută în Ustia, judeţul Orhei, stabilită la Iaşi, ne-a oferit o poză foarte interesantă: un grup de actori amatori de la Seminarul Teologic, printre care se află şi tatăl ei, viitorul preot Iuliu Cireş. S-ar părea că e vorba de un paradox – nişte viitori slujitori ai cultului vrăjiţi de tainele Melpomenei. Dar există o explicaţie. Preoţii de odinioară un erau doar slujitori ai cultului: pentru eparhiile lor, ei prezentau nişte modele de oameni de cultură. Ei selectau din sate copiii dotaţi şi, de multe ori, pe propriile speze, le asigurau studiile la şcoli înalte, fiind conştienţi de faptul că viitorul ţării îl vor făuri aceşti copii talentaţi. Nu cunoaştem piesa, nu putem recunoaşte actorii. La o adică, o pot face foştii seminarişti care au asistat la acel minunat spectacol alături de severul lor director Sergiu Bejan. Această trupă de actori amatori a cules aplauze, a primit felicitări… Dar toate s-au spulberat, cu excepţia acestei poze, care a devenit istorie. Şi un capitol aparte în viitoarea istorie a Seminarului Teologic din Chişinău.
Fotografii de odinioară erau asemuiţi cu artiştii plastici. Ei îşi amenajau studiourile după modelul maeştrilor penelului, lucrările lor fiind percepute ca nişte compoziţii picturale. Drept confirmare ne poate servi acest „buchet” de domnişoare basarabene care la acel moment reprezentau viitorul şi trecutul unor neamuri distinse. De la stânga la dreapta: Henrieta Al. Russo (căsătorită Harting), Vera Al. Russo (căsătorită Lazo), Maria Carol Harting (căsătorită Feodosiu), Eugenia E. Ugriumov, Eufrosinia Al. Russo, Maria E. Ugriumov (căsătorită Siţinski). Finele secolului XIX.
Fotografii de odinioară erau asemuiţi cu artiştii plastici. Ei îşi amenajau studiourile după modelul maeştrilor penelului, lucrările lor fiind percepute ca nişte compoziţii picturale. Drept confirmare ne poate servi acest „buchet” de domnişoare basarabene care la acel moment reprezentau viitorul şi trecutul unor neamuri distinse. De la stânga la dreapta: Henrieta Al. Russo (căsătorită Harting), Vera Al. Russo (căsătorită Lazo), Maria Carol Harting (căsătorită Feodosiu), Eugenia E. Ugriumov, Eufrosinia Al. Russo, Maria E. Ugriumov (căsătorită Siţinski). Finele secolului XIX.
Maria Zlatov (1884, Comrat – 1966, Bucureşti) a fost o soprană cu studii la Conservatorul Imperial din Petersburg şi cu evoluţie pe scena Operei Mariinski. 
La Chişinău a fost profesoară la Conservatorul Unirea (1928-1935) unde printre discipoli a avut-o şi pe Maria Cebotari. În această poză Maria Zlatov este prezentată alături de elevii săi din clasa de canto. Aşa arăta viitoarea elită muzicală a Basarabiei.
Maria Zlatov (1884, Comrat – 1966, Bucureşti) a fost o soprană cu studii la Conservatorul Imperial din Petersburg şi cu evoluţie pe scena Operei Mariinski. La Chişinău a fost profesoară la Conservatorul Unirea (1928-1935) unde printre discipoli a avut-o şi pe Maria Cebotari. În această poză Maria Zlatov este prezentată alături de elevii săi din clasa de canto. Aşa arăta viitoarea elită muzicală a Basarabiei.
Mişcarea feministă din Basarabia are tradiţii vechi, iar antrenarea  basarabencelor în politică a devenit o realitate la începutul anului 1917, când femeile au intrat alături de bărbaţi în partide şi în primul Parlament al Basarabiei, Sfatul Ţării. La acea epocă, era o noutate chiar şi pentru Europa.
În această poză sunt prezentate câteva studente de la Universitatea din Iaşi: Nina Bogos (1), Elena Tocan (2) şi Iulia Bujoreanu (3), care la 13 ianuarie 1918 au întâmpinat trupele române la intrarea în Chişinău, fiecare dintre ele fiind înfăşurată într-o mantie reprezentând una din culorile tricolorului românesc. 1918
Mişcarea feministă din Basarabia are tradiţii vechi, iar antrenarea basarabencelor în politică a devenit o realitate la începutul anului 1917, când femeile au intrat alături de bărbaţi în partide şi în primul Parlament al Basarabiei, Sfatul Ţării. La acea epocă, era o noutate chiar şi pentru Europa. În această poză sunt prezentate câteva studente de la Universitatea din Iaşi: Nina Bogos (1), Elena Tocan (2) şi Iulia Bujoreanu (3), care la 13 ianuarie 1918 au întâmpinat trupele române la intrarea în Chişinău, fiecare dintre ele fiind înfăşurată într-o mantie reprezentând una din culorile tricolorului românesc.
Preoţii de la ţară sunt acea tagmă care, de-a lungul anilor, au ţinut pe umerii lor povara grea a vieţii spirituale a satelor noastre. Şi tot clericii alcătuiau elita spirituală şi culturală a Basarabiei. Ei erau nu numai slujitori ai cultului, ci şi scriitori, fotografi, iar la nevoie, chiar şi avocaţi, comportamentul lor fiind pilduitor pentru întreaga comunitate. Această poză rară mi-a fost ofertă în 2003, în Germania, de către  Leonid Gheorghian, cu textul ce urmează: „Fotografie făcută în anul 1938 sau 1939.
Rândul din faţă, de la stânga la dreapta: preotul Rodion Piescu din Orhei (cuscrul lui P. Gheorghianu), Alexandra Gheorghianu (bunica mea, soţia lui P. Gheorghianu), preotul Petre Gheorghianu (bunicul meu) şi Ion Buzdugan.
Rândul doi din spate: Lidia şi Haralambie Gheorghianu (fiica şi ginerele lui P. Gheorghianu – părinţii mei), soţia părintelui Rodion Piescu, Zinaida Lozanovschi (mai târziu, Lozanu), fiica lui Rodion Piescu şi Vasile Gheorghianu (fratele mijlociu al tatălui meu, H. Gheorghianu).
Rândul trei din spate: Elena Lozanu (fiica Zinaidei Lozanu şi viitoarea soţie a lui Vladimir Gheorghianu (cel mai mic frate al tatei, ofiţer de aviaţie), Nina şi Victor Piescu (fiica şi ginerele lui P. Gheorghianu); jos e căţelul şoricar Muchi.
