VIP Magazin
18 Noiembrie 2018
Print
Print
Print
Print

Familia Şciusev din Chişinău a dat lumii un arhitect celebru - Alexei, care a reuşit să edifice clădiri monumentale: Gara Kazani din Moscova, Mausoleul lui Lenin, un teatru la Taşkent, a refăcut centrul Chişinăului şi multe alte zeci de lucrări din palmaresul lui îi fac cinste. Dar tot în această familie s-a născut fiica mai mare, Maria (1859-1934), care a fost una dintre primele femei-doctor din Basarabia. În Chişinău, pe str. Şciusev, se află Muzeul Şciusev şi una dintre piesele cele mai valoroase ale acestui muzeu este poza de familie în care, în copilăria lor, au fost surprinse viitoarele celebrităţi alături de părinţii lor.
Familia Şciusev din Chişinău a dat lumii un arhitect celebru - Alexei, care a reuşit să edifice clădiri monumentale: Gara Kazani din Moscova, Mausoleul lui Lenin, un teatru la Taşkent, a refăcut centrul Chişinăului şi multe alte zeci de lucrări din palmaresul lui îi fac cinste. Dar tot în această familie s-a născut fiica mai mare, Maria (1859-1934), care a fost una dintre primele femei-doctor din Basarabia. În Chişinău, pe str. Şciusev, se află Muzeul Şciusev şi una dintre piesele cele mai valoroase ale acestui muzeu este poza de familie în care, în copilăria lor, au fost surprinse viitoarele celebrităţi alături de părinţii lor.
 În perioada interbelică Chişinăul a beneficiat de cîteva şcoli de artă dramatică şi vocală: Conservatorul Unirea, Conservatorul Naţional ş. a. În aceste şcoli se forma elita artistică nu numai a Basarabiei, căci mulţi din foştii discipoli au ajuns şi celebrităţi universale. Fiecare promoţie, conform tradiţiei, venea cu un concert festiv, în care fiecare absolvent încerca să demonstreze tot ce are mai bun şi ce a acumulat de la profesorii săi. Iar alături de profesori, care în acea vreme erau o pleiadă de invidiat, nu era uşor să evoluezi.  În această poză este surprinsă a X-a promoţie a clasei pregătite de Maria Zlatov, după concertul din 23 iunie 1935. Registrul de nume din această poză impresionează: M. Eviţkaia, Komarniţkaia, Krîjanovschi, E. Erjikovski, E. Salin, O. Timofeev, Şildkerd ş. a.
Istoria artei vocale din Basarabia nu poate fi scrisă fără aceste nume.
23 iunie 1935
În perioada interbelică Chişinăul a beneficiat de cîteva şcoli de artă dramatică şi vocală: Conservatorul Unirea, Conservatorul Naţional ş. a. În aceste şcoli se forma elita artistică nu numai a Basarabiei, căci mulţi din foştii discipoli au ajuns şi celebrităţi universale. Fiecare promoţie, conform tradiţiei, venea cu un concert festiv, în care fiecare absolvent încerca să demonstreze tot ce are mai bun şi ce a acumulat de la profesorii săi. Iar alături de profesori, care în acea vreme erau o pleiadă de invidiat, nu era uşor să evoluezi. În această poză este surprinsă a X-a promoţie a clasei pregătite de Maria Zlatov, după concertul din 23 iunie 1935. Registrul de nume din această poză impresionează: M. Eviţkaia, Komarniţkaia, Krîjanovschi, E. Erjikovski, E. Salin, O. Timofeev, Şildkerd ş. a. Istoria artei vocale din Basarabia nu poate fi scrisă fără aceste nume.
Este greu de explicat faptul, dar basarabenii în epoca ţaristă aveau o mare trecere la curtea imperială. Numai familia Krupenski a dat şase ambasadori în cele mai importante ţări europene şi chiar în Japonia.
Femeile acestei familii făceau parte din elita rusească şi erau, în marea lor majoritate, domnişoare de onoare, adică garda de onoare a împărătesei. Elena Matei Krupenski, una dintre reprezentantele marcante ale acestei familii, a exercitat şi ea acelaşi rol, la curtea împăratului Rusiei. Această poză ne dă ocazia să ne imaginăm clar cum arăta o asemenea doamnă.
Este greu de explicat faptul, dar basarabenii în epoca ţaristă aveau o mare trecere la curtea imperială. Numai familia Krupenski a dat şase ambasadori în cele mai importante ţări europene şi chiar în Japonia. Femeile acestei familii făceau parte din elita rusească şi erau, în marea lor majoritate, domnişoare de onoare, adică garda de onoare a împărătesei. Elena Matei Krupenski, una dintre reprezentantele marcante ale acestei familii, a exercitat şi ea acelaşi rol, la curtea împăratului Rusiei. Această poză ne dă ocazia să ne imaginăm clar cum arăta o asemenea doamnă.
 Sfîrşitul anilor ’50 ai secolului XX, a adus într-un atelier fotografic două familii de scriitori: Vladimir Rusu şi Petrea Cruceniuc. 
Mobilă de decor butaforic, zîmbete schiţate voit, o stare de nesiguranţă, care domina intelectualii acelor vremi poststaliniste. Peste cîtva timp, Vladimir Rusu îşi va pune capăt zilelor, din cauza criticilor din partea demnitarilor de partid, iar Petrea Cruceniuc va continua să fie un scriitor-simbol, fără operă semnificativă. Două epoci, una interbelică plină de viaţă şi peste 20 de ani o altă epocă, dominată de nesinceritate. Aceasta a fost istoria recentă a Basarabiei. Sfîrşitul anilor ’50 ai sec. XX
Sfîrşitul anilor ’50 ai secolului XX, a adus într-un atelier fotografic două familii de scriitori: Vladimir Rusu şi Petrea Cruceniuc. Mobilă de decor butaforic, zîmbete schiţate voit, o stare de nesiguranţă, care domina intelectualii acelor vremi poststaliniste. Peste cîtva timp, Vladimir Rusu îşi va pune capăt zilelor, din cauza criticilor din partea demnitarilor de partid, iar Petrea Cruceniuc va continua să fie un scriitor-simbol, fără operă semnificativă. Două epoci, una interbelică plină de viaţă şi peste 20 de ani o altă epocă, dominată de nesinceritate. Aceasta a fost istoria recentă a Basarabiei.
Intelectualii basarabeni în perioada interbelică au avut un comportament distinct şi, chiar prin felul lor de-a fi, au ştiut să imprime epocii un colorit irepetabil. De aceea, amintirile din acele timpuri sînt dominate de nostalgie.
În casa preotului scriitor Petre Gheorghian a pozat familia acestuia: fiica Lidia, soţia, nepotul Leonid, o prietenă a familiei şi prefectul de Bălţi, Haralambie Gheorghian. Atmosferă paşnică, patriarhală, luminată de un frumos covor moldovenesc şi de-un interior de casă, în care spiritul domneşte şi sălăşluieşte netulburat. Nu-s obiecte de lux, dar toate lucrurile din interior denotă gust şi dragoste de viaţă. Dar ce este mai scump ca dragostea de viaţă, ca bucuria de-a trăi împlinit?
Intelectualii basarabeni în perioada interbelică au avut un comportament distinct şi, chiar prin felul lor de-a fi, au ştiut să imprime epocii un colorit irepetabil. De aceea, amintirile din acele timpuri sînt dominate de nostalgie. În casa preotului scriitor Petre Gheorghian a pozat familia acestuia: fiica Lidia, soţia, nepotul Leonid, o prietenă a familiei şi prefectul de Bălţi, Haralambie Gheorghian. Atmosferă paşnică, patriarhală, luminată de un frumos covor moldovenesc şi de-un interior de casă, în care spiritul domneşte şi sălăşluieşte netulburat. Nu-s obiecte de lux, dar toate lucrurile din interior denotă gust şi dragoste de viaţă. Dar ce este mai scump ca dragostea de viaţă, ca bucuria de-a trăi împlinit?
Aşa se face că noi astăzi ignorăm istoria sudului basarabean. Ceea ce s-a întîmplat după 1940, cînd din geografia Basarabiei a fost zmuls sudul ca şi cum ne face să nu ne mai interesăm de el, dar acolo a existat aceeaşi lume frumoasă, aceeaşi frămîntare economică şi culturală, religioasă şi socială. Zemstvele din sudul Basarabiei erau celebre prin fruntaşii săi. Băncile din sudul Basarabiei, porturile din sudul Basarabiei, totul se datora marilor personalităţi ale vremii.
