VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Geta Burlacu. Îmblînzitoarea de tauri
Ianuarie 2009, Nr. 57-58

Geta Burlacu. Îmblînzitoarea de tauri

Comentează   |   Cuprins

Istoria 1. Fabula lui Bujor, un bou fericit, devenit star naţional peste noapte, care a păşit cu dreptul în lumea vedetelor şi care s-a despărţit cu lacrimi în ochi şi muget răguşit de partenera de platou.

Istoria 2. Povestea unei şedinţe foto în care cîntăreaţa Geta Burlacu a riscat să se lase „pradă” unui animăluţ zburdalnic, paşnic pe alocuri, cu o greutate netă de 400 de kg, care s-a îndrăgostit de fustele ei Carmen şi de rochiile glamour.

 A fost odată un bouşor, care încă nu a reuşit să rîvnească la cel mai însemnat post din cireadă. Celebritate? Noţiune total străină porţiilor zilnice de porumb, ciocleji şi orz. Pînă într-o zi, cînd a fost lipsit de comodităţile existenţei taurine şi dus la un casting de copertă. Înălţime – medie, corniţe – 7 cm, culoare – roşcat, caracter - blînd. Într-un cuvînt, Bujor, domiciliat în satul Măgdăceşti, s-a dovedit a fi candidatura perfectă (pe care am ales-o din diverse categorii de vîrstă şi greutate) pentru coperta noastră de început de an (pentru a consemna „moldoveneşte” anul 2009, Anul Bivolului). Îmblînzitoarea – nimeni alta decît pasionala Geta Burlacu, o Carmen gata să-l ia pe Bujor de corniţe... Chiar dacă nu a reuşit să vină strălucitor de curat la locul întîlnirii (fixat într-o sală de sport), pentru că, de emoţii, s-a poticnit şi s-a trezit cu botul (şi restul corpului) în glod, el a rezistat, în schimb, stoic în faţa obiectivelor şi declanşatoarelor de lumină. În rest, o parteneră de platou de invidiat, o Carmen din secolul XXI, cu rochii mustoase, mirosind a „DKNY”, nebuneşte de sexi, care vorbea şi româneşte, şi ruseşte. Pentru ea, a fost în stare să facă orice, chiar şi „Nazad, Bujor!” sau „Vino, măi, lîngă mine!”.

P.S.: Toate s-au întîmplat pe bune. Cuvintele „bou”, „bouţ”, „bouşor”, „zimbru”, „viţel”, „bivol” şi pur şi simplu „animal” au fost pronunţate de nenumărate ori în cadrul redacţiei pe parcursul a 2 săptămîni. Despre „boul de pe copertă” s-a aflat de la Chişinău la Glodeni. Toată lumea a rîs, evident: ce bou fericit! Şedinţa foto a durat 3 ore, în care Geta a băut o cafea  şi a schimbat 3 ţinute, iar viţelul Bujor a stat priponit de o ţeavă. Stăpînii lui au promis că îl vor lăsa să trăiască pînă la adînci bătrîneţi, iar „VIP magazin” – să-l viziteze măcar o dată pe an.

 Îmi plac bărbaţii din zodia Taurului – sînt nişte soţi fideli şi iubitori, buni taţi, bărbaţi cu suflet nobil şi care ştiu bine ce vor de la viaţă. În schimb, noţiunea de bou nu are nimic în comun cu zodia şi poate fi întrebuinţată pentru orice bărbat care o merită.

 Niciodată nu am fost femeia fatală, precum a fost Carmen, nu am urmărit acest scop, nu-mi place să las victime, nu-mi place o relaţie plină de foc şi suferinţă, pasiune şi oroare. Îmi plac armonia şi respectul, dragostea reciprocă şi dragostea trecută prin timp.

 Mi-ar fi plăcut să am o siluetă gustoasă. Atunci cînd mă dezbrac în faţa oglinzii şi rămîn numai în rochia mea preferată, de culoare mov, îmi îndrept spatele imediat. Oglinzile din casă sînt prietenoase, mă arată permanent frumoasă. Femeile care fac isterie din slăbit cred că au caracter şi voinţă de a face acest lucru. Şi eu cred că le am. Da, ştiu precis că le am. Dar nu mă apuc de azi să mă duc la sală. Poate de mîine, bine?

 Într-o zi, băiatul meu m-a întrebat: „Mama, „patru fire de mărgele”, asta-i despre tine?”... Şi fiica este pasionată de ele. Ea le poartă cu atîta mîndrie! Cîteodată, îmi pun mărgelele care, chipurile, sînt ale ei (dar care, de fapt, sînt ale mele) şi Elvira trebuie neapărat să spună ca să o audă toată lumea: „Mama, aşa de bine îţi stă cu mărgelele mele!” sau „Mama, de ce ai pus mărgelele mele, îţi plac mai mult?”.