Fotografia este executată la bunicul meu (P. Gheorghianu) acasă. Prietenul său, Ion Buzdugan, îl vizita des, atât pe el, cât şi pe tatăl meu, Haralambie Gheorghianu.” 1938 sau 1939
Preoţii de la ţară sunt acea tagmă care, de-a lungul anilor, au ţinut pe umerii lor povara grea a vieţii spirituale a satelor noastre. Şi tot clericii alcătuiau elita spirituală şi culturală a Basarabiei. Ei erau nu numai slujitori ai cultului, ci şi scriitori, fotografi, iar la nevoie, chiar şi avocaţi, comportamentul lor fiind pilduitor pentru întreaga comunitate. Această poză rară mi-a fost ofertă în 2003, în Germania, de către Leonid Gheorghian, cu textul ce urmează: „Fotografie făcută în anul 1938 sau 1939. Rândul din faţă, de la stânga la dreapta: preotul Rodion Piescu din Orhei (cuscrul lui P. Gheorghianu), Alexandra Gheorghianu (bunica mea, soţia lui P. Gheorghianu), preotul Petre Gheorghianu (bunicul meu) şi Ion Buzdugan. Rândul doi din spate: Lidia şi Haralambie Gheorghianu (fiica şi ginerele lui P. Gheorghianu – părinţii mei), soţia părintelui Rodion Piescu, Zinaida Lozanovschi (mai târziu, Lozanu), fiica lui Rodion Piescu şi Vasile Gheorghianu (fratele mijlociu al tatălui meu, H. Gheorghianu). Rândul trei din spate: Elena Lozanu (fiica Zinaidei Lozanu şi viitoarea soţie a lui Vladimir Gheorghianu (cel mai mic frate al tatei, ofiţer de aviaţie), Nina şi Victor Piescu (fiica şi ginerele lui P. Gheorghianu); jos e căţelul şoricar Muchi. Fotografia este executată la bunicul meu (P. Gheorghianu) acasă. Prietenul său, Ion Buzdugan, îl vizita des, atât pe el, cât şi pe tatăl meu, Haralambie Gheorghianu.”
În anii ’30, Bălţiul s-a bucurat de prezenţa unei mari personalităţi din lumea clerului, care nu numai a schimbat atmosfera culturală a acestui oraş, înnobilând-o, dar a fost şi ctitorul Catedralei orăşeneşti, al Episcopiei şi al altor instituţii din capitala nordică a Basarabiei. Arhiepiscopul Visarion Puiu a lăsat provinciei noastre volumul Monăstirile din Basarabia (1919), carte de căpătâi pentru persoanele care studiază această temă, precum şi câteva edificii din ansamblul Catedralei  din Bălţi. La 2 iunie 1935, a avut loc sfinţirea Catedralei. La scurt timp după evenimentul menţionat, episcopul Visarion Puiu a fost trecut cu serviciul la Cernăuţi şi bălţenii au memorizat ceremonia de sfinţire a sfântului locaş şi ca pe un acord de adio al acestui inimos slujitor al cultului.2 iunie 1935
În anii ’30, Bălţiul s-a bucurat de prezenţa unei mari personalităţi din lumea clerului, care nu numai a schimbat atmosfera culturală a acestui oraş, înnobilând-o, dar a fost şi ctitorul Catedralei orăşeneşti, al Episcopiei şi al altor instituţii din capitala nordică a Basarabiei. Arhiepiscopul Visarion Puiu a lăsat provinciei noastre volumul Monăstirile din Basarabia (1919), carte de căpătâi pentru persoanele care studiază această temă, precum şi câteva edificii din ansamblul Catedralei din Bălţi. La 2 iunie 1935, a avut loc sfinţirea Catedralei. La scurt timp după evenimentul menţionat, episcopul Visarion Puiu a fost trecut cu serviciul la Cernăuţi şi bălţenii au memorizat ceremonia de sfinţire a sfântului locaş şi ca pe un acord de adio al acestui inimos slujitor al cultului.
În luna mai a anului 1931, fondatorii şi colaboratorii primului ziar românesc din provincia dintre Prut şi Nistru, Basarabia (1906-1907), au serbat 25 de ani de la lansarea publicaţiei. Cu această ocazie, pe frontispiciul fostei redacţii din str. Armeană nr. 30 a fost instalată o placă comemorativă, iar foştii colaboratori s-au fotografiat. Nouă ne-a parvenit o imagine inedită în care este prezentă toată elita basarabeană interbelică, care de fapt a şi reprezentat Mişcarea Naţională din Basarabia. În mijlocul acestor personalităţi se află, cu potcap alb, mitropolitul Gurie Grosu.
1931
În luna mai a anului 1931, fondatorii şi colaboratorii primului ziar românesc din provincia dintre Prut şi Nistru, Basarabia (1906-1907), au serbat 25 de ani de la lansarea publicaţiei. Cu această ocazie, pe frontispiciul fostei redacţii din str. Armeană nr. 30 a fost instalată o placă comemorativă, iar foştii colaboratori s-au fotografiat. Nouă ne-a parvenit o imagine inedită în care este prezentă toată elita basarabeană interbelică, care de fapt a şi reprezentat Mişcarea Naţională din Basarabia. În mijlocul acestor personalităţi se află, cu potcap alb, mitropolitul Gurie Grosu.
Că autorul monumentului lui Ştefan cel Mare, Alexandru Plămădeală (1888-1940), a fost un mare artist, ştim cu toţii, dar că a fost şi un om de beau monde ştiu doar cei iniţiaţi. În călătoriile sale peste hotare întreprinse cu  scopul de a studia marile valori culturale ale Greciei, Italiei, Franţei artistul plastic nu scăpa din vedere şi detaliile cotidiene. În această poză executată la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, în care a fost surprins alături de soţia sa, Olga Plămădeală, prima balerină din Basarabia, vestimentaţia sa conţine toate accentele epocii. Astfel, dacă Olga Plămădeală este îmbrăcată după ultima modă pariziană, Alexandru Plămădeală vine să ne prezinte detalii din fashion-ul bărbătesc: bastonul, ţigara, papionul, pălăria ş.a. Această poză rară n-a fost publicată niciodată în perioada sovietică din cauză că prezenta un artist în toată nobleţea lui, imagine ce dezminţea ideea că lumea artei „burgheze” este o lume a mizeriei, aşa cum încercau să ne convingă ideologii sovietici.