Gavriil Bezviconi i-a descris în memoriile sale publicate în revista “Din trecutul nostru”, iar fiul său Gheorghe a intrat în posesia unor poze care prezintă aceste personalităţi. Pe trei dintre ei îi avem în faţă: Ivan Grigore Adler, Alexandru Dimitriev Koncev şi Timofei David Borisov, toţi surprinşi în biroul de lucru în frumosul oraş Ismail.
Aşa se face că noi astăzi ignorăm istoria sudului basarabean. Ceea ce s-a întîmplat după 1940, cînd din geografia Basarabiei a fost zmuls sudul ca şi cum ne face să nu ne mai interesăm de el, dar acolo a existat aceeaşi lume frumoasă, aceeaşi frămîntare economică şi culturală, religioasă şi socială. Zemstvele din sudul Basarabiei erau celebre prin fruntaşii săi. Băncile din sudul Basarabiei, porturile din sudul Basarabiei, totul se datora marilor personalităţi ale vremii. Gavriil Bezviconi i-a descris în memoriile sale publicate în revista “Din trecutul nostru”, iar fiul său Gheorghe a intrat în posesia unor poze care prezintă aceste personalităţi. Pe trei dintre ei îi avem în faţă: Ivan Grigore Adler, Alexandru Dimitriev Koncev şi Timofei David Borisov, toţi surprinşi în biroul de lucru în frumosul oraş Ismail.
Orice istorie se compune din cunoscut şi necunoscut, din ceea ce-a fost şi ceea ce pare că a fost. Şi dacă pînă acum ne-am permis să dăm doar pozele unor personalităţi concrete, de această dată găsim de cuviinţă să parafrazăm celebrul roman al lui Fănuş Neagu, scriind sub această poză Frumoşii necunoscuţi ai marilor oraşe. O intelectuală din Chişinău, la sfîrşitul sec. XIX, a intrat împreună cu fiul său în atelierul fotografic. Este o mamă dulce, dar este femeia nouă care se dezice de haina burgheză, de coafura burgheză şi, prin simplitatea şi firescul ei, se înscrie în generaţia care vrea să schimbe destinul ţării în care trăieşte.  Alături de ea e fiul, care îşi imaginează că este un viitor cavalerist şi nu se desparte de cravaşa sa chiar şi în faţa obiectivului. O lume nouă care se citeşte atît de firesc pe feţele rămase pentru istorie necunoscute.
Orice istorie se compune din cunoscut şi necunoscut, din ceea ce-a fost şi ceea ce pare că a fost. Şi dacă pînă acum ne-am permis să dăm doar pozele unor personalităţi concrete, de această dată găsim de cuviinţă să parafrazăm celebrul roman al lui Fănuş Neagu, scriind sub această poză Frumoşii necunoscuţi ai marilor oraşe. O intelectuală din Chişinău, la sfîrşitul sec. XIX, a intrat împreună cu fiul său în atelierul fotografic. Este o mamă dulce, dar este femeia nouă care se dezice de haina burgheză, de coafura burgheză şi, prin simplitatea şi firescul ei, se înscrie în generaţia care vrea să schimbe destinul ţării în care trăieşte. Alături de ea e fiul, care îşi imaginează că este un viitor cavalerist şi nu se desparte de cravaşa sa chiar şi în faţa obiectivului. O lume nouă care se citeşte atît de firesc pe feţele rămase pentru istorie necunoscute.
Există o legitate, oamenii care trăiesc sincer şi frumos chiar şi la adînci bătrîneţe arată foarte simpatic. Pan. Halippa (1883-1979) a stat în trei închisori diferite: ţaristă - Butîrki, sovietică - KGB-ul din Chişinău, Gherla din România Socialistă, plus 11 lagăre din Gulag, dar, fiind un luptător neostenit pentru cauza Basarabiei, a rămas ca un simbol al seninătăţii omeneşti, al demnităţii basarabene, al speranţei că victoria va veni.
În această poză stă alături de Eleonora Halippa şi de nepoţica Veronica, fotografiaţi chiar în curtea casei lor din inima Bucureştiului, str. Al. Donici, 32. Era 12 decembrie 1970.12 decembrie 1970
Există o legitate, oamenii care trăiesc sincer şi frumos chiar şi la adînci bătrîneţe arată foarte simpatic. Pan. Halippa (1883-1979) a stat în trei închisori diferite: ţaristă - Butîrki, sovietică - KGB-ul din Chişinău, Gherla din România Socialistă, plus 11 lagăre din Gulag, dar, fiind un luptător neostenit pentru cauza Basarabiei, a rămas ca un simbol al seninătăţii omeneşti, al demnităţii basarabene, al speranţei că victoria va veni. În această poză stă alături de Eleonora Halippa şi de nepoţica Veronica, fotografiaţi chiar în curtea casei lor din inima Bucureştiului, str. Al. Donici, 32. Era 12 decembrie 1970.
Nimic nu se consumă atît de repede ca timpul, nici chiar banii. Parcă mai ieri tinerii Anatol Ciocanu şi Petru Cărare se întreţineau într-o discuţie amicală cu plasticianul Mihai Grecu şi poetul Ion Bolduma. Era aceeaşi prietenie literară şi artistică, mult-rîvnită de orice nouă generaţie. Astăzi, cînd nu mai este în viaţă nici maestrul Mihai Grecu, nici poetul Ion Bolduma, accentele timpului par tot mai profunde. Decorul alb al iernii pare să accentueze cu tot dinadinsul cele patru figuri, scoţînd în evidenţă un singur adevăr, că nimic nu curge mai repede ca timpul. Poza a fost executată în Grădina Publică din Chişinău în 1968.1968
Nimic nu se consumă atît de repede ca timpul, nici chiar banii. Parcă mai ieri tinerii Anatol Ciocanu şi Petru Cărare se întreţineau într-o discuţie amicală cu plasticianul Mihai Grecu şi poetul Ion Bolduma. Era aceeaşi prietenie literară şi artistică, mult-rîvnită de orice nouă generaţie. Astăzi, cînd nu mai este în viaţă nici maestrul Mihai Grecu, nici poetul Ion Bolduma, accentele timpului par tot mai profunde. Decorul alb al iernii pare să accentueze cu tot dinadinsul cele patru figuri, scoţînd în evidenţă un singur adevăr, că nimic nu curge mai repede ca timpul. Poza a fost executată în Grădina Publică din Chişinău în 1968.
 În perioada interbelică la Bolgrad, în inima Bugeacului a existat o  veritabilă mişcare culturală: cu scriitori, poeţi, artişti plastici, grupaţi în jurul publicaţiilor: Bugeacul, Familia Noastră, Generaţia Nouă ş.a.
Elita artistă a sudului se mîndrea cu Vladimir Cavarnali, care în 1934 a primit premiul Fundaţiei Regale pentru cartea sa Poezii. 
În această poză s-au întîlnit romancierul Ioan Sulacov (rîndul I, primul din stînga), alături de Ştefan Banghianov; în rîndul II, I. Kneajevici, poetul Teodor Nencev şi pictorul A. Nikolaev. Anul 1940 a pus punct pe toate speranţele acestei generaţii. Ioan Sulacov a fost împuşcat de NKVD, Teodor Nencev a murit  în cel de-al doilea război mondial, iar destinul celorlalte personaje a rămas şi pînă astăzi necunoscut…
În perioada interbelică la Bolgrad, în inima Bugeacului a existat o veritabilă mişcare culturală: cu scriitori, poeţi, artişti plastici, grupaţi în jurul publicaţiilor: Bugeacul, Familia Noastră, Generaţia Nouă ş.a. Elita artistă a sudului se mîndrea cu Vladimir Cavarnali, care în 1934 a primit premiul Fundaţiei Regale pentru cartea sa Poezii. În această poză s-au întîlnit romancierul Ioan Sulacov (rîndul I, primul din stînga), alături de Ştefan Banghianov; în rîndul II, I. Kneajevici, poetul Teodor Nencev şi pictorul A. Nikolaev. Anul 1940 a pus punct pe toate speranţele acestei generaţii. Ioan Sulacov a fost împuşcat de NKVD, Teodor Nencev a murit în cel de-al doilea război mondial, iar destinul celorlalte personaje a rămas şi pînă astăzi necunoscut…
Familia Catargi a fost una celebră în Basarabia. Ea l-a dat pe mareşalul nobilimii Ioan Catargi, pe doctorul în filozofie Victor Catargi cu teza susţinută în Germania la Heidelberg. Din acest neam au ieşit diplomaţi, ofiţeri de carieră, funcţionari de stat şi totuşi trebuie să remarcăm că mîndria lui au constituit-o femeile  Catargi.
Olga Catargi, care a avut un conac foarte frumos la Cobîlnea, care a construit şcoli şi  biserici şi era prietenă cu regina României, scriitoarea Karmen Silva, avea în posesie o arhivă extrem de bogată în care se păstrau hrisoave de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi pe care ea le-a donat Academiei Române. 
În această poză de epocă au fost surprinse domnişoarele Catargi, care erau înrudite cu cel mai puternic şi influent neam din  Basarabia, cel al familiei Krupenski.
Familia Catargi a fost una celebră în Basarabia. Ea l-a dat pe mareşalul nobilimii Ioan Catargi, pe doctorul în filozofie Victor Catargi cu teza susţinută în Germania la Heidelberg. Din acest neam au ieşit diplomaţi, ofiţeri de carieră, funcţionari de stat şi totuşi trebuie să remarcăm că mîndria lui au constituit-o femeile Catargi. Olga Catargi, care a avut un conac foarte frumos la Cobîlnea, care a construit şcoli şi biserici şi era prietenă cu regina României, scriitoarea Karmen Silva, avea în posesie o arhivă extrem de bogată în care se păstrau hrisoave de pe timpul lui Ştefan cel Mare şi pe care ea le-a donat Academiei Române. În această poză de epocă au fost surprinse domnişoarele Catargi, care erau înrudite cu cel mai puternic şi influent neam din Basarabia, cel al familiei Krupenski.
Elitele anilor ’60 ai secolului XX aveau preferinţele lor: intelectualii mai rar mergeau la restaurant, la cafenea, căci acolo se aduna multă lume de duzină şi-atunci o discuţie rafinată, în linişte o puteai face doar la un ceai într-o atmosferă mai intimă. Ceaiul era moda acelei generaţii care începuse să se discute atît de aprins veşnica temă a priorităţii, adică ce este mai important fizica sau lirica?
La această masă unde stau doi scriitor Liviu şi Baca Deleanu, prioritatea i se dădea liricii. Vedem cît de modest era pregătită masa, deci a doua prioritate este cea a comunicării, care conta mai mult decît ceea ce se punea pe masă. Fotografia de la sfîrşitul anilor ’50 este o mărturie că toate generaţiile sînt puse în situaţia de-a alege între fizici şi lirici, între material şi ideal.sfîrşitul anilor ’50
Elitele anilor ’60 ai secolului XX aveau preferinţele lor: intelectualii mai rar mergeau la restaurant, la cafenea, căci acolo se aduna multă lume de duzină şi-atunci o discuţie rafinată, în linişte o puteai face doar la un ceai într-o atmosferă mai intimă. Ceaiul era moda acelei generaţii care începuse să se discute atît de aprins veşnica temă a priorităţii, adică ce este mai important fizica sau lirica? La această masă unde stau doi scriitor Liviu şi Baca Deleanu, prioritatea i se dădea liricii. Vedem cît de modest era pregătită masa, deci a doua prioritate este cea a comunicării, care conta mai mult decît ceea ce se punea pe masă. Fotografia de la sfîrşitul anilor ’50 este o mărturie că toate generaţiile sînt puse în situaţia de-a alege între fizici şi lirici, între material şi ideal.
Chişinăul interbelic pe lîngă multiplele concursuri avea unul, care se bucura de o mare popularitate, este vorba de Concursul Fanfarelor. Fiecare liceu, fiecare instituţie mai numeroasă, încerca să organizeze o fanfară şi să o pună în evidenţă. Dirijorii căutau pentru repertoriul lor piese cît mai rare, pentru fanfare instrumente cît mai deosebite, iar soliştii erau consideraţi de melomani veritabile staruri. Seminarul Teologic avea o fanfară minunată, fiindcă se preconiza ca preotul plecînd în sat să fie şi un animator cultural, să poată organiza singur o formaţie instrumentală, să selecteze talente din rîndul enoriaşilor săi şi în felul acesta cultura muzicală veritabilă să fie un bun al tuturor. Această poză mi-a parvenit din arhiva Luciei Cireş, tatăl ei Iulian Cireş este membru al acestei orchestre, care îl are la mijloc pe părintele Pavel Grosu.
Chişinăul interbelic pe lîngă multiplele concursuri avea unul, care se bucura de o mare popularitate, este vorba de Concursul Fanfarelor. Fiecare liceu, fiecare instituţie mai numeroasă, încerca să organizeze o fanfară şi să o pună în evidenţă. Dirijorii căutau pentru repertoriul lor piese cît mai rare, pentru fanfare instrumente cît mai deosebite, iar soliştii erau consideraţi de melomani veritabile staruri. Seminarul Teologic avea o fanfară minunată, fiindcă se preconiza ca preotul plecînd în sat să fie şi un animator cultural, să poată organiza singur o formaţie instrumentală, să selecteze talente din rîndul enoriaşilor săi şi în felul acesta cultura muzicală veritabilă să fie un bun al tuturor. Această poză mi-a parvenit din arhiva Luciei Cireş, tatăl ei Iulian Cireş este membru al acestei orchestre, care îl are la mijloc pe părintele Pavel Grosu.
Astăzi rar cine îşi aminteşte de-un consultant militar de la studioul “Moldova-film” pe nume colonelul Cruşevan. Atunci cînd era nevoie de restabilit un ritual militar sau detalii de uniformă, sau un lucru firesc cum s-ar părea încălecarea unui cal de cavalerie, se apela la serviciile lui ca la un expert  fără greş.
Făcuse serviciul în armata ţaristă, mai apoi în armata română, iar studioul “Moldova-film” era pentru el doar o posibilitate de-a mai cîştiga nişte bani, care cît de cît îi îndulceau existenţa. Ducea un trai modest şi viaţa de odinioară era mai dulce ca un vis. 
În această poză executată la 1 noiembrie 1938, la Gherla, căpitanul Cruşevan este surprins de obiectivul fotografului în compania a două fiinţe de care era nedespărţit: ordonanţa şi cîinele, un seter irlandez pe nume Doli.1 noiembrie 1938
Astăzi rar cine îşi aminteşte de-un consultant militar de la studioul “Moldova-film” pe nume colonelul Cruşevan. Atunci cînd era nevoie de restabilit un ritual militar sau detalii de uniformă, sau un lucru firesc cum s-ar părea încălecarea unui cal de cavalerie, se apela la serviciile lui ca la un expert fără greş. Făcuse serviciul în armata ţaristă, mai apoi în armata română, iar studioul “Moldova-film” era pentru el doar o posibilitate de-a mai cîştiga nişte bani, care cît de cît îi îndulceau existenţa. Ducea un trai modest şi viaţa de odinioară era mai dulce ca un vis. În această poză executată la 1 noiembrie 1938, la Gherla, căpitanul Cruşevan este surprins de obiectivul fotografului în compania a două fiinţe de care era nedespărţit: ordonanţa şi cîinele, un seter irlandez pe nume Doli.
Perioada sovietică de la ’45 pînă la ’90 a rămas în istorie ca o metaforă legată direct de stelele Kremlinului. Exista în această apropiere de marele simbol al ruşilor un fel de mister, un magnet secret îi atrăgea parcă pe unii, reprezentanţi ai culturii, ai literaturii şi există o explicaţie.
Basarabenii şi cei din Republica Autonomă, născuţi pe la sate în cocioabe ţărăneşti, erau fascinaţi de grandoarea Kremlinului şi de aceea simbolul steluţelor din Kremlin, a planat pe unde vizibil, pe unde invizibil, asupra operelor majorităţii scriitorilor din această perioadă. A mai existat o influenţă foarte interesantă, o înrîurire reciprocă  a literaturii din republicile unionale. O concurenţă ascunsă, care pînă la urmă a scos în evidenţă specificul naţional. 
Această poză a fost executată în 1954 la Kremlin, la un an după moartea lui Stalin şi la doi ani pînă la celebrul Congres XX al PCUS, cînd a fost declarată destalinizarea. 
De la stînga la dreapta: scriitorul bielorus Ianko Brîli, Simion Pasco, scriitor de limbă rusă din Moldova, Lev Kasili, Alim Kishocov, Gheorghe Leonidze, scriitor georgian, Emilian Bucov şi Fiodor Ponomari.
1954
Perioada sovietică de la ’45 pînă la ’90 a rămas în istorie ca o metaforă legată direct de stelele Kremlinului. Exista în această apropiere de marele simbol al ruşilor un fel de mister, un magnet secret îi atrăgea parcă pe unii, reprezentanţi ai culturii, ai literaturii şi există o explicaţie. Basarabenii şi cei din Republica Autonomă, născuţi pe la sate în cocioabe ţărăneşti, erau fascinaţi de grandoarea Kremlinului şi de aceea simbolul steluţelor din Kremlin, a planat pe unde vizibil, pe unde invizibil, asupra operelor majorităţii scriitorilor din această perioadă. A mai existat o influenţă foarte interesantă, o înrîurire reciprocă a literaturii din republicile unionale. O concurenţă ascunsă, care pînă la urmă a scos în evidenţă specificul naţional. Această poză a fost executată în 1954 la Kremlin, la un an după moartea lui Stalin şi la doi ani pînă la celebrul Congres XX al PCUS, cînd a fost declarată destalinizarea. De la stînga la dreapta: scriitorul bielorus Ianko Brîli, Simion Pasco, scriitor de limbă rusă din Moldova, Lev Kasili, Alim Kishocov, Gheorghe Leonidze, scriitor georgian, Emilian Bucov şi Fiodor Ponomari.
În această poză elevele clasei a patra a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău se aseamănă mai mult cu un stol de rîndunele, cu guleraşele lor albe, croşetate de ele la orele de lucru manual, cu o ţinută impecabilă, cum le-o cerea distinsa lor directoare Elena Alistar, aceste eleve peste 15 ani aveau să cunoască toată drama Basarabiei. Unele dintre ele au reuşit să se refugieze în România, dar cine n-a reuşit a ajuns în GULAG-ul siberian. Dar la ziua de 10 iunie 1925, cînd ele au pozat în faţa aparatului de fotografiat, încă nimeni nu ştia ce se va întîmpla peste ani.10 iunie 1925
În această poză elevele clasei a patra a Şcolii Eparhiale de Fete din Chişinău se aseamănă mai mult cu un stol de rîndunele, cu guleraşele lor albe, croşetate de ele la orele de lucru manual, cu o ţinută impecabilă, cum le-o cerea distinsa lor directoare Elena Alistar, aceste eleve peste 15 ani aveau să cunoască toată drama Basarabiei. Unele dintre ele au reuşit să se refugieze în România, dar cine n-a reuşit a ajuns în GULAG-ul siberian. Dar la ziua de 10 iunie 1925, cînd ele au pozat în faţa aparatului de fotografiat, încă nimeni nu ştia ce se va întîmpla peste ani.
Elena Malai-Dobroşinschi a fost una dintre scriitoarele cele mai interesante din perioada interbelică. Prozatoare, poetă şi eseistă, ea era cunoscută în Schinoasa Chişinăului, în primul rînd, ca o foarte bună profesoară de clasele primare de la şcoala din localitate. Opera ei poetică a avut rezonanţă în epocă şi cele cîteva plachete de versuri: Picături de rouă, Melodia mîhnirii, Murmur de izvoare, Pe treptele visării au fost gustate cu plăcere de cititori şi apreciate de critici. A colaborat în presa periodică începînd cu anul 1917: România Nouă, Moldova de la Nistru şi terminînd cu celebra revistă interbelică Viaţa Basarabiei. A lăsat o vastă operă în manuscris, deoarece după 1940, după refugiul din Basarabia, n-a mai avut nici o posibilitate să editeze.
În această poză executată în 1928 au fost fotografiaţi soţii Malai chiar în anul căsătoriei, fiindcă în acest an Elena Dobroşinschi s-a căsătorit cu Naum Malai. Este poza a doi intelectuali, Naum Malai ţine în mînă ziarul Dimineaţa, iar la picioare lor stau aranjate frumos atributele epocii: două pălării şi o pereche de mănuşi.1928
Elena Malai-Dobroşinschi a fost una dintre scriitoarele cele mai interesante din perioada interbelică. Prozatoare, poetă şi eseistă, ea era cunoscută în Schinoasa Chişinăului, în primul rînd, ca o foarte bună profesoară de clasele primare de la şcoala din localitate. Opera ei poetică a avut rezonanţă în epocă şi cele cîteva plachete de versuri: Picături de rouă, Melodia mîhnirii, Murmur de izvoare, Pe treptele visării au fost gustate cu plăcere de cititori şi apreciate de critici. A colaborat în presa periodică începînd cu anul 1917: România Nouă, Moldova de la Nistru şi terminînd cu celebra revistă interbelică Viaţa Basarabiei. A lăsat o vastă operă în manuscris, deoarece după 1940, după refugiul din Basarabia, n-a mai avut nici o posibilitate să editeze. În această poză executată în 1928 au fost fotografiaţi soţii Malai chiar în anul căsătoriei, fiindcă în acest an Elena Dobroşinschi s-a căsătorit cu Naum Malai. Este poza a doi intelectuali, Naum Malai ţine în mînă ziarul Dimineaţa, iar la picioare lor stau aranjate frumos atributele epocii: două pălării şi o pereche de mănuşi.
Liceul Militar Ferdinand  din Chişinău a fost un liceu de elită. Numai faptul că la concursul de admitere participau pînă la 5 mii de candidaţi, iar de obicei erau selectaţi doar 30, vorbeşte despre sistemul riguros de selectare a viitorilor militari. Din această şcoală au ieşit generali, comandanţi de submarine şi escadrile de avioane şi tot aici, înainte de război, a învăţat un excepţional aviator basarabean Vladimir Gheorghian (+ 1944).
Într-o sală de clasă au fost surprinşi colegii acestui as basarabean şi poza a fost executată cu un an înainte de ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie.
Aceşti tineri erau conştienţi că un război mondial mai devreme sau mai tîrziu se va produce şi înţelegeau că cariera militară îi expune direct. Dar simţul demnităţii, onoarei şi dragostei faţă de patrie i-a făcut să treacă prin furcile caudine ale concurenţei la admitere, iar peste doi ani să fie deja pe front. În linii mari, fotograful a reuşit pentru ei un miracol, a oprit timpul în loc şi destinele lor s-au perindat dincolo de această imagine…
Liceul Militar Ferdinand din Chişinău a fost un liceu de elită. Numai faptul că la concursul de admitere participau pînă la 5 mii de candidaţi, iar de obicei erau selectaţi doar 30, vorbeşte despre sistemul riguros de selectare a viitorilor militari. Din această şcoală au ieşit generali, comandanţi de submarine şi escadrile de avioane şi tot aici, înainte de război, a învăţat un excepţional aviator basarabean Vladimir Gheorghian (+ 1944). Într-o sală de clasă au fost surprinşi colegii acestui as basarabean şi poza a fost executată cu un an înainte de ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie. Aceşti tineri erau conştienţi că un război mondial mai devreme sau mai tîrziu se va produce şi înţelegeau că cariera militară îi expune direct. Dar simţul demnităţii, onoarei şi dragostei faţă de patrie i-a făcut să treacă prin furcile caudine ale concurenţei la admitere, iar peste doi ani să fie deja pe front. În linii mari, fotograful a reuşit pentru ei un miracol, a oprit timpul în loc şi destinele lor s-au perindat dincolo de această imagine…
Dacă cunoaştem numele marilor interprete de talie mondială Lidia Lipvcovschi, Maria Cibotari, apoi trebuie să ştim că a existat o elită muzicală în Basarabia, care n-a reuşit să promoveze pe meridianele globului, dar a ştiut să educe discipoli şi să interpreteze lucrări desăvîrşite.
În această poză, executată în luna iunie 1930, avem un registru de nume care vor intra în analele istoriei muzicii basarabene: Aivaz, Alhazova, Vişnevskaia, Şildkret, Kubliţkaia, Erjikovskaia, Polişciuk, Selin, ş.a. 
iunie 1930
Dacă cunoaştem numele marilor interprete de talie mondială Lidia Lipvcovschi, Maria Cibotari, apoi trebuie să ştim că a existat o elită muzicală în Basarabia, care n-a reuşit să promoveze pe meridianele globului, dar a ştiut să educe discipoli şi să interpreteze lucrări desăvîrşite. În această poză, executată în luna iunie 1930, avem un registru de nume care vor intra în analele istoriei muzicii basarabene: Aivaz, Alhazova, Vişnevskaia, Şildkret, Kubliţkaia, Erjikovskaia, Polişciuk, Selin, ş.a.
Astăzi aproape că s-a uitat despre zemstva basarabeană – un fel de organizare administrativă, cu implicarea totală a populaţiei, ceea ce făcea ca în paralel cu administraţia de stat, problemele sociale să fie preluate de zemstvă.  Dacă Rusia ţaristă a progresat foarte mult la finele secolului XIX, şi mai ales la începutul secolului XX, aceasta s-a datorat anume acestor structuri.
Basarabia a avut parte de o bună organizare a zemstvei la nivel provincial şi la nivel local. Dacă ar fi să remarcăm dintre personalităţile promovate de aceste structuri, am putea să-l numim pe Constantin Mimi, fostul preşedinte de zemstvă a Tighinei, care mai tîrziu a fost comisarul guvernului provizoriu pentru Basarabia şi preşedintele Băncii Naţionale a României.
Un alt caz deosebit îl constituie cel al lui Alexandru T. Aleinikov (+ 1932), fost proprietar al moşiilor Bărtuşeni şi Ţipilova din jud. Soroca, preşedintele zemstvei de Soroca şi preşedintele zemstvei din Basarabia. El a construit şcoli şi spitale, biblioteci şi drumuri, nu numai în jud. Soroca, dar şi în toată Basarabia. Personalitate de onestitate ireproşabilă şi cu un simţ al onoarei desăvîrşit. Aşa l-au memorizat contemporanii.
Imagine de la începutul secolului XX.începutul secolului XX
Astăzi aproape că s-a uitat despre zemstva basarabeană – un fel de organizare administrativă, cu implicarea totală a populaţiei, ceea ce făcea ca în paralel cu administraţia de stat, problemele sociale să fie preluate de zemstvă. Dacă Rusia ţaristă a progresat foarte mult la finele secolului XIX, şi mai ales la începutul secolului XX, aceasta s-a datorat anume acestor structuri. Basarabia a avut parte de o bună organizare a zemstvei la nivel provincial şi la nivel local. Dacă ar fi să remarcăm dintre personalităţile promovate de aceste structuri, am putea să-l numim pe Constantin Mimi, fostul preşedinte de zemstvă a Tighinei, care mai tîrziu a fost comisarul guvernului provizoriu pentru Basarabia şi preşedintele Băncii Naţionale a României. Un alt caz deosebit îl constituie cel al lui Alexandru T. Aleinikov (+ 1932), fost proprietar al moşiilor Bărtuşeni şi Ţipilova din jud. Soroca, preşedintele zemstvei de Soroca şi preşedintele zemstvei din Basarabia. El a construit şcoli şi spitale, biblioteci şi drumuri, nu numai în jud. Soroca, dar şi în toată Basarabia. Personalitate de onestitate ireproşabilă şi cu un simţ al onoarei desăvîrşit. Aşa l-au memorizat contemporanii. Imagine de la începutul secolului XX.
În timpul războiului al doilea mondial, Transnistria, cât şi Odesa, se aflau sub jurisdicţia României şi oamenii de cultură din Transnistria, Basarabia şi România se simţeau la Odesa în largul lor, ca o veritabilă elită intelectuală: scriitori, publicişti, pedagogi, actori, ei toţi lucrau mână în mână pentru a aduce lumina culturii în spaţiul eliberat de bolşevici. De la stânga la dreapta, pe scaun: Cioabă, Ştefan Bulat, I. Zavtur – consilieri în guvernământul Transnistriei; I. Ghirea; consilier neidentificat. În picioare: Dominte Timonu, scriitor, directorul Teatrului din Tiraspol; Ilie I. Mirea, scriitor, autorul Abecedarului din Transnistria, inspector general în învăţământ; Mihail Spiridonică, scriitor, inspector şcolar, raionul Odesa şi Berzan.  Ianuarie 1943, Odesa.
Ianuarie 1943
În timpul războiului al doilea mondial, Transnistria, cât şi Odesa, se aflau sub jurisdicţia României şi oamenii de cultură din Transnistria, Basarabia şi România se simţeau la Odesa în largul lor, ca o veritabilă elită intelectuală: scriitori, publicişti, pedagogi, actori, ei toţi lucrau mână în mână pentru a aduce lumina culturii în spaţiul eliberat de bolşevici. De la stânga la dreapta, pe scaun: Cioabă, Ştefan Bulat, I. Zavtur – consilieri în guvernământul Transnistriei; I. Ghirea; consilier neidentificat. În picioare: Dominte Timonu, scriitor, directorul Teatrului din Tiraspol; Ilie I. Mirea, scriitor, autorul Abecedarului din Transnistria, inspector general în învăţământ; Mihail Spiridonică, scriitor, inspector şcolar, raionul Odesa şi Berzan. Ianuarie 1943, Odesa.
La Caracuşenii-Vechi, unde locuia celebrul scriitor, vânător, pictor, astronom Constantin Stamati-Ciurea, exista un cult al ştiinţei şi-un cult al progresului tehnic. El a adus un grădinar din Franţa, pomi de peste mări şi ţări ca să sădească o grădină şi un parc de unicat.
Copiii lui au mers mai departe şi nu numai băieţii: Mihail, Leonid, Gheorghe, Vladimir, care au fost scriitori, ingineri, vânători, ci chiar şi fetele din neamul lui Stamati erau pasionate de automobilism şi chiar participau la raliul României.
În această poză vedem parcate în faţa conacului de la Caracuşenii-Vechi două automobile de epocă şi desigur, în prim-plan, posesoarea lor - o nepoată de-a lui Constantin Stamati-Ciurea.
La Caracuşenii-Vechi, unde locuia celebrul scriitor, vânător, pictor, astronom Constantin Stamati-Ciurea, exista un cult al ştiinţei şi-un cult al progresului tehnic. El a adus un grădinar din Franţa, pomi de peste mări şi ţări ca să sădească o grădină şi un parc de unicat. Copiii lui au mers mai departe şi nu numai băieţii: Mihail, Leonid, Gheorghe, Vladimir, care au fost scriitori, ingineri, vânători, ci chiar şi fetele din neamul lui Stamati erau pasionate de automobilism şi chiar participau la raliul României. În această poză vedem parcate în faţa conacului de la Caracuşenii-Vechi două automobile de epocă şi desigur, în prim-plan, posesoarea lor - o nepoată de-a lui Constantin Stamati-Ciurea.
Domnişoara Ecaterina Leonard, unicul copil al celebrului filozof basarabean Pavel Ştefan Leonard, a fost una dintre cele mai bogate mirese din Basarabia.
Căsătorită mai apoi cu scriitorul şi publicistul Grigore Komarov, a avut o fiică care la rândul ei a născut doi băieţi: Alexandru şi Ion, fiind căsătorită cu Nicolae Grossu, fratele altui filozof cuboltean Sergiu Grossu.
Ecaterina Leonard-Komarov a fost posesoarea primului automobil adus în Basarabia. Pentru VIP-urile de azi este bine să se ştie că automobilul a fost livrat cu tot cu şofer, care cu anii a devenit apropiat ca un membru al familiei.
Această poză a fost executată la sfârşitul secolului XIX.sfârşitul secolului XIX
Domnişoara Ecaterina Leonard, unicul copil al celebrului filozof basarabean Pavel Ştefan Leonard, a fost una dintre cele mai bogate mirese din Basarabia. Căsătorită mai apoi cu scriitorul şi publicistul Grigore Komarov, a avut o fiică care la rândul ei a născut doi băieţi: Alexandru şi Ion, fiind căsătorită cu Nicolae Grossu, fratele altui filozof cuboltean Sergiu Grossu. Ecaterina Leonard-Komarov a fost posesoarea primului automobil adus în Basarabia. Pentru VIP-urile de azi este bine să se ştie că automobilul a fost livrat cu tot cu şofer, care cu anii a devenit apropiat ca un membru al familiei. Această poză a fost executată la sfârşitul secolului XIX.
Cunoaştem cu toţii că celebrul prozator Liviu Rebreanu (1885-1944), autorul Ciuleandrei, romanelor Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva, Răscoala (1932) ş. a., era un scriitor extrem de meticulos. Înainte de a purcede la scrierea unui roman, întocmea mii de fişe pe care însemna detaliile, caracterele viitoarelor personaje. În poza prezentată, fostul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români este surprins într-una dintre escapadele sale de colectare a detaliilor. 
Cu aparatul de fotografiat în gât, pe atunci aparatele costau o avere, el vizitează ruinele unei cetăţi, pregătindu-se probabil pentru un roman istoric. Este o fotografie neobişnuită, deoarece tradiţional cunoaştem un Rebreanu în cabinetul de lucru la Societatea Scriitorilor, în lumea teatrului şi mult mai rar în viaţa lui neoficială.
Cunoaştem cu toţii că celebrul prozator Liviu Rebreanu (1885-1944), autorul Ciuleandrei, romanelor Ion (1920), Pădurea spânzuraţilor (1922), Adam şi Eva, Răscoala (1932) ş. a., era un scriitor extrem de meticulos. Înainte de a purcede la scrierea unui roman, întocmea mii de fişe pe care însemna detaliile, caracterele viitoarelor personaje. În poza prezentată, fostul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români este surprins într-una dintre escapadele sale de colectare a detaliilor. Cu aparatul de fotografiat în gât, pe atunci aparatele costau o avere, el vizitează ruinele unei cetăţi, pregătindu-se probabil pentru un roman istoric. Este o fotografie neobişnuită, deoarece tradiţional cunoaştem un Rebreanu în cabinetul de lucru la Societatea Scriitorilor, în lumea teatrului şi mult mai rar în viaţa lui neoficială.
Această poză a ajuns în arhiva mea, fiindu-mi dăruită de părintele Dumitru Balaur. Avea 92 de ani când, uitându-se la poză, a început să-mi numească pe rând cine şi unde stă în această imagine, care a surprins promoţia anului 1912  a Seminarului Teologic din Chişinău. Arhimandritul Petre Popovici, atunci profesor la Seminar, tânărul viitorul dirijor de cor Vladimir Burjacovschi şi multe alte nume care azi au rămas doar în istorie…
1912
Această poză a ajuns în arhiva mea, fiindu-mi dăruită de părintele Dumitru Balaur. Avea 92 de ani când, uitându-se la poză, a început să-mi numească pe rând cine şi unde stă în această imagine, care a surprins promoţia anului 1912 a Seminarului Teologic din Chişinău. Arhimandritul Petre Popovici, atunci profesor la Seminar, tânărul viitorul dirijor de cor Vladimir Burjacovschi şi multe alte nume care azi au rămas doar în istorie…
Acum o sută şi ceva de ani, când fotografii imortalizau, improvizând scenele de familie, posesorii acestor imagini nu aveau alt gând decât să oprească clipa pentru posteritate. Această stare a clipei oprite, adusă la noi peste ani, ne ajută să descifrăm nu numai aerul unei epoci care nu mai există, ci să citim destine, să cunoaştem costumele epocii şi să ne transpunem direct în timpul imortalizat. În această poză a fost improvizată o idilă de familie, când mama, Ana Fezi, născută în familia lui Petru Rîşleakov (proprietara unei moşii din Cobâleni, jud. Orhei şi a unei moşii în Şoldăneşti), stă alături de copiii ei: Eugeniu, fiul lui Vladmir Fratiţa, care a murit în tinereţe şi este înmormântat la Şoldăneşti; a doua fiică, Lidia Vlad. Fratiţa, născută Fezi şi Elena Vlad. Fezi (căsătorită DUDNICENKO). Modelierii de astăzi ar putea prelua fără probleme mai multe mostre de îmbrăcăminte pentru copii. Costumul băiatului este de o eleganţă aparte, iar îmbrăcămintea fetelor putem crede că a fost adusă dintr-un salon de modă direct din Europa. Şi asta era la sfârşitul secolului al XIX în Basarabia.
Acum o sută şi ceva de ani, când fotografii imortalizau, improvizând scenele de familie, posesorii acestor imagini nu aveau alt gând decât să oprească clipa pentru posteritate. Această stare a clipei oprite, adusă la noi peste ani, ne ajută să descifrăm nu numai aerul unei epoci care nu mai există, ci să citim destine, să cunoaştem costumele epocii şi să ne transpunem direct în timpul imortalizat. În această poză a fost improvizată o idilă de familie, când mama, Ana Fezi, născută în familia lui Petru Rîşleakov (proprietara unei moşii din Cobâleni, jud. Orhei şi a unei moşii în Şoldăneşti), stă alături de copiii ei: Eugeniu, fiul lui Vladmir Fratiţa, care a murit în tinereţe şi este înmormântat la Şoldăneşti; a doua fiică, Lidia Vlad. Fratiţa, născută Fezi şi Elena Vlad. Fezi (căsătorită DUDNICENKO). Modelierii de astăzi ar putea prelua fără probleme mai multe mostre de îmbrăcăminte pentru copii. Costumul băiatului este de o eleganţă aparte, iar îmbrăcămintea fetelor putem crede că a fost adusă dintr-un salon de modă direct din Europa. Şi asta era la sfârşitul secolului al XIX în Basarabia.
Întotdeauna ne-a fost greu să ne imaginăm cum au supravieţuit basarabenii, aflându-se dincolo de Prut, ştiind că niciodată nu vor avea şansa să se întoarcă acasă. Marea lor majoritate a avut un singur loc permanent de întâlnire – casa lui Pan. Halippa din Bucureşti, str. Al. Donici, nr. 32. Aici a bătut inima exilului basarabean. În centrul pozei, executată la începutul anilor ’70, stă venerabilul Pan. Halippa, alături de nepoata sa, fiind secundat de Teodor Păduraru, Sinicliu, Dominte Timonu ş. a. Deşi ştiau că securitatea ceauşistă îi urmăreşte, ei nu se temeau să se fotografieze, fiind siguri că pozele vor deveni adevărate pietre de vad pentru adevărul istoric.
începutul anilor ’70
Întotdeauna ne-a fost greu să ne imaginăm cum au supravieţuit basarabenii, aflându-se dincolo de Prut, ştiind că niciodată nu vor avea şansa să se întoarcă acasă. Marea lor majoritate a avut un singur loc permanent de întâlnire – casa lui Pan. Halippa din Bucureşti, str. Al. Donici, nr. 32. Aici a bătut inima exilului basarabean. În centrul pozei, executată la începutul anilor ’70, stă venerabilul Pan. Halippa, alături de nepoata sa, fiind secundat de Teodor Păduraru, Sinicliu, Dominte Timonu ş. a. Deşi ştiau că securitatea ceauşistă îi urmăreşte, ei nu se temeau să se fotografieze, fiind siguri că pozele vor deveni adevărate pietre de vad pentru adevărul istoric.
Trecem adesea prin sălile de expoziţii, săli frumoase, bogate, dar aproape întotdeauna goale, parcă ocolite de public, şi mă gândesc că odinioară oamenii noştri râvneau să vadă lucrări de artă, să descopere frumosul trecut prin ochiul, imaginaţia unui artist. Una din primele expoziţii ambulante din Basarabia, adică expoziţii care au trecut de hotarul Chişinăului, a avut loc în satul Step-Soci, la începutul secolului XX. Într-un cort militar a fost improvizată o galerie de artă a pictorului V. Rozvadovski, a cărui soră locuia în acest sat. Vernisajul expoziţiei s-a făcut după binecuvântarea preotului, iar învăţătorii din sat, împreună cu elevii, au venit cu un cuvânt de salut pentru curajosul artist, care nu s-a sfiit să meargă mai aproape de vizitator.
Trecem adesea prin sălile de expoziţii, săli frumoase, bogate, dar aproape întotdeauna goale, parcă ocolite de public, şi mă gândesc că odinioară oamenii noştri râvneau să vadă lucrări de artă, să descopere frumosul trecut prin ochiul, imaginaţia unui artist. Una din primele expoziţii ambulante din Basarabia, adică expoziţii care au trecut de hotarul Chişinăului, a avut loc în satul Step-Soci, la începutul secolului XX. Într-un cort militar a fost improvizată o galerie de artă a pictorului V. Rozvadovski, a cărui soră locuia în acest sat. Vernisajul expoziţiei s-a făcut după binecuvântarea preotului, iar învăţătorii din sat, împreună cu elevii, au venit cu un cuvânt de salut pentru curajosul artist, care nu s-a sfiit să meargă mai aproape de vizitator.
Căzăneştii din judeţul Orhei au avut parte de-un proprietar deosebit – Teodor Ştefan Uvaliev. Fostul aghiotant al regelui Bulgariei Alexandru, ajuns în Basarabia, a devenit proprietarul moşiei Căzăneşti unde a înălţat un palat de toată frumuseţea.  Astăzi, când ştim cât de ruinate sunt satele noastre, ne vine foarte greu să ne imaginăm că asemenea edificii au existat în Basarabia, la începutul secolului XX.
Căzăneştii din judeţul Orhei au avut parte de-un proprietar deosebit – Teodor Ştefan Uvaliev. Fostul aghiotant al regelui Bulgariei Alexandru, ajuns în Basarabia, a devenit proprietarul moşiei Căzăneşti unde a înălţat un palat de toată frumuseţea. Astăzi, când ştim cât de ruinate sunt satele noastre, ne vine foarte greu să ne imaginăm că asemenea edificii au existat în Basarabia, la începutul secolului XX.
Formarea elitei sovietice se făcea pe două căi. Pe de o parte se cultiva autoritatea elitelor de partid, iar pe de alta era promovată intens imaginea elitelor culturale, dar care conlucrau şi erau docile partidului comunist. În această poză, realizată în anii ’50 este prezentă conducerea Uniunii Scriitorilor în componenţa ei de bază. De la stânga la dreapta: Vladimir Rusu, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Fiodor Ponomari, Petrea Cruceniuc, Petrea Darienco, Bogdan Istru. 
Un amestec, greu de înţeles astăzi, de scriitori formaţi în Basarabia Românească şi scriitori formaţi în Republica Autonomă Moldovenească. Dar acest domeniu deja ţine de istoria literaturii.
Formarea elitei sovietice se făcea pe două căi. Pe de o parte se cultiva autoritatea elitelor de partid, iar pe de alta era promovată intens imaginea elitelor culturale, dar care conlucrau şi erau docile partidului comunist. În această poză, realizată în anii ’50 este prezentă conducerea Uniunii Scriitorilor în componenţa ei de bază. De la stânga la dreapta: Vladimir Rusu, Andrei Lupan, Emilian Bucov, Fiodor Ponomari, Petrea Cruceniuc, Petrea Darienco, Bogdan Istru. Un amestec, greu de înţeles astăzi, de scriitori formaţi în Basarabia Românească şi scriitori formaţi în Republica Autonomă Moldovenească. Dar acest domeniu deja ţine de istoria literaturii.
În timpul primului război mondial a existat o tradiţie frumoasă şi la noi, şi în alte părţi, când bărbaţii erau plecaţi pe front, femeile din familiile de nobili, de intelectuali, chiar din familia regală se angajau surori medicale în spitale şi îngrijeau de ostaşii grav răniţi. Această poză rară reprezintă un episod mai mult imaginat, adică o poză regizată, când sora medicală bandajează un rănit.
Poza a fost trimisă de soldatul regimentului 169, P. Bakuev, surorii medicale Verşkovskaia în amintirea faptului că ea l-a ajutat când era rănit. Prin intermediul familiei Vnorovski, această poză, semnată la 11 decembrie 1916, a ajuns până în zilele noastre şi reprezintă un document de epocă care atestă atitudinea elitei într-o situaţie de război.
În timpul primului război mondial a existat o tradiţie frumoasă şi la noi, şi în alte părţi, când bărbaţii erau plecaţi pe front, femeile din familiile de nobili, de intelectuali, chiar din familia regală se angajau surori medicale în spitale şi îngrijeau de ostaşii grav răniţi. Această poză rară reprezintă un episod mai mult imaginat, adică o poză regizată, când sora medicală bandajează un rănit. Poza a fost trimisă de soldatul regimentului 169, P. Bakuev, surorii medicale Verşkovskaia în amintirea faptului că ea l-a ajutat când era rănit. Prin intermediul familiei Vnorovski, această poză, semnată la 11 decembrie 1916, a ajuns până în zilele noastre şi reprezintă un document de epocă care atestă atitudinea elitei într-o situaţie de război.
Se ştie că în 1937, cu ocazia centenarului de la moartea lui Puşkin, la Chişinău a fost editat un „Calendar al zilelor lui Puşkin”. O ediţie extrem de valoroasă şi apreciată şi astăzi de toţi puşkinologii. Autorul ei a fost doctorul din Soroca, Eustafie Negovschi, un erudit, un distins om de cultură şi un medic de excepţie.Biblioteca lui a rămas ca o legendă în tot nordul Basarabiei. În momentul lansării acestei ediţii, a fost executată o poză în care în centru îl avea pe Eustafie Negovschi (cu ochelari) şi toţi acei care l-au ajutat la tipărirea prestigioasei cărţi. Era un act de curaj cultural într-o Basarabie în care se cultiva o atitudine rezervată faţă de cultura rusă să tipăreşti un asemenea volum.
Se ştie că în 1937, cu ocazia centenarului de la moartea lui Puşkin, la Chişinău a fost editat un „Calendar al zilelor lui Puşkin”. O ediţie extrem de valoroasă şi apreciată şi astăzi de toţi puşkinologii. Autorul ei a fost doctorul din Soroca, Eustafie Negovschi, un erudit, un distins om de cultură şi un medic de excepţie.Biblioteca lui a rămas ca o legendă în tot nordul Basarabiei. În momentul lansării acestei ediţii, a fost executată o poză în care în centru îl avea pe Eustafie Negovschi (cu ochelari) şi toţi acei care l-au ajutat la tipărirea prestigioasei cărţi. Era un act de curaj cultural într-o Basarabie în care se cultiva o atitudine rezervată faţă de cultura rusă să tipăreşti un asemenea volum.
În perioada interbelică, a existat o viaţă intelectuală foarte intensă. La finele anilor ’30, s-a produs o omogenizare a vieţii basarabene şi a celei româneşti şi această omogenizare a permis o integrare firească a elitelor. Astăzi, putem doar să bănuim cum îşi petreceau timpul intelectualii de odinioară. Această poză, din arhiva inginerului basarabean Liviu Rusu, surprinde un episod de la o petrecere dată cu ocazia Sfântului Dumitru  la 26 octombrie 1937 în familia inginerului Codreanu din Timişoara. Este o poză care nu mai necesită alte comentarii.1937
În perioada interbelică, a existat o viaţă intelectuală foarte intensă. La finele anilor ’30, s-a produs o omogenizare a vieţii basarabene şi a celei româneşti şi această omogenizare a permis o integrare firească a elitelor. Astăzi, putem doar să bănuim cum îşi petreceau timpul intelectualii de odinioară. Această poză, din arhiva inginerului basarabean Liviu Rusu, surprinde un episod de la o petrecere dată cu ocazia Sfântului Dumitru la 26 octombrie 1937 în familia inginerului Codreanu din Timişoara. Este o poză care nu mai necesită alte comentarii.
Cunoaştem cu toţii cel mai mare conac urban din Chişinău, conacul lui Egor Râşcanu-Derojinschi, dar ne imaginăm cu greu cine erau locatarii acestui conac, fiindcă, privind la ruinele de astăzi, mintea noastră percepe cu dificultate luxul de  odinioară. Adică recepţiile fastuoase, concertele de salon, sărbătorile de iarnă, adică tot ceea ce forma ritmul şi conţinutul vieţii unei familii de nobili basarabeni.
Această casă avea şi copii mulţi, şi în sânul familiei exista un respect pentru originea românească, ce se întrezăreşte clar în costumul naţional al fiicelor lui Derojinschi, şi un respect pentru cariera militară, care era tradiţională în această familie. Băieţii, cu excepţia unui singur, sunt îmbrăcaţi în costume căzăceşti. Deoarece cazacii odinioară aveau aureola unor militari de curaj desăvârşit. În centrul pozei stă Ecaterina Râşcanu-Derojinschi, mama acestor copii.
Fotografia a fost executată în atelierul lui Sumovski din Chişinău la sfârşitul secolului XIX.sfârşitul secolului XIX
Cunoaştem cu toţii cel mai mare conac urban din Chişinău, conacul lui Egor Râşcanu-Derojinschi, dar ne imaginăm cu greu cine erau locatarii acestui conac, fiindcă, privind la ruinele de astăzi, mintea noastră percepe cu dificultate luxul de odinioară. Adică recepţiile fastuoase, concertele de salon, sărbătorile de iarnă, adică tot ceea ce forma ritmul şi conţinutul vieţii unei familii de nobili basarabeni. Această casă avea şi copii mulţi, şi în sânul familiei exista un respect pentru originea românească, ce se întrezăreşte clar în costumul naţional al fiicelor lui Derojinschi, şi un respect pentru cariera militară, care era tradiţională în această familie. Băieţii, cu excepţia unui singur, sunt îmbrăcaţi în costume căzăceşti. Deoarece cazacii odinioară aveau aureola unor militari de curaj desăvârşit. În centrul pozei stă Ecaterina Râşcanu-Derojinschi, mama acestor copii. Fotografia a fost executată în atelierul lui Sumovski din Chişinău la sfârşitul secolului XIX.
Etapele formării intelectualităţii literare basarabene sunt foarte curioase. Dacă în unul din numerele precedente ale revistei VIP Magazin (nr.10, 2006), publicam o poză cu conferinţa tinerilor scriitori, ce era datată din anul 1949, apoi peste aproape zece ani în literatură intrau deja un număr de două ori mai mare de tineri. Dar şi atunci, ca şi în 1958, nucleul de bază al Uniunii Scriitorilor din Moldova erau A. Lupan, Em. Bucov, A. Cosmescu ş.a.  Dintre cele mai şocante nume care au reapărut în literatură este Nicolai Costenco (rândul I, al treilea din stânga), abia întors din Gulag şi acceptat ca un lider incontestabil al generaţiei sale. Fotografia a fost făcută în faţa sediului Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde şi-a ţinut lucrările Conferinţa tinerilor scriitori, anul 1958.
1958
Etapele formării intelectualităţii literare basarabene sunt foarte curioase. Dacă în unul din numerele precedente ale revistei VIP Magazin (nr.10, 2006), publicam o poză cu conferinţa tinerilor scriitori, ce era datată din anul 1949, apoi peste aproape zece ani în literatură intrau deja un număr de două ori mai mare de tineri. Dar şi atunci, ca şi în 1958, nucleul de bază al Uniunii Scriitorilor din Moldova erau A. Lupan, Em. Bucov, A. Cosmescu ş.a. Dintre cele mai şocante nume care au reapărut în literatură este Nicolai Costenco (rândul I, al treilea din stânga), abia întors din Gulag şi acceptat ca un lider incontestabil al generaţiei sale. Fotografia a fost făcută în faţa sediului Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde şi-a ţinut lucrările Conferinţa tinerilor scriitori, anul 1958.
În 1907, la Seminarul din Chişinău a avut loc un eveniment mult aşteptat şi care a avut răsunet chiar peste decenii. Un ieşean, Grigore Constantinescu, care făcuse studii teologice la Academia din Kiev, a fost angajat ca profesor la Seminarul Teologic din Chişinău şi prima lui lecţie de limba română a predat chiar în clasa lui Alexe Mateevici. Constantinescu s-a căsătorit în Basarabia, a reuşit în scurtă vreme să adune în jurul său o familie numeroasă, a tipărit ziarul „Glasul Basarabiei” (1913-1914), iar după 1918 s-a preoţit şi a fost preot paroh în satul Năpădeni, unde a şi decedat în 1931. În această poză a fost surprinsă toată familia Constantinescu în perioada ţaristă, într-o ţinută de iarnă, în costume naţionale, care au fost cusute special pentru nişte copilaşi basarabeni. Această imagine mi-a parvenit prin fiul lui Grigore Constantinescu, Nicolae, care este unul dintre arheologii de frunte ai României şi a întreprins în anii ’90 săpături de cercetare la Mănăstirea Căpriana. 1907
În 1907, la Seminarul din Chişinău a avut loc un eveniment mult aşteptat şi care a avut răsunet chiar peste decenii. Un ieşean, Grigore Constantinescu, care făcuse studii teologice la Academia din Kiev, a fost angajat ca profesor la Seminarul Teologic din Chişinău şi prima lui lecţie de limba română a predat chiar în clasa lui Alexe Mateevici. Constantinescu s-a căsătorit în Basarabia, a reuşit în scurtă vreme să adune în jurul său o familie numeroasă, a tipărit ziarul „Glasul Basarabiei” (1913-1914), iar după 1918 s-a preoţit şi a fost preot paroh în satul Năpădeni, unde a şi decedat în 1931. În această poză a fost surprinsă toată familia Constantinescu în perioada ţaristă, într-o ţinută de iarnă, în costume naţionale, care au fost cusute special pentru nişte copilaşi basarabeni. Această imagine mi-a parvenit prin fiul lui Grigore Constantinescu, Nicolae, care este unul dintre arheologii de frunte ai României şi a întreprins în anii ’90 săpături de cercetare la Mănăstirea Căpriana.
Pe vremuri, lângă Catedrală exista un monument al celor trei martiri: S.Murafa, A.Mateevici şi A.Hodorogea. Aşa s-a întâmplat că fiica lui Mateevici, Nina, s-a născut în 1916, fiica lui S. Murafa, Silvia, s-a născut în 1917 şi nici una din ele nu a avut parte de căldura părintească autentică. Ele au trăit în razele gloriei taţilor căzuţi la datorie. În această imagine, cele două prietene: Nina Mateevici şi Silvia Murafa au improvizat o scenă – La patinoar. Fotograful le-a amplasat într-un peisaj de iarnă, fiecare dintre ele având câte o pereche de patine în mână. Însă ţinuta vestimentară, mai ales pantofii, trădează că este vorba de un alt anotimp. Lumea aşteaptă ca urmaşii să atingă gloria părinţilor, ori poate chiar şi să o depăşească, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul celor două prietene. Iar în istoria noastră ele vor rămâne şi prin această poză executată la Chişinău în 1932.1932
Pe vremuri, lângă Catedrală exista un monument al celor trei martiri: S.Murafa, A.Mateevici şi A.Hodorogea. Aşa s-a întâmplat că fiica lui Mateevici, Nina, s-a născut în 1916, fiica lui S. Murafa, Silvia, s-a născut în 1917 şi nici una din ele nu a avut parte de căldura părintească autentică. Ele au trăit în razele gloriei taţilor căzuţi la datorie. În această imagine, cele două prietene: Nina Mateevici şi Silvia Murafa au improvizat o scenă – La patinoar. Fotograful le-a amplasat într-un peisaj de iarnă, fiecare dintre ele având câte o pereche de patine în mână. Însă ţinuta vestimentară, mai ales pantofii, trădează că este vorba de un alt anotimp. Lumea aşteaptă ca urmaşii să atingă gloria părinţilor, ori poate chiar şi să o depăşească, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul celor două prietene. Iar în istoria noastră ele vor rămâne şi prin această poză executată la Chişinău în 1932.
În Basarabia interbelică publicaţiile în limba rusă erau de cel puţin trei ori mai numeroase decât cele de expresie română. În această imagine a fost imortalizat pentru posteritate colectivul redacţiei ziarului “Utro”, patronul acestuia fiind Pantelimon Erhan, premier al Republicii Moldoveneşti (1917-1918) (rândul doi, al patrulea din stânga). Din această echipă redacţională mai făceau parte două celebrităţi ale timpului: Mark Bealkovski, publicist, şi Victor Adiasevici, enciclopedist.
În Basarabia interbelică publicaţiile în limba rusă erau de cel puţin trei ori mai numeroase decât cele de expresie română. În această imagine a fost imortalizat pentru posteritate colectivul redacţiei ziarului “Utro”, patronul acestuia fiind Pantelimon Erhan, premier al Republicii Moldoveneşti (1917-1918) (rândul doi, al patrulea din stânga). Din această echipă redacţională mai făceau parte două celebrităţi ale timpului: Mark Bealkovski, publicist, şi Victor Adiasevici, enciclopedist.
 Cunoaştem cu toţii frumoasa clădire a fostului Liceu de fete Principesa Dadiani (str. 31 August 1989 nr.115), actualul sediu al Muzeului Naţional de Artă Plastică. În timpul revoluţiei din 1917 aici îşi aveau sediul duşmanii Sfatului Ţării, iar după cel de-al doilea război aici a activat o vreme CC al PC din RSSM. Apoi, edificiul a servit drept sediu pentru Uniunea Scriitorilor din Moldova. Istoria ne-a făcut o surpriză, „nemurind” momentul sfinţirii locului pe care urma să se înalţe această frumoasă clădire. Era anul 1895.1895
Cunoaştem cu toţii frumoasa clădire a fostului Liceu de fete Principesa Dadiani (str. 31 August 1989 nr.115), actualul sediu al Muzeului Naţional de Artă Plastică. În timpul revoluţiei din 1917 aici îşi aveau sediul duşmanii Sfatului Ţării, iar după cel de-al doilea război aici a activat o vreme CC al PC din RSSM. Apoi, edificiul a servit drept sediu pentru Uniunea Scriitorilor din Moldova. Istoria ne-a făcut o surpriză, „nemurind” momentul sfinţirii locului pe care urma să se înalţe această frumoasă clădire. Era anul 1895.
Nobilimea se remarca nu numai prin averi şi prin genealogia sa, ci şi prin felul de a fi. În 1917, când s-a schimbat regimul politic, s-au pierdut multe averi, dar nobilii, chiar şi cei mai puţin avuţi, tot nobili au rămas. Victor E. Eliat – inginer-agronom, funcţionar la Ministerul Agriculturii, era fiul fostului preşedinte al Băncii Funciare „Herson”, al consilierului de stat Eugen Eliat (1855-1939) care, la rândul său, era fiul lui Ioan Constantin Eliat (+1858), originar din Câmpulung-Muscel, unde a fost căminar (1846) şi ban (1855). Era înrudit cu familia scriitorului Ion Heliade-Rădulescu. Victor E. Eliat este prezentat în această poză de la început de secol XX în postură de funcţionar tipic cu toate atributele unui moştenitor direct al unui preşedinte de bancă.1917
Nobilimea se remarca nu numai prin averi şi prin genealogia sa, ci şi prin felul de a fi. În 1917, când s-a schimbat regimul politic, s-au pierdut multe averi, dar nobilii, chiar şi cei mai puţin avuţi, tot nobili au rămas. Victor E. Eliat – inginer-agronom, funcţionar la Ministerul Agriculturii, era fiul fostului preşedinte al Băncii Funciare „Herson”, al consilierului de stat Eugen Eliat (1855-1939) care, la rândul său, era fiul lui Ioan Constantin Eliat (+1858), originar din Câmpulung-Muscel, unde a fost căminar (1846) şi ban (1855). Era înrudit cu familia scriitorului Ion Heliade-Rădulescu. Victor E. Eliat este prezentat în această poză de la început de secol XX în postură de funcţionar tipic cu toate atributele unui moştenitor direct al unui preşedinte de bancă.
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+4°