 Nu există bărbaţi răi, există bărbaţi care nu ni se potrivesc. Cu Dorel nu a mers, pentru că nu ne-am potrivit. Am ajuns la concluzia (corectă) că nimeni nu are voie să se chinuiască singur într-un cuplu şi să-l chinuiască pe celălalt, dacă nu mai merge. Pînă la urmă, viaţa este foarte scurtă şi toţi oamenii sînt născuţi ca să trăiască fericiţi. Trebuie să ai curaj, bun simţ şi educaţie ca să permiţi celui care este lîngă tine să trăiască fericit şi să-ţi oferi şi ţie această şansă. Chiar dacă e foarte greu. A fost mai greu pentru el, pentru că nu s-a aşteptat să spun că mai departe căruţa nu merge. Îmi era tare greu pe suflet, cînd îmi dădeam seama că aşa poate să dureze toată viaţa - să fim doi străini pînă la adînci bătrîneţi.

 Am fost liberă şi independentă pînă la un punct, cînd te saturi de libertate şi independenţă. Observi că, de fapt, ai de toate, doi copii frumoşi şi sănătoşi, un job ok, care îţi permite să întreţii copiii şi să trăieşti decent, să mergi în vacanţe, fără fanatism şi pretenţii de Bali sau Maldive. Şi cînd am conştientizat acest lucru, mi s-a făcut deodată aşa de trist... Am înţeles că vreau pentru mine un soţ iubitor şi pentru copiii mei - un tată. În casa noastră se simţea lipsa unui parfum bărbătesc, cu care adorm aşa de bine acum! Mi-am dorit un cuib liniştit, cu multă dragoste, unde să-mi fie cald şi bine. Cînd începi să visezi la toate acestea, îţi pui cizmele cu cele mai înalte tocuri, cerceii lungi, îţi faci coafura şi buzele şi te porneşti la vînătoare.

 Nu ştiu dacă ne-am îndrăgostit în acelaşi moment. Cînd ni s-au întîlnit privirile, am înţeles că l-aş fi invitat la mine acasă imediat, dar nu mi-am permis să trec peste etichetă. Oricum, peste un timp ne-am întîlnit ca să nu ne mai despărţim. Se spune că fiecare pai îşi are umbra sa, cred că e despre noi. Nu ştiu ce va fi mîine, dar azi e bine.

 El e foarte frumos. Şi la chip, şi la suflet. Fără el n-aş reuşi să fac multe lucruri cu adevărat importante pentru mine.

 Încă nu ne-am căsătorit. Nu contează asta acum pentru noi. Poate vom face acest pas cînd vom avea un copil, dacă îl vom avea... Atunci cînd Petru m-a invitat la el acasă, totul a fost foarte firesc, de parcă aşa şi trebuia să fie. Şi soacră-mea a zis, ca printre rînduri, că pentru ea e important ca băiatul ei să fie fericit şi ca lîngă el să fie femeia pe care o iubeşte.

 Un bărbat adevărat trebuie să fie înţelept şi tare bun la suflet. Şi atunci el are toate şansele să fie un om fericit. Şi nu mai contează dacă el este om de afaceri, sportiv, fermier sau artist.

 Cineva poate visează la un prinţ pe cal alb. Dar noi chiar i-am invitat în scenă - şi prinţul, şi calul alb, în timpul concertului de lansare a albumului „La poarta pămîntului”. A fost o idee năstruşnică, realizată de Neli Sambriş.

 Nunţile sînt o sursă importantă de venit. Îmi place să fiu înconjurată de lume frumoasă şi să simt atmosfera de sărbătoare. Fără nunţi nu aş putea să-mi realizez proiectele din cap, de exemplu, nu aş fi putut aduce calul în scenă.

 Sîntem oameni rupţi de la pămînt.

Copiii mei se bucură foarte mult atunci cînd văd o găină sau o răţuşcă – li se pare ceva exotic. Sîntem fericiţi atunci cînd avem mai mult timp liber, atunci cînd mîncăm produse naturale. Vrînd să fim foarte puternici, sîntem, de fapt, foarte slabi. Am adăugat ceva kilograme, pentru că mi-am luat maşină şi nu mai alerg aşa de mult. Bem ceaiuri naturale nu pentru că trebuie să le bem, ci ca să ne tratăm. În schimb, preferăm ice tea şi nescafe. Urmărim talk-show-uri şi ne ducem la psiholog, în loc, pur şi simplu, să discutăm, să ne privim în ochi şi să ne trăim vieţile.  

 „La poarta pămîntului” e un album cu muzică populară pe care mi l-am dorit de foarte mult timp. Colegii mei de la Bălţi făceau haz de mine cînd mă auzeau cîntînd folclor. Mesajul lor era evident - o rusoaică s-a apucat să cînte muzică populară moldovenească. Am ales cu grijă cîntece uitate de vremuri şi am avut mari emoţii cum o să sune acestea astăzi. De aceea, i-am rugat pe Marcel şi Edgar Ştefăneţ, care cunosc stilistica foarte bine, să facă aranjamentele muzicale. Mi-am dorit ca aceste melodii să sune un pic sofisticat şi să aibă armonii mai contemporane, să rămînă aproape autentice, dar să aibă şi pasaje mai spre jazz.  

 Anul 2008 l-am încheiat cu un concert de muzică jazz la Palatul Naţional. A fost un plan fix. Atunci cînd am auzit prima dