VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Monica şi Fabrizio GRANERO. Doi oameni care s-au întâlnit ca să cunoască fericirea
Iulie 2005, Nr. 15-16

Monica şi Fabrizio GRANERO. Doi oameni care s-au întâlnit ca să cunoască fericirea

Comentează   |   Cuprins

Este primul cuplu adevărat care apare pe coperta revistei noastre. Un cuplu format de un inteligent şi carismatic om de afaceri italian şi de o ziaristă născută în inima României. Stau la Chişinău de cinci ani, au reuşit să facă aici o casă, doi copii, câţiva prieteni buni şi … o impresie despre “această ţară pitorească”. Ne-au trebuit câteva luni să-i convingem să ne acorde acest interviu (în acest scop am mers chiar la Milano), dar am reuşit până la urmă să-i facem să urce pe unul din avioanele companiei pe care o conduce Fabrizio, pentru  filmări şi chiar să mergem în casa lor la o cină la care să-i cunoaştem pe zbânţuitul Raresh şi micuţa Emma.

Blitz interviu

Unde şi când v-aţi născut?
Fabrizio:13 octombrie 1958, Pinerolo, Torino.
Monica: 7 aprilie 1976, Bucureşti.

Ce studii aveţi?
F. Şcoala de arte frumoase din Valenza Po, cu specializare în pietre preţioase şi giuvaiergerie.
M. Facultatea de limbi străine, italiană - engleză. Am facut şi un curs postuniversitar de jurnalism.

Ce obiecte  v-au plăcut la şcoală?
F. Nici unul. Nu am avut o pasiune deosebită pentru studii.
M. Limbile străine, filologia,  nu am fost pasionată de ştiinţele exacte.

Principii?
F. Nu spun ca să nu par banal. Îmi plac persoanele inteligente, sub orice formă, şi nu suport idioţii.
M. Am fost educată să aleg binele, corectitudinea.

Ce muzică vă place?
F. Nu ştiu pentru ce, dar îmi plac melodiile interpretate de o voce feminină : Shania Twain, Whitney Huston. În ultimul timp am o pasiune pentru muzica rusească.
M. Bună, frumoasă, de orice gen: muzica disco a anilor ’80, muzica italiană şi franceză, dar preferaţii mei sunt U2. Din muzica românească îmi plac unele melodii, le aud uneori la radio, dar nu am idee cine le cântă.

Un film preferat?
F. “Veneţianul anonim” cu Florinda Bolcan şi Tony Musante. Muzică de Cipriani, apropos, acestea şi sunt melodiile mele preferate.
M. Filmele cu Audrey Hepbourn, Julia Roberts, Michael Douglas şi Tom Hanks. Din păcate, nu am timp să merg la cinema, majoritatea filmelor le văd cu întârziere la televizor.

Cum trebuie să fie o femeie (un bărbat) ideală?
F. Cu mult şarm, independent de frumuseţea sa.
M. Nu există persoane ideale. Ni le creăm noi în imaginaţia noastră. Tocmai pentru că suntem persoane diferite ne unim, încercăm să ne completăm şi să devenim potriviţi.

Oraşul preferat?
F. Roma şi Paris. Sau Paris şi Roma.
M. Veneţia.

Hobby?
F. Călătoriile şi tenisul. Sunt de la 30 de ani potenţial campion la tenis.
M. De când am copii, nu am timp de hobby. De fapt, îmi place să călătoresc.

Te temi de bătrâneţe?
F. Da. Dar îmbătrânirea este singura metodă cunoscută de a nu muri tânăr.
M. Nu. Am auzit recent o frază foarte frumoasă -  nu te teme de moarte,
ci de viaţa netrăită.


Fabrizio Granero şi familia lui sunt de cinci ani la Chişinău. El a fost întotdeauna persoana cea mai calmă din lume, un  tupeist incurabil, care zice  că devine irascibil doar atunci când merge la birou, “dacă le întrebaţi pe secretarele mele o să vă spună că sunt un isteric şi un intolerant”. De fapt,  este un important om de afaceri, care a investit bani şi suflet în mai multe domenii – de la bijuterii la imobiliare şi de la agricultură la aviaţie. Monica este femeia pe care el a întâlnit-o relativ târziu, dar care l-a dominat cu inteligenţa şi cu şarmul ei rafinat şi care după trei ani de întâlniri, emoţii şi sentimente împărtăşite i-a amintit că trebuie să ia o decizie care ar da alt curs relaţiei lor.
 
Cu Monica s-au cunoscut în 1997. Ea lucra pentru un senator român, care era  prieten şi cu Fabrizio. Monica nu a fost interesată imediat, timp în care o cunoştinţă comună i-a zis proaspătului înamorat să-şi ia gândul de la ea că nu e pentru el. Până la urmă, a convins-o să iasă cu el în oraş. “Mi-a povestit despre prostiile pe care le-a făcut la toate şcolile din lume, povesteşte Monica. A început să-mi placă, m-a cucerit cu umorul lui. După trei ani petrecuţi împreună, într-o seară, întorşi de la o cină în oraş, mi-a cerut o foaie de hârtie, a desenat un cerc şi a scris alături „un inel pentru o iubire eternă”. A fost cea mai romantică şi spontană cerere în căsătorie, având în vedere că nu pregătise încă inelul. Eu am fost atât de surprinsă încât am realizat de abia a doua zi ce vroia să spună cu adevărat.”

Cu Monica şi Fabrizio despre ei doi

Fabrizio, nu te-ai prea grăbit cu însurătoarea?

F. Fusesem logodit mult timp, dar am avut probleme cu memoria. Uitam de o relaţie şi mă implicam în alta. Monica mi-a rezolvat problemele cu memoria. Bănuiesc că m-am căsătorit (dacă greşesc, soţia mea mă împuşcă), cu cinci ani în urmă. Într-o zi de luni mi-am sunat părinţii şi i-am întrebat: “Voi ce faceţi joi, că eu mă căsătoresc?”. Au rămas fără replică, dar au fost nespus de bucuroşi şi încântaţi de alegerea mea.
 
M. Aproape pierduseră orice speranţă de a continua arborele genealogic… Toate deciziile importante în viaţa lor le-au luat la bucătărie: să se căsătorească, să vină la Chişinău... După nuntă au mers împreună la Paris şi Monica a vrut foarte mult ca ei să locuiască acolo. Când Fabrizio a întrebat-o (la bucătărie, evident), ce ar zice ea dacă ar trebui să vină  în Moldova, numai pentru trei luni, ea a fost uimită:  „Dar Chişinău nu este Parisul”. „Dar stăm aici de cinci ani şi între timp am făcut şi doi copii”, râde capul familiei.

Monica, cum de te-ai măritat cu un italian?

M. Nu a fost nimic ieşit din comun. E straniu, dar am început să studiez italiana din clasa a 6-a şi bunica mea mi-a spus tot timpul „italianca”.

Fabrizio este un om dificil?

F. Mai grav.

M. Fabrizio e un geniu şi cum spunea Eminescu, „geniul este neînţeles”... Ştie să facă de toate: repară, instalează, găteşte excelent.

F. Dar după ce gătesc, las un dezastru în bucătărie. Încui uşa, să nu se vadă. Dacă am 100 de vase în dulapuri, le folosesc pe toate.

M. El e o persoană foarte generoasă. La Bucureşti toţi îşi abandonau câinii şi pisicile în curtea noastră pentru că ştiau că noi nu-i putem lăsa în stradă. Şi cu oamenii e la fel.

F. Cu animalele e chiar mai bine. Dacă muşcă, e mai puţin grav. Noroc că am o calitate – îmi trece repede.

M. Vezi, încep să cred că există bărbatul ideal.

Cum e dragostea adevărată?

F. La fel ca cea “neadevărată”. Nu se schimbă nimic. Cred că atunci când eşti îndrăgostit, te ocupi mai mult de această activitate şi laşi altele la o parte.

M. Cred că e cea care reuşeşte să schimbe vieţi, care te face să te gândeşti nu numai la propria persoană... aşa cum am facut eu când am venit la Chişinău...

Spun  că se simt bine aici. E linişte, au  o casă mare, o curte cu flori, două femei care îi ajută prin casă şi cu copiii, şi un prieten italian, pe care îl numesc James, ca pe un majordom englez,  pentru că le găteşte tot felul de „gustoşenii” dacă stă la ei mai multe zile. Nu-şi cunosc vecinii, dar, când îl întreb cine stă în vilele somptuoase din dreapta, stânga şi vis-a-vis, Fabrizio nu face  decât să strângă din umeri şi să presupună râzând: „Nomenclatura”.  De la unii oameni au luat emoţii plăcute şi au rămas cu amintiri frumoase. Iar Chişinăul e încă un  oraş din lume în care Fabrizio poate cumpăra pe credit la piaţa de flori (obişnuieşte să cumpere buchete de 101 trandafiri pentru Monica) şi legume la piaţa de la Telecentru, unde ţăranii îi vând cu împrumut, dacă-şi uită banii acasă.

Monica şi Fabrizio vin din familii foarte diferite atât ca educaţie, cât  şi ca stratificare socială. Ea - născută într-un stat socialist, el – în unul capitalist, cum îi spuneam odată. Şi unul, şi altul au părinţi deosebiţi. Ai Monicăi – profesor universitar şi medic obstetrician, ai lui Fabrizio – au  moştenit afaceri de familie.

M. Părinţii mei sunt fantastici, genul  care au făcut totul pentru mine şi sora mea. Suntem foarte uniţi, cu valori solide pe care le-am pus şi la baza familiei mele: dragostea şi altruismul.

F. Tata s-a ocupat de energie electrică, termoficare şi instalaţii electrice. Mama este o femeie minunată care spune că eu sunt frumos, inteligent şi modest. A avut întotdeauna tot ce i-a trebuit şi a administrat unele afaceri ale familiei, aşa, ca să nu se plictisească. O vreme s-a ocupat de giuvaiergerie. E o tradiţie de familie în a treia generaţie. Am şi acum un atelier de bijuterie în Valenza Po, dar magazinele din Monte Carlo, Staad (Elveţia) şi Italia le-am cedat. Mama m-a răsfăţat mult, iar restul l-am facut singur. Ea a făcut pentru mine ceva extraordinar – m-a dat la un colegiu impreună cu copiii celor mai importante familii italiene, cu care m-am împrietenit. Iar prietenii de scoală sunt prietenii pe viată. Ai auzit de ciocolata Ferrero (Nutella, Kinder)? Ferrero a fost colegul meu de bancă.

Cu Fabrizio Granero despre trecut şi prezent

Spuneai că ai fost exmatriculat din toate şcolile posibile din Europa. Nu te ţineai de carte sau ce a fost?

F. Nu era asta, era din motive de disciplină. Spuneam bancuri şi făceam o gălăgie teribilă. Eram în permanentă competiţie cu prietenii mei – cine face mai multe prostii pe oră. Şi nu se termina niciodată. Am făcut orice în adolescenţa mea.

Ai avut o perioadă de aur la Monte-Carlo. Am văzut într-o ediţie franceză a revistei „Officiel” un articol despre tine în care se spunea că la 26 de ani erai unul dintre cei mai bine văzuţi bijutieri din jet-set. Colierele cu pietre pretioase „Granero” le-au purtat prinţesa Grace Kelly, Caroline de Monaco (care din prietenie apărea în reviste cu bijuteriile create de tine), printesa Italiei Maria-Gabriella de Savoia, Lisa Minelli, Liz Taylor, Luisa Moore (soţia lui Roger Moore), Lynda Evans, Jean Collins. Nu ţi-e dor de anii aceia?

F. Fiecare perioadă din viaţă are momente deosebite, dar emoţiile, indiferent de profunzimea lor,  nu mai sunt valabile pentru altă perioadă.

Cu un trecut atât de „de vis”, de ce ai venit  în Moldova?

F. Din greşeală. De fapt, am avut afaceri în România şi a apărut o posibilitate de a construi o centrală electrică în Moldova. Pentru acest motiv, după trei vizite, ne-am mutat aici pentru a implementa proiectul. Este o frază - o dată se câştigă şi o dată se învaţă. La voi am învăţat. Concomitent cu aceasta am fost reprezentantul Ambasadei Italiei şi a Institutului de comerţ italian. Acum reprezint interesele unei bănci elveţiene care analizează posibilitatea de investiţii. M-am implicat şi în domeniul imobiliar, de data asta cu succes.

De ce a eşuat afacerea cu centrala electrică?

F. E simplu, guvernul moldovean a ales un alt partener, care a fost considerat mai potrivit. De fapt, cred că proiectul meu, care avea autorizaţie, nu s-a realizat din cauza intereselor personale sau a pretenţiilor nesatisfăcute ale unor funcţionari.

Şi ai pus punctul definitiv în această problemă?

F. Nu. Compania noastră a deplasat iniţiativa într-o ţară limitrofă, al cărei Guvern ne-a acordat tot sprijinul pentru realizarea lui. Este vorba de o investiţie de 350 milioane de euro, orice stat ar fi interesat de aşa ceva.  

Acum, după cinci ani de „moldovenizare”, cum ţi se pare această ţară?

F. O ţară stranie. La vamă te pot opri pentru o furculiţă care pare preţioasă, dar te lasă să treci cu o casă pe rotile. În plan economic, nu văd progrese. Din păcate, toate speranţele şi pronosticurile vis-a-vis de Moldova nu s-au confirmat. Acum câţiva ani, lucrurile erau altfel – având în vedere poziţia geografică, populaţia redusă şi costurile mici de gestiune, Moldova avea posibilitatea de a se dezvolta enorm, de a se afirma pe piaţa financiară pentru zona balcanică şi putea deveni o mică Elveţie sau Austrie.