Că autorul monumentului lui Ştefan cel Mare, Alexandru Plămădeală (1888-1940), a fost un mare artist, ştim cu toţii, dar că a fost şi un om de beau monde ştiu doar cei iniţiaţi. În călătoriile sale peste hotare întreprinse cu scopul de a studia marile valori culturale ale Greciei, Italiei, Franţei artistul plastic nu scăpa din vedere şi detaliile cotidiene. În această poză executată la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, în care a fost surprins alături de soţia sa, Olga Plămădeală, prima balerină din Basarabia, vestimentaţia sa conţine toate accentele epocii. Astfel, dacă Olga Plămădeală este îmbrăcată după ultima modă pariziană, Alexandru Plămădeală vine să ne prezinte detalii din fashion-ul bărbătesc: bastonul, ţigara, papionul, pălăria ş.a. Această poză rară n-a fost publicată niciodată în perioada sovietică din cauză că prezenta un artist în toată nobleţea lui, imagine ce dezminţea ideea că lumea artei „burgheze” este o lume a mizeriei, aşa cum încercau să ne convingă ideologii sovietici.
Dacă a existat un aristocrat veritabil în arta basarabeană a secolului XX şi un artist cu literă mare, acesta a fost Emil Loteanu. Şi la Chişinău, şi la Moscova, şi la Cannes – pretutindeni el era în elementul său. Era purtătorul unui mesaj ascuns de care au parte doar artiştii adevăraţi – eliberarea prin artă.
Felul lui de-a se îmbrăca, felul lui de-a vorbi, felul lui de-a ţine luleaua erau irepetabile, precum este irepetabilă opera pe care ne-a lăsat-o în poezie şi în cinematografie: Poienile roşii; Lăutarii; Această clipă; Aşteptaţi-ne în zori; Şatra; Anna Pavlova; Eminescu. Toate aceste lucrări au devenit patrimoniu naţional şi carte de vizită a neamului nostru. În imagine: actriţa Maria Sagaidac şi Emil Loteanu. Anul 1974.
1974
Dacă a existat un aristocrat veritabil în arta basarabeană a secolului XX şi un artist cu literă mare, acesta a fost Emil Loteanu. Şi la Chişinău, şi la Moscova, şi la Cannes – pretutindeni el era în elementul său. Era purtătorul unui mesaj ascuns de care au parte doar artiştii adevăraţi – eliberarea prin artă. Felul lui de-a se îmbrăca, felul lui de-a vorbi, felul lui de-a ţine luleaua erau irepetabile, precum este irepetabilă opera pe care ne-a lăsat-o în poezie şi în cinematografie: Poienile roşii; Lăutarii; Această clipă; Aşteptaţi-ne în zori; Şatra; Anna Pavlova; Eminescu. Toate aceste lucrări au devenit patrimoniu naţional şi carte de vizită a neamului nostru. În imagine: actriţa Maria Sagaidac şi Emil Loteanu. Anul 1974.
Ultima sa vacanţă de vară, pe când era student la Academia Teologică din Kiev, poetul Alexei Mateevici a petrecut-o în 1913 la prietenul său, preotul Petre Gheorghian din satul Pravila, judeţul Soroca – scriitor,  fotograf şi apicultor.
Într-o arhivă din Germania am găsit această poză ce datează din 1914, care ne prezintă familia preotului, câţiva prieteni studenţi, casa şi foişorul unde a fost găzduit poetul Alexei Mateevici.1913
Ultima sa vacanţă de vară, pe când era student la Academia Teologică din Kiev, poetul Alexei Mateevici a petrecut-o în 1913 la prietenul său, preotul Petre Gheorghian din satul Pravila, judeţul Soroca – scriitor, fotograf şi apicultor. Într-o arhivă din Germania am găsit această poză ce datează din 1914, care ne prezintă familia preotului, câţiva prieteni studenţi, casa şi foişorul unde a fost găzduit poetul Alexei Mateevici.
Această poză executată de un maestru fotograf la finele secolului XIX ne prezintă două personalităţi remarcabile din istoria Basarabiei – Alexandru Chiriac Erjiu şi fiica sa, Eleonora Siniţân.
Alexandru Erjiu, moşier din Napadova, judeţul Soroca, e fiul sărdarului Chiriac Erjiu, care a avut moşii şi în Transnistria. Acest neam se trage dintr-o veche familie moldovenească, în scara cronologică fiind indicaţi în aceeaşi spiţă medelnicerul Iordache Erjiu şi jitnicerul Dimitrie Erjiu.
Acest nume de familie este întâlnit în sursele istorice şi într-o altă variantă: Hârjău.finele secolului XIX
Această poză executată de un maestru fotograf la finele secolului XIX ne prezintă două personalităţi remarcabile din istoria Basarabiei – Alexandru Chiriac Erjiu şi fiica sa, Eleonora Siniţân. Alexandru Erjiu, moşier din Napadova, judeţul Soroca, e fiul sărdarului Chiriac Erjiu, care a avut moşii şi în Transnistria. Acest neam se trage dintr-o veche familie moldovenească, în scara cronologică fiind indicaţi în aceeaşi spiţă medelnicerul Iordache Erjiu şi jitnicerul Dimitrie Erjiu. Acest nume de familie este întâlnit în sursele istorice şi într-o altă variantă: Hârjău.
Un grup de tineri studioşi de la Liceul “Alecu Russo” alături de  profesorul lor, academicianul Ştefan Ciobanu (11/23.XI.1883 – 28.II.1950). Astfel arătau liceenii din Basarabia anului 1926, în timp ce  Rusia Sovietică traversa profunda criză de după revoluţie. Această fotografie provine din arhiva inginerului Liviu Rusu, care se află în centrul pozei, al patrulea din rândul doi.1926
Un grup de tineri studioşi de la Liceul “Alecu Russo” alături de profesorul lor, academicianul Ştefan Ciobanu (11/23.XI.1883 – 28.II.1950). Astfel arătau liceenii din Basarabia anului 1926, în timp ce Rusia Sovietică traversa profunda criză de după revoluţie. Această fotografie provine din arhiva inginerului Liviu Rusu, care se află în centrul pozei, al patrulea din rândul doi.
În toate timpurile, arta corală a fost foarte apreciată. Fiecare sat mai „răsărit” avea corul său, iar cele mai vestite localităţi aveau şi fanfare. Corul din Crişcăuţi, judeţul Soroca a fost imortalizat în această imagine la 1903. Vestimentaţie coriştilor reprezintă întocmai culoarea şi portul epocii. În centru: Elena Bijan, dirijoarea corului şcolar. 
Poza a ajuns la noi prin bunăvoinţa profesorului Aurel Marinciuc.1903
În toate timpurile, arta corală a fost foarte apreciată. Fiecare sat mai „răsărit” avea corul său, iar cele mai vestite localităţi aveau şi fanfare. Corul din Crişcăuţi, judeţul Soroca a fost imortalizat în această imagine la 1903. Vestimentaţie coriştilor reprezintă întocmai culoarea şi portul epocii. În centru: Elena Bijan, dirijoarea corului şcolar. Poza a ajuns la noi prin bunăvoinţa profesorului Aurel Marinciuc.
Vom încerca să aruncăm o lumină asupra unui detaliu mai puţin cunoscut din biografia lui Constantin Sergheevici Stanislavski (1863-1938), numele său fiind unul adoptat, un fel de „nom de guerre”. Precizăm că la naştere numele său a fost Alekseev. 
O fotografie din arhiva lui G. Bezviconi reprezentând două domnişoare care pozează în roluri de servitoare. Este vorba de un episod dintr-un spectacol jucat de o trupă de amatori. Partea de jos a pozei conţine o inscripţie incitantă: „Maria Egorovna Râşcan-Derojinschi (după soţ  Burskaia). Pe ea a cerut-o în căsătorie C. S. Alexeev-Stanislavski”.
Maria Egorovna Râşcan-Derojinschi, cea cu mătura în mână, era fiica lui Egor Râşcan-Derojinschi. Fiica acestui boier basarabean era în drept să-l refuze pe marele regizor, care era la o vârstă considerată mai puţin acceptabilă pentru domnişoarele emancipate din mediul tineretului de odinioară. Cu timpul, vom face precizările de rigoare. Un singur lucru este cert – o basarabeancă dintr-o familie bună a refuzat să se căsătorească cu marele Stanislavski.
Vom încerca să aruncăm o lumină asupra unui detaliu mai puţin cunoscut din biografia lui Constantin Sergheevici Stanislavski (1863-1938), numele său fiind unul adoptat, un fel de „nom de guerre”. Precizăm că la naştere numele său a fost Alekseev. O fotografie din arhiva lui G. Bezviconi reprezentând două domnişoare care pozează în roluri de servitoare. Este vorba de un episod dintr-un spectacol jucat de o trupă de amatori. Partea de jos a pozei conţine o inscripţie incitantă: „Maria Egorovna Râşcan-Derojinschi (după soţ Burskaia). Pe ea a cerut-o în căsătorie C. S. Alexeev-Stanislavski”. Maria Egorovna Râşcan-Derojinschi, cea cu mătura în mână, era fiica lui Egor Râşcan-Derojinschi. Fiica acestui boier basarabean era în drept să-l refuze pe marele regizor, care era la o vârstă considerată mai puţin acceptabilă pentru domnişoarele emancipate din mediul tineretului de odinioară. Cu timpul, vom face precizările de rigoare. Un singur lucru este cert – o basarabeancă dintr-o familie bună a refuzat să se căsătorească cu marele Stanislavski.
Cine n-a auzit vocea lui Valeriu Cupcea (12.III.1929 – 15.I.1989), nu-şi poate imagina cum trebuie să sune vocea unui actor. Cine nu l-a văzut pe Valeriu Cupcea în rolul lui Eminescu, niciodată n-o să-şi poată închipui un Eminescu adevărat, fiindcă acest rol a fost un eveniment de răsunet la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut: Mihai Eminescu adus la luminile rampei de către Valeriu Cupcea.
Generaţiile care au văzut acele spectacole memorabile au revenit la cărţile lui Eminescu şi prin ele au ajuns la anul 1989, ca să ceară în Piaţa Marii Adunări Naţionale limba şi alfabetul. Deşi dispăruse dintre cei vii, Valeriu Cupcea trăia în sufletul acelei generaţii.
Cine n-a auzit vocea lui Valeriu Cupcea (12.III.1929 – 15.I.1989), nu-şi poate imagina cum trebuie să sune vocea unui actor. Cine nu l-a văzut pe Valeriu Cupcea în rolul lui Eminescu, niciodată n-o să-şi poată închipui un Eminescu adevărat, fiindcă acest rol a fost un eveniment de răsunet la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut: Mihai Eminescu adus la luminile rampei de către Valeriu Cupcea. Generaţiile care au văzut acele spectacole memorabile au revenit la cărţile lui Eminescu şi prin ele au ajuns la anul 1989, ca să ceară în Piaţa Marii Adunări Naţionale limba şi alfabetul. Deşi dispăruse dintre cei vii, Valeriu Cupcea trăia în sufletul acelei generaţii.
Poetul Nichifor Crainic (24.XII.1889 – 21.VIII.1972) a  fost profesor de teologie la Chişinău. Legătura lui cu provincia basarabeană n-a fost una formală, ci a fost una de suflet, de inimă. Drept dovadă serveşte această poză, care i-a surprins pe Nichifor şi Aglaia Crainic în ipostaza de naşi ai tinerilor însurăţei Valerian Sârbu şi Victoria Zbârnea, pe care i-au cununat în Biserica Sf. Nicolae din Orhei.
Vestimentaţia mirelui ni-l prezintă ca pe un erou al războiului, decorat cu ordinul Mihai Viteazul. Nu ştim care a fost destinul acestei familii: ştim doar că în cartea de memorii a lui Nichifor Crainic – Zile albe, zile negre (Bucureşti, 1991),  apărută după ce a scăpat din puşcăriile comuniste, acest moment este trecut sub tăcere.
Poza executată la 25 octombrie 1942 vine ca o completare la volumul menţionat al lui Nichifor Crainic, fiindcă astăzi, când nu există cenzură, rândurile despre această cununie ar fi rămas în carte.25 octombrie 1942
Poetul Nichifor Crainic (24.XII.1889 – 21.VIII.1972) a fost profesor de teologie la Chişinău. Legătura lui cu provincia basarabeană n-a fost una formală, ci a fost una de suflet, de inimă. Drept dovadă serveşte această poză, care i-a surprins pe Nichifor şi Aglaia Crainic în ipostaza de naşi ai tinerilor însurăţei Valerian Sârbu şi Victoria Zbârnea, pe care i-au cununat în Biserica Sf. Nicolae din Orhei. Vestimentaţia mirelui ni-l prezintă ca pe un erou al războiului, decorat cu ordinul Mihai Viteazul. Nu ştim care a fost destinul acestei familii: ştim doar că în cartea de memorii a lui Nichifor Crainic – Zile albe, zile negre (Bucureşti, 1991), apărută după ce a scăpat din puşcăriile comuniste, acest moment este trecut sub tăcere. Poza executată la 25 octombrie 1942 vine ca o completare la volumul menţionat al lui Nichifor Crainic, fiindcă astăzi, când nu există cenzură, rândurile despre această cununie ar fi rămas în carte.
Dacă în secolul XIX ar fi existat Guiness book,  la sigur că Hortensia Arşenevschi ar fi candidat în topul doamnelor cu cea mai lungă podoabă capilară. Născută în familia Râşleacov, căsătorită cu Petru Arşenevschi, această doamnă a fost una dintre femeile nobile ale Chişinăului, care nu doar a dat tonul în moda acelor ani, dar a fost şi  un model de frumuseţe admirat de toată lumea.
Dacă în secolul XIX ar fi existat Guiness book, la sigur că Hortensia Arşenevschi ar fi candidat în topul doamnelor cu cea mai lungă podoabă capilară. Născută în familia Râşleacov, căsătorită cu Petru Arşenevschi, această doamnă a fost una dintre femeile nobile ale Chişinăului, care nu doar a dat tonul în moda acelor ani, dar a fost şi un model de frumuseţe admirat de toată lumea.
Familia Lupan a fost una elitară în perioada sovietică. Andrei Lupan nu scăpa nici o premieră teatrală fie la Chişinău, fie la Moscova, dar cel mai bine scriitorul se simţea acasă, la Mălăieşti. În această poză fraţii Lupan, Andrei şi Ana, au fost imortalizaţi împreună cu un oaspete, confratele de condei, Gheorghe Malarciuc, care chiar şi în faţa patriarhului literaturii sovietice moldoveneşti nu se sfia să-şi fumeze luleaua. Mai multe detalii despre această discuţie ar putea oferi nepoţelul lui Andrei Lupan, aflat în prim-plan. Este o secvenţă în care a fost fixată atmosfera anilor ’80, când trecutul nu era atât de departe, iar suflul schimbărilor abia se întrezărea. Ceva urma să se schimbe în destinul Moldovei.
Familia Lupan a fost una elitară în perioada sovietică. Andrei Lupan nu scăpa nici o premieră teatrală fie la Chişinău, fie la Moscova, dar cel mai bine scriitorul se simţea acasă, la Mălăieşti. În această poză fraţii Lupan, Andrei şi Ana, au fost imortalizaţi împreună cu un oaspete, confratele de condei, Gheorghe Malarciuc, care chiar şi în faţa patriarhului literaturii sovietice moldoveneşti nu se sfia să-şi fumeze luleaua. Mai multe detalii despre această discuţie ar putea oferi nepoţelul lui Andrei Lupan, aflat în prim-plan. Este o secvenţă în care a fost fixată atmosfera anilor ’80, când trecutul nu era atât de departe, iar suflul schimbărilor abia se întrezărea. Ceva urma să se schimbe în destinul Moldovei.
Tatiana Alexandri este fiica lui Nicolae N. Alexandri, decanul de vârstă al Sfatului Ţării şi prietenul lui Lev Tolstoi. După ce a fugit de la Iasnaia Poleana, acest clasic al literaturii ruse s-a pornit spre Basarabia, la Alexandri. Tatiana a făcut studii universitare, a călătorit în mai multe ţări europene ca mai apoi să fie profesoară de franceză până în anii ’60 ai secolului trecut la Universitatea de Stat din Chişinău. Această poză a fost executată probabil chiar în casa familiei Alexandri, care se află la intersecţia străzilor Puşkin şi Şciusev.
Tatiana Alexandri este fiica lui Nicolae N. Alexandri, decanul de vârstă al Sfatului Ţării şi prietenul lui Lev Tolstoi. După ce a fugit de la Iasnaia Poleana, acest clasic al literaturii ruse s-a pornit spre Basarabia, la Alexandri. Tatiana a făcut studii universitare, a călătorit în mai multe ţări europene ca mai apoi să fie profesoară de franceză până în anii ’60 ai secolului trecut la Universitatea de Stat din Chişinău. Această poză a fost executată probabil chiar în casa familiei Alexandri, care se află la intersecţia străzilor Puşkin şi Şciusev.
În această poză, alături de câinele său de vânătoare, un seter englezesc, a fost surprins Matvei Leopold Derojinski, un nobil basarabean de origine poloneză, dintr-o familie provenită de la Movilău.Era un remarcabil cultivator agricol din judeţul Lăpuşna. A avut mai mulţi copii şi s-a înrudit prin alianţă cu distinse familii de nobili basarabeni şi străini. Fiul Petrea a fost căsătorit cu Elena Malai; fiica Sofia a fost căsătorită în familia Suruceanu; fiica Ludmila s-a căsătorit în familia Malewski-Malevicz, iar Elena – în familia Pahalov-Pahalianţ. Fotografia a fost executată în atelierul lui A. Sumovski din Chişinău,  la finele secolului XIX.finele secolului XIX
În această poză, alături de câinele său de vânătoare, un seter englezesc, a fost surprins Matvei Leopold Derojinski, un nobil basarabean de origine poloneză, dintr-o familie provenită de la Movilău.Era un remarcabil cultivator agricol din judeţul Lăpuşna. A avut mai mulţi copii şi s-a înrudit prin alianţă cu distinse familii de nobili basarabeni şi străini. Fiul Petrea a fost căsătorit cu Elena Malai; fiica Sofia a fost căsătorită în familia Suruceanu; fiica Ludmila s-a căsătorit în familia Malewski-Malevicz, iar Elena – în familia Pahalov-Pahalianţ. Fotografia a fost executată în atelierul lui A. Sumovski din Chişinău, la finele secolului XIX.
Ca să ne facem o impresie clară despre Basarabia de odinioară, trebuie să-i cunoaştem nu numai pe oamenii de frunte, dar şi arhitectura basarabeană, care era una foarte interesantă. Marele păcat a fost că în timpul revoluţiei de la 1917, conacurile şi palatele basarabene au fost devastate de bande de ostaşi ruşi, care au evadat de pe frontul român. Astăzi, doar imaginile ne mai pot ajuta să reconstituim perlele arhitecturii basarabene. Palatul de la Căzăneşti, judeţul Orhei, aparţinea familiei Uvaliev, soţilor Fiodor şi Irena. Era un palat în adevăratul sens al cuvântului, unde se dădeau baluri fastuoase, cu o bibliotecă enormă, o colecţie de artă autentică şi cu tradiţii care se respectau întru totul…1917
Ca să ne facem o impresie clară despre Basarabia de odinioară, trebuie să-i cunoaştem nu numai pe oamenii de frunte, dar şi arhitectura basarabeană, care era una foarte interesantă. Marele păcat a fost că în timpul revoluţiei de la 1917, conacurile şi palatele basarabene au fost devastate de bande de ostaşi ruşi, care au evadat de pe frontul român. Astăzi, doar imaginile ne mai pot ajuta să reconstituim perlele arhitecturii basarabene. Palatul de la Căzăneşti, judeţul Orhei, aparţinea familiei Uvaliev, soţilor Fiodor şi Irena. Era un palat în adevăratul sens al cuvântului, unde se dădeau baluri fastuoase, cu o bibliotecă enormă, o colecţie de artă autentică şi cu tradiţii care se respectau întru totul…
În această poză este surprinsă toată elita literară a Basarabiei în momentul în care încă nu apăruse nici Drumul viei a lui Alexandru Cosmescu, nici Frunze de dor de Ion Druţă, nici Codrii lui I.C. Ciobanu, nici Legea găzduirii a lui Andrei Lupan, nici romanul Tovarăşul Vanea de Samson Şleahu.  Toate erau abia în ziua de mâine a literaturii. În această poză realizată la Conferinţa tinerilor scriitori din RSSM sunt prezenţi viitorii scriitori. Era anul 1949.
1949
În această poză este surprinsă toată elita literară a Basarabiei în momentul în care încă nu apăruse nici Drumul viei a lui Alexandru Cosmescu, nici Frunze de dor de Ion Druţă, nici Codrii lui I.C. Ciobanu, nici Legea găzduirii a lui Andrei Lupan, nici romanul Tovarăşul Vanea de Samson Şleahu. Toate erau abia în ziua de mâine a literaturii. În această poză realizată la Conferinţa tinerilor scriitori din RSSM sunt prezenţi viitorii scriitori. Era anul 1949.
Din istorie se ştie că pe când Rusia se zbătea într-o agonie economică după războiul civil,  în Basarabia, la 1925 se juca un campionat de fotbal, iar în 1928 familia avocatului Vladimir Gheorghian şi-a procurat un automobil nou-nouţ, marca Ford, la volanul căruia colinda drumurile acestui colţ de Ţară. În imagine: familia Gheorghian în automobil, care nu era o raritate în Basarabia în acele timpuri. Bălţi, anul 1928.1928
Din istorie se ştie că pe când Rusia se zbătea într-o agonie economică după războiul civil, în Basarabia, la 1925 se juca un campionat de fotbal, iar în 1928 familia avocatului Vladimir Gheorghian şi-a procurat un automobil nou-nouţ, marca Ford, la volanul căruia colinda drumurile acestui colţ de Ţară. În imagine: familia Gheorghian în automobil, care nu era o raritate în Basarabia în acele timpuri. Bălţi, anul 1928.
Una dintre cele mai interesante personalităţi feminine din Basarabia a fost Ecaterina Leonard (2.IV.1887, Cubolta, judeţul Bălţi – 1952, cimitirul Bellu, Bucureşti), fiica celebrului filozof basarabean Pavel Ştefan Leonard. Posesoarea unei averi fabuloase, având un palat la Sankt Petersburg pe malul Nevei, s-a căsătorit cu scriitorul, publicistul şi ofiţerul Grigore Komarov, preferând să locuiască la Cubolta. Le-a fost dat să treacă prin urgia revoluţiei din 1917, prin refugiul din 1940, evacuarea din 1944 şi să moară departe de locurile de baştină. Dar şi în exil, ea a păstrat acelaşi aer de nobleţe pe care l-a moştenit, ca pe cel mai mare capital, de la părinţi. Fotografia este executată înainte de anul 1900.1900
Una dintre cele mai interesante personalităţi feminine din Basarabia a fost Ecaterina Leonard (2.IV.1887, Cubolta, judeţul Bălţi – 1952, cimitirul Bellu, Bucureşti), fiica celebrului filozof basarabean Pavel Ştefan Leonard. Posesoarea unei averi fabuloase, având un palat la Sankt Petersburg pe malul Nevei, s-a căsătorit cu scriitorul, publicistul şi ofiţerul Grigore Komarov, preferând să locuiască la Cubolta. Le-a fost dat să treacă prin urgia revoluţiei din 1917, prin refugiul din 1940, evacuarea din 1944 şi să moară departe de locurile de baştină. Dar şi în exil, ea a păstrat acelaşi aer de nobleţe pe care l-a moştenit, ca pe cel mai mare capital, de la părinţi. Fotografia este executată înainte de anul 1900.
Liviu Deleanu (1911-1967), poet cu o mare deschidere lirică, celebru prin cuvintele cântecului “Sanie cu zurgălăi” şi uitat prin poemul premiat “Tinereţe fără moarte”. Si-n viaţa cotidiană a rămas poet, preferând să pozeze cu câinele şi nu cu alt cineva… Imagine din anii ’60, secolul trecut.anii ’60
Liviu Deleanu (1911-1967), poet cu o mare deschidere lirică, celebru prin cuvintele cântecului “Sanie cu zurgălăi” şi uitat prin poemul premiat “Tinereţe fără moarte”. Si-n viaţa cotidiană a rămas poet, preferând să pozeze cu câinele şi nu cu alt cineva… Imagine din anii ’60, secolul trecut.
O imagine inedită a celebrei interprete de operă şi actriţă de film Maria Cebotari (1910-1949), originară din Chişinău. Ei îi solicită un interviu o altă figură celebră în epocă, jurnalistul Rostislav Donici, originar şi el din Chişinău, fratele scriitorului Leon Donici-Dobronravov. Întâlnirea a avut loc la Bucureşti în timpul celui de-al II-lea război mondial.
O imagine inedită a celebrei interprete de operă şi actriţă de film Maria Cebotari (1910-1949), originară din Chişinău. Ei îi solicită un interviu o altă figură celebră în epocă, jurnalistul Rostislav Donici, originar şi el din Chişinău, fratele scriitorului Leon Donici-Dobronravov. Întâlnirea a avut loc la Bucureşti în timpul celui de-al II-lea război mondial.
Descoperirea aparatului foto a făcut ca în scurtă vreme pozele fotografice să împodobească pereţii saloanelor. Tablourile au fost înlocuite cu aceste relicve scumpe, căci în acel moment o secvenţă fotografică ca s-o execuţi costa foarte scump. Pe de altă parte aceste imagini erau nu pur şi simplu nişte suvenire, în sensul ţinerii de minte, dar mângâiau orgoliul posesorilor, prezentându-i în nişte scene de gen care imitau tablourile renascentiste. 

În această poză imitând scrierea unei poezii autograf, cum era la modă în epocă, sunt prezentaţi: Tereza Ghica, Nicolae Ghica şi Henrieta Harting. Familia Ghica era înrudită cu neamul domnesc Ghica de peste Prut. Rămânând în Basarabia, acest neam s-a înrudit cu familia Harting din care a făcut parte şi unul dintre guvernatorii Basarabiei. 

Autorul acestei fotografii executată la finele sec.XIX este maestrul fotograf Sumrovski din Chişinău.
finele sec.XIX
Descoperirea aparatului foto a făcut ca în scurtă vreme pozele fotografice să împodobească pereţii saloanelor. Tablourile au fost înlocuite cu aceste relicve scumpe, căci în acel moment o secvenţă fotografică ca s-o execuţi costa foarte scump. Pe de altă parte aceste imagini erau nu pur şi simplu nişte suvenire, în sensul ţinerii de minte, dar mângâiau orgoliul posesorilor, prezentându-i în nişte scene de gen care imitau tablourile renascentiste. În această poză imitând scrierea unei poezii autograf, cum era la modă în epocă, sunt prezentaţi: Tereza Ghica, Nicolae Ghica şi Henrieta Harting. Familia Ghica era înrudită cu neamul domnesc Ghica de peste Prut. Rămânând în Basarabia, acest neam s-a înrudit cu familia Harting din care a făcut parte şi unul dintre guvernatorii Basarabiei. Autorul acestei fotografii executată la finele sec.XIX este maestrul fotograf Sumrovski din Chişinău.
În momentul când s-a început refacerea Chişinăului, pentru a avea o închipuire cât mai clară despre starea oraşului şi mai ales despre felul cum poate fi el reproiectat, au fost executate câteva filmări din avion. Era anul când Şciusev schiţase lărgirea străzilor Chişinăului, dar mai ales legătura dintre centrul oraşului şi suburbia Râşcani. Chişinăul la fel ca şi Moscova, la fel ca şi Kievul, era străbătut de un râu. Ideea unui râu care străbate oraşul devenea una principială. Şi-atunci se cerea legătura dintre Catedrala oraşului, perpendicular pe râul Bâc,  cu suburbia Râşcani. Artera a fost trasată, bulevardul a fost numit Bulevardul Tinereţii şi tot ce-a împiedicat acest proiect, a fost demolat: Biserica Sf. Ilie, Catedrala Veche a oraşului, Muzeul Bisericesc ş.a. Bâcul aşa şi n-a devenit un râu fluvial cum îşi imaginau proiectanţii de atunci, dar suburbia Râşcani s-a dezvoltat până la dimensiunea mic orăşel, după care prin ea s-a făcut legătura cu periferia nouă, Ciocana. În această imagine a oraşului în ruine este greu să întrevezi Chişinăul de astăzi.
În momentul când s-a început refacerea Chişinăului, pentru a avea o închipuire cât mai clară despre starea oraşului şi mai ales despre felul cum poate fi el reproiectat, au fost executate câteva filmări din avion. Era anul când Şciusev schiţase lărgirea străzilor Chişinăului, dar mai ales legătura dintre centrul oraşului şi suburbia Râşcani. Chişinăul la fel ca şi Moscova, la fel ca şi Kievul, era străbătut de un râu. Ideea unui râu care străbate oraşul devenea una principială. Şi-atunci se cerea legătura dintre Catedrala oraşului, perpendicular pe râul Bâc, cu suburbia Râşcani. Artera a fost trasată, bulevardul a fost numit Bulevardul Tinereţii şi tot ce-a împiedicat acest proiect, a fost demolat: Biserica Sf. Ilie, Catedrala Veche a oraşului, Muzeul Bisericesc ş.a. Bâcul aşa şi n-a devenit un râu fluvial cum îşi imaginau proiectanţii de atunci, dar suburbia Râşcani s-a dezvoltat până la dimensiunea mic orăşel, după care prin ea s-a făcut legătura cu periferia nouă, Ciocana. În această imagine a oraşului în ruine este greu să întrevezi Chişinăul de astăzi.
Aceste tinere reprezintă nu numai tinereţea, frumuseţea, eleganţa acelui timp, dar şi bunăstarea şi fericirea poporului. Poza a fost făcută la mijlocul anilor ’50 când aparatele de radio Rodina intrau în modă. Era un aparat nu prea capricios, dar se alimenta de la două baterii mari şi grele, comparabile ca volum cu aparatul de radio. Este un adevăr istoric că lumea se aduna în grupuri ca să asculte emisiuni şi mai ales muzica transmisă de diverse posturi din lume. Aceste tinere nici nu bănuiau că în America încă din anii ’30 exista televizor şi aparatul de radio nu mai era un obiect de lux. Aceasta însă era realitatea sovietică. Compoziţia este inspirată din opera peredvijnicilor, amintind mult de pictura lui Ilia Repin “Zaporojenii scriu scrisoare Sultanului”.1955
Aceste tinere reprezintă nu numai tinereţea, frumuseţea, eleganţa acelui timp, dar şi bunăstarea şi fericirea poporului. Poza a fost făcută la mijlocul anilor ’50 când aparatele de radio Rodina intrau în modă. Era un aparat nu prea capricios, dar se alimenta de la două baterii mari şi grele, comparabile ca volum cu aparatul de radio. Este un adevăr istoric că lumea se aduna în grupuri ca să asculte emisiuni şi mai ales muzica transmisă de diverse posturi din lume. Aceste tinere nici nu bănuiau că în America încă din anii ’30 exista televizor şi aparatul de radio nu mai era un obiect de lux. Aceasta însă era realitatea sovietică. Compoziţia este inspirată din opera peredvijnicilor, amintind mult de pictura lui Ilia Repin “Zaporojenii scriu scrisoare Sultanului”.
Leonid Ilici Brejnev, prim-secretar al Comitetului Central PC RSSM în timpul unei întâlniri cu veteranii, filmare care, probabil, a rămas şi în arhiva studioului Moldova-film, perioada exactă 1950-1951. Cine vrea să cunoască mai amănunţit perioada poate citi opera memorialistă a lui Brejnev înglobată în două volume: “Pământul mic” şi “Renaşterea”.1950-1951
Leonid Ilici Brejnev, prim-secretar al Comitetului Central PC RSSM în timpul unei întâlniri cu veteranii, filmare care, probabil, a rămas şi în arhiva studioului Moldova-film, perioada exactă 1950-1951. Cine vrea să cunoască mai amănunţit perioada poate citi opera memorialistă a lui Brejnev înglobată în două volume: “Pământul mic” şi “Renaşterea”.
Refacerea Primăriei Chişinău. Clădirea aruncată în aer de către comandoul sovietic al căpitanului Muhin în luna iulie 1941, a început să fie refăcută în 1944, după ce în ’46-’47 s-a lucrat mult cu planul general de reconstruire a Chişinăului sub bagheta celebrului arhitect Alexei Şciusev, originar din Chişinău.1944
Refacerea Primăriei Chişinău. Clădirea aruncată în aer de către comandoul sovietic al căpitanului Muhin în luna iulie 1941, a început să fie refăcută în 1944, după ce în ’46-’47 s-a lucrat mult cu planul general de reconstruire a Chişinăului sub bagheta celebrului arhitect Alexei Şciusev, originar din Chişinău.
Această poză din timpul celui de-al doilea război mondial pare enigmatică prin faptul că indică exact distanţa până la Cahul, dar nu ştim localitatea unde a fost fixat indicatorul. Avem însă un indiciu clar că este anul 1944, vara, căci la 23 august armatele germane nu mai erau în Basarabia. Aici sunt indicate mai multe semne potrivit cărora Cahulul se află la Est, 73 km din acel loc. unde era dislocată armata a VI germană, care a fost distrusă la Stalingrad şi definitiv lichidată în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău.1944
Această poză din timpul celui de-al doilea război mondial pare enigmatică prin faptul că indică exact distanţa până la Cahul, dar nu ştim localitatea unde a fost fixat indicatorul. Avem însă un indiciu clar că este anul 1944, vara, căci la 23 august armatele germane nu mai erau în Basarabia. Aici sunt indicate mai multe semne potrivit cărora Cahulul se află la Est, 73 km din acel loc. unde era dislocată armata a VI germană, care a fost distrusă la Stalingrad şi definitiv lichidată în timpul operaţiei Iaşi-Chişinău.
După campania de lichidare a analfabetismului început în 1944, terminat în 1948, începutul anilor ’50 însemna de fapt, etapa a doua, etapa lecturilor intensive şi o mostră de asemenea lectură ne propune fotograful la o brigadă de câmp, unde colhoznicii stau la o masă, care a fost confiscată din familia unui sătean deportat. În arşiţa verii aceşti oameni au fost îmbrăcaţi cu ce au mai bun şi puşi să pozeze. Unii din ei au făcut-o mai îndemânatic, alţii mai puţin îndemânatic, dar în această poză contează mult regia, fiindcă fotograful a avut grijă să plaseze pe planul doi al imaginii trei persoane care citesc panoul de anunţuri. Totul este ca într-o viaţă care ar trebui să fie şi care nu era încă în realitate. 1948
După campania de lichidare a analfabetismului început în 1944, terminat în 1948, începutul anilor ’50 însemna de fapt, etapa a doua, etapa lecturilor intensive şi o mostră de asemenea lectură ne propune fotograful la o brigadă de câmp, unde colhoznicii stau la o masă, care a fost confiscată din familia unui sătean deportat. În arşiţa verii aceşti oameni au fost îmbrăcaţi cu ce au mai bun şi puşi să pozeze. Unii din ei au făcut-o mai îndemânatic, alţii mai puţin îndemânatic, dar în această poză contează mult regia, fiindcă fotograful a avut grijă să plaseze pe planul doi al imaginii trei persoane care citesc panoul de anunţuri. Totul este ca într-o viaţă care ar trebui să fie şi care nu era încă în realitate.
După război tramvaiul circula în Chişinău pe două artere principale, care lega gara cu Institutul de Medicină, iar a doua arteră era trasată pe strada Puşkin. Această fotografie a fost executată în anii ’46-’47 când în partea dreaptă a imaginii se zăresc ruinele Casei Eparhiale, construită în 1911 şi distrusă în 1941. Pe acel loc deja în anii ’50 s-a început construcţia Casei Guvernului. Ultimul tramvai a mers prin Chişinău tot pe la mijlocul anilor ’60 şi un eseu foarte frumos, scris de George Meniuc, aşa şi se numeşte “Ultimul tramvai”.1946-1947
După război tramvaiul circula în Chişinău pe două artere principale, care lega gara cu Institutul de Medicină, iar a doua arteră era trasată pe strada Puşkin. Această fotografie a fost executată în anii ’46-’47 când în partea dreaptă a imaginii se zăresc ruinele Casei Eparhiale, construită în 1911 şi distrusă în 1941. Pe acel loc deja în anii ’50 s-a început construcţia Casei Guvernului. Ultimul tramvai a mers prin Chişinău tot pe la mijlocul anilor ’60 şi un eseu foarte frumos, scris de George Meniuc, aşa şi se numeşte “Ultimul tramvai”.
Iurii Gagarin -  primul om care a ieşit în spaţiul cosmic, era persoana cea mai populară în lume la începutul anilor 60. Vizita lui la Chişinău a avut loc în perioada 7-10 octombrie 1966. Era anul când Chişinăul serba 500 de ani de la prima atestare documentară, conform opiniei conducerii comuniste de atunci. El a plantat un pom pe aleea personalităţilor din Parcul Ştefan cel Mare şi a vizitat beciurile de la Cricova unde a lăsat o inscripţie istorică. Cum era firesc a fost dus şi la o întâlnire cu oameni de rând, colhoznicii, care l-au întâmpinat după tradiţia moldovenească: cu pâine, sare şi un ulcior cu vin.1966
Iurii Gagarin - primul om care a ieşit în spaţiul cosmic, era persoana cea mai populară în lume la începutul anilor 60. Vizita lui la Chişinău a avut loc în perioada 7-10 octombrie 1966. Era anul când Chişinăul serba 500 de ani de la prima atestare documentară, conform opiniei conducerii comuniste de atunci. El a plantat un pom pe aleea personalităţilor din Parcul Ştefan cel Mare şi a vizitat beciurile de la Cricova unde a lăsat o inscripţie istorică. Cum era firesc a fost dus şi la o întâlnire cu oameni de rând, colhoznicii, care l-au întâmpinat după tradiţia moldovenească: cu pâine, sare şi un ulcior cu vin.
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+23°