VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Halim Ateş. „Tot ce am reuşit în viaţă se datorează părinţilor”
Decembrie 2005, Nr. 20-21

Halim Ateş. „Tot ce am reuşit în viaţă se datorează părinţilor”

Comentează   |   Cuprins

Vrem sau nu vrem, ne amintim cu drag de anii copilăriei, în care au existat şi dulciuri, şi bunici ocrotitori, şi palme date mai mult de ochii lumii decât de supărare. Cum arată casa copilăriei dvs.?

O casă în care se aduna foarte multă lume, mai ales de sărbători. Am crescut într-o atmosferă prietenească, într-un anturaj democratic, petrecând foarte mult timp în aer liber cu jocuri colective. Copiii de astăzi nu au atâta libertate, petrecând mult timp în faţa computerului, fiind pasionaţi de jocuri individuale şi nu de cele colective. În familia noastră am avut parte de multă libertate, dar, în acelaşi timp, am respectat nişte reguli stricte. De exemplu, semn că trebuia să las joaca şi să intru în casă era apariţia la orizont a maşinii lui tata. Cum vedeam automobilul, lăsam totul şi intram în casă pentru a-mi face lecţiile sau altceva.  

Cine era şeful cel mare în casă?

Şeful cel mare era mama, pentru că petrecea mai tot timpul cu noi. Fiind cinci copii în familie, mama a renunţat să aibă un serviciu, având grijă de casă, ocupându-se de creşterea şi de educaţia noastră. Tata era şeful din umbră. Pentru el purtam un respect profund, aveam şi frica să nu ajung să mă mustre, să nu-l dezamăgesc sau să-i pierd încrederea.

Cine era mai alintat – dvs. sau surorile?

În educaţia noastră părinţii au încercat să ne trateze egal, fără a-mi crea privilegii pe motiv că sunt băiat. Eram membrii aceleiaşi familii. De mici ni s-au cultivat respectul pentru ceilalţi şi dorinţa de a face lucrurile împreună. Nu ni s-a permis să ne insultăm, să ne jignim, să ne pârâm. Toate conflictele trebuia să le rezolvăm singuri, fără a ne plânge părinţilor. De pe la opt ani am început să petrec mai mult timp cu tata. Îmi amintesc cu plăcere clipele când tata îi spunea şoferului să ducă maşina acasă, iar noi ne întorceam acasă pe jos, pentru a putea discuta. De la el am „moştenit” pasiunea pentru maşini şi şofat. Nu ajungeam încă la volan, când tata mă ţinea în braţe şi mă învăţa să conduc. Eu schimbam transmisia şi mânuiam volanul, iar el frânele. Când am mai crescut, tata mă lua cu el la ferma din Mardin, un oraş în sud-estul Turciei, o zonă în care se conservaseră foarte bine tradiţiile, iar respectul pentru cultură era transmis din generaţie în generaţie. Lecţiile primite în acele vizite la fermă mi-au influenţat personalitatea şi mi-au format viziunile asupra vieţii.

Pe ce principii, valori se bazează educaţia unui copil?

Am fost învăţat să nu mint, să port respect tuturor, indiferent de poziţia, funcţia pe care o ocupă persoana, dacă cineva se adresează după ajutor, trebuie să fac ceva pentru a-l ajuta, să fiu o persoană directă şi deschisă. Consider că tot ce am reuşit în viaţă se datorează părinţilor şi în mare măsură tatălui, pe care l-am pierdut la vârsta de 19 ani. Mi-a oferit întotdeauna libertate, nu m-a controlat niciodată, cu o singură condiţie – să-l informez despre toate, să-i spun deschis despre intenţiile mele.

Aţi avut în copilărie o jucărie preferată?

Aveam, şi acestea erau maşinuţele. Aveam multe, diferite, le colecţionez din copilărie. Cred că am în colecţie vreo mie de exemplare!

Care a fost cea mai îndrăgită poveste?

De citit ne citea mama. Înainte de culcare. Aveam paturile etajate în cameră şi stăteam toţi împreună. Aşa că aveam parte de lecturi colective. Dintre poveştile care m-au impresionat este cea cu Robin Hood.

Ce se întâmpla atunci când făceaţi boacăne?

Boacăne făceam tare multe. Nu am fost un copil cuminte. Eram bătăuş şi, după ce veneam de la şcoală, mama mereu trebuia să-mi spele hainele, să-mi cureţe pantalonii sau să-mi coase buzunarele. Cea mai grea pedeapsă întotdeauna a fost mustrarea. Cuvintele mă loveau mai tare decât vărguţa. Ţin minte că odată m-am bătut zdravăn cu un băiat şi am venit acasă plângând. Atunci tata mi-a zis: ori nu te baţi, ori nu mai plângi.

Cât de mult se comunică cu un copil în ţara din care veniţi? Din multe discuţii, am dedus că în ţările musulmane copiii sunt trataţi într-un mod special...

Comunicarea este pilonul educaţiei. În zilele noastre se discută foarte mult cu copiii, poate chiar mai mult decât e necesar. Copiii trebuie sa aibă libertatea de a face propriile greşeli şi de a le repara cu efort propriu. Copiii sunt cel mai frumos şi important dar pe care îl avem în viaţă. Atunci când apare un copil, familiile îşi schimbă cardinal planurile, totul se reconstruieşte ţinând cont de apariţia lui.

Care sunt cele mai mari sărbători ale familiei dvs.?

Aveam multe sărbători şi pe toate le petreceam în familie, împreună. Una dintre cele preferate era Bairamul – o sărbătoare foarte bogată în tradiţii. Deoarece tata era cel mai mare în familia sa, toate rudele se adunau la noi acasă. După ce noaptea întreagă găteau la bucătărie, pe la 4-5 dimineaţa, femeile erau duse la coafor ca să se aranjeze. Bărbaţii urmează în această zi nişte ritualuri speciale, iar copiii sunt îmbrăcaţi în haine noi.  

Un cunoscut proverb turcesc spune: “Lucrurile împărtăşite altora se păstrează mai bine”. Ce le veţi spune viitorilor copii ai dvs.?

Mai este un proverb care mi se pare demn de urmat – nu fă altora lucruri ce nu-ţi plac ţie. Voi încerca să le împărtăşesc tot ce am mai bun, valorile pe care le-am deprins de la părinţii mei şi propria experienţă de viaţă. Voi încerca să-i educ în felul în care să fie utili familiei, societăţii şi ţării.  

Rodica Trofimov

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+8°