VIP Magazin
11 Decembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Moștenitorii: Dumitru Ţîra junior și Dumitru Ţâra senior
Iulie 2016, Nr. 141

Moștenitorii: Dumitru Ţîra junior și Dumitru Ţâra senior

Comentează   |   Cuprins

Poartă același nume și au aceleași principii patriotice. Pe lângă faptul că seamănă mult, îi leagă și faptul că s-au luat ambii de mână cu jurnalismul și aceasta e moștenirea din tată în fiu. Dumitru Ţâra senior, fost corespondent, șef de secţie la „Moldova Socialistă”, primul purtător de cuvânt al primului președinte al Republicii Moldova, fost director general al Agenţiei „Moldpres” și purtător de cuvânt la Curtea Constituţională, astăzi cofondator al Fundaţiei „Draghiștea”, și fiul său, Dumitru Ţîra Jr., care, deși avea o activitate intensă în domeniul economic și diplomatic, de mai bine de șapte ani a ales să fie manager de presă, fiind, în perioada 2009-2013, director al grupului de presă „Publika”, iar din 2014 – director şi fondator al grupului de presă „Realitatea”.

 

Cât locuiam împreună, toate deciziile erau discutate și luate în cadrul consiliului familiei, la care toată lumea avea drept de vot egal. Însă decizia de a intra în presă, ca domeniu de activitate, nu a fost luată în comun, pentru că s-a întâmplat în 2009, cand eram plecat de mult timp deja „de acasă”. Am intrat într-un joc al vieţii pe alocuri chiar periculos, dar în acest joc respir liber și orice idee sau fantezie poate deveni realitate. Cutia magică (televizorul) a adus un fel de „magie” în viaţa mea.

 Nu cred că semnificaţia cuvintelor „părinte” şi „copil” dispare vreodată. Asta ţine de relaţia și sentimentele între părinţi și copii, nu are nicio legătură cu anii care trec sau cu evenimentele care se întâmplă în viaţa noastră. Mie îmi place să fiu copilul părinţilor mei și așa va fi mereu. Această relaţie este în sânge, e ca iubirea… inexplicabilă, dar plină de conţinut, emoţii, sentimente, regrete și bucurii… plină de viaţă. 

Cea mai importantă lecţie învăţată de la tata a fost dragostea de neam. Dumitru seniorul, tatăl meu, este o expresie a toleranţei și înţelegerii, a culturii și educaţiei. Asta e cel mai important ce am învăţat de la el și ce am preluat în măsura în care s-a putut și în care am putut să o fac. 

Nu există „șef” în relaţia noastră și acest fapt nu are nicio legătură cu supremaţia vârstei. Noi avem o relaţie frumoasă în care nu ne certăm și, de fapt, nici nu avem motive să o facem. Mai mult, suntem prieteni. Noi ne bucurăm de ceea ce avem și ne bazăm pe buna înţelegere, pe dorinţa de a ne ajuta reciproc, de a fi sănătoși, de a avea succese, de a ne susţine în tot ceea ce facem și ne dorim.

Despre ce discutăm când avem ocazia să stăm faţă în faţă? O bună perioadă discutam despre biserica pe care a construit-o tata timp de peste zece ani, anume acolo și anume așa cum o visase într-o noapte după plecarea bunelului. Acum, vorbim despre bunica, despre rude și apropiaţi, cum să-i ajutăm în diverse încercări ale vieţii. Discutăm multe și diverse.

 Tata e deosebit pentru că e al meu… și al Stelei, sora mea, dar e unul și unic… prin felul în care ne-a educat împreună cu mama, prin felul în care ne iubește și ne tratează, prin poeziile sale, prin abordările și sfaturile pe care mi le dă, chiar și prin tăcere uneori. Tăcerea lui spune mult mai multe decât pot spune cuvintele.

 

Din prima zi a copilului era decis că va merge când va face primul pas. Iar să meargă pe urmele „celui mai mare” nu s-a decis colectiv sau undeva anume, ci el însuși a luat hotărârea, fără știrea, ghiontirea sau încuviinţarea cuiva, să se lase de juridică, economie, diplomaţie și să reînflorească urmele tatălui, lăsate cândva în jurnalism.

În cazul nostru (egal cu „în neamul nostru”), semnificaţia cuvintelor „părinte”, „copil” nu dispare nici după ce copilul devine părinte, dar nici după ce „rămâne” fără părinte. Pe 27 mai curent s-au împlinit tocmai două decenii fără tatăl meu, Nicolae, unicul bunic pe care l-a cunoscut nepotul său Dumitru. Continui și azi să preiau din nemărginita-i înţelepciune de ţăran, crescut să înflorească urmele străbunilor, dar trecut prin foamete, deportare (la doar 19 ani), răpus cu inima-i ciuruită de ce a îndurat și după revenirea la baștina noastră de sânge.

Prin fiul meu am învăţat să amân îmbătrânirea. Asta, mai ales datorită faptului că multe din câte face el sunt o continuare în ascensiune a ceea ce am făcut și mai fac eu – și nu doar ca profesie. Nu mă copiază, ci mă completează, lăsându-mă să cred că și aceasta este o realizare a mea ca tată.

Nu am analizat sau apreciat vreodată cu voce ceea ce creează sau gestionează Dumitru. Sfaturi îi dau doar când mi le solicită. Ţin și eu cont de părerile lui în diverse situaţii. Despre prietenia și relaţiile mele cu taică-meu obișnuiesc să zic că numai la fete n-am fost împreună. Cred că același lucru poate să-l spună și Dumitru junior, care de mult e senior și el – în toate.

Foarte rar se întâmplă să fim doar în doi. Graţie telefonului, discutăm mai des decât ne întâlnim. Când ne vizitează (de una-două ori pe săptămână, deseori însoţit de nepoţica Nicoleta), maică-sa, Maria, îl tot întreabă de politică, evenimente și demnitari, iar eu îi răspund în locul lui, el fiind preocupat, și atunci, de ale televiziunii. Subiectele mele de discuţie ţin de problemele bisericii din sat, pe care o ctitoresc, ale gospodăriei mamei mele și bunicii lui Ana, de proiectele-mi de creaţie și editoriale. Temă comună e și durerea pentru ce s-a ales din speranţele investite în anumiţi politicieni, îngrijorarea pentru ţară.

Fiul meu e deosebit prin faptul că de orice s-ar apuca, o face bine – și nu doar pentru sine. De la el învăţ să visez ceea ce-i realizabil.


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+3°