Acum nu se mai poate?

F. Mă tem că nu. Premiul Nobel în economie, dl Modigliani, mi-a scris un rezumat despre ce trebuie să facă Moldova. Strategia a fost scrisă în 1999 şi am prezentat-o persoanelor de cel mai înalt nivel, dar nu a stârnit interesul.

Păcat… Am înţeles că în curând plecaţi de aici?

F. Da, ne reîntoarcem în Elveţia. Pentru comoditate, dar şi pentru că trebuie să-mi fac ordine în afacerile personale. Acolo sunt mai multe servicii şi confort pentru familia mea. Voi păstra aici un birou pentru unele afaceri. Dar mai ales îşi va continua activitatea fundaţia de binefacere pe care Monica a constituit-o cu câţiva ani în urmă. Şi dacă situaţia investiţională va deveni mai atractivă, poate o serie de iniţiative vor reveni pe rol.

În ce domenii?

F. În domeniul siderurgic, agricol şi financiar.

Sunt lucruri care te deranjează aici?

F. Între civilizaţie şi barbarie, eu o aleg pe prima. Pe parcursul vieţii am avut şansa de a mă întâlni cu persoane speciale de la care am învăţat şi m-au îmbogăţit sufleteşte. În Moldova, pe de o parte sunt persoane extraordinar de capabile şi de culte, iar pe de altă parte există o minoritate, dar dominantă, care a pierdut orice fel de demnitate şi respect faţă de sine şi de alţii, care bazează totul pe corupţie, trafic de influenţă şi abuz. Acest sistem este distrugător şi a obligat o treime din populaţie să încerce să-şi împlinească viaţa departe de casă, migrând în străinătate. Sunt persoane pe care mă bucur că le-am cunoscut şi altele de care mă bucur mai puţin. Era mai bine să nu le fi întâlnit sau, în orice caz, mai… ieftin.

Ce ai vrea să realizezi şi nu ai reuşit încă?

F. Am o mulţime de proiecte. Primul lucru pe care vreau să-l fac este o casă în Elveţia pentru familia mea – o casă ecologică cu autofurnizare de energie electrică şi termică, cu panouri solare – adică energie fotovoltaică. Al doilea lucru este să fac ordine în afacerile de familie, părinţii fiind deja în vârstă. Trebuie să deschid o serie de birouri de consultanţă pentru banca elveţiană în zona est-europeană, care vor acorda  asistenţă financiară în gestionarea de patrimoniu pentru clienţii din aceste ţări. De lucru este, chiar şi câteva firme importante din Moldova mi-au cerut colaborarea. Dar la toate acestea mă voi gândi când voi fi în Elveţia.

Ţi-ar place să faci politică?

F. Nu, sunt prea direct pentru aşa ceva.

Este ceva ce te irită?

F. Nu suport muzica tare şi vorbitul aiurea la telefon. La birou, angajaţii ajung până să şi vorbească între ei la telefon. Păi, le zic, nu puteţi ieşi afară să staţi de vorbă? Şi am dreptate.

Te consideri un om norocos?

F. Mie mi-a căzut tot în cap – norocul, Monica, copiii noştri. E adevărat că nu am făcut mari eforturi pentru asta. M-am deplasat şi am fost în momentul potrivit la locul potrivit.  Pentru noroc în viitor mă bazez mult pe speranţa că fiul meu, căruia bunicii i-au transferat deja o parte din moştenire, mă va înfia şi voi trăi şi eu bine. Raresh şi Emma, ne-au făcut cu adevărat fericiţi. Am văzut mult, am călătorit mult, dar când ai un copil sau doi, gândeşti în altă formă, în altă dimensiune. Nu te mai gândeşti la tine. Te gândeşti ce faci.

Aş mai fi avut multe întrebări de pus acestui cuplu care, în timp ce vorbeşte despre ei sau ceilalţi, nu renunţă la ironie şi simţul delicat al umorului. Şi totuşi, este între ei o anumită complicitate, o afinitate şi un echilibru care într-adevăr te fac să te gândeşti că le-a căzut norocul în cap.  

Rodica Ciorănică


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Ai dorim domnului Fabritzio MULTA SANATATE SI FERICIRE ,ai om bun ,o spus "cautam luminita si plecam".(un fost angajat)
nelu, drighiu ,salaj,romania   -  
01 Iulie 2010, 11:51
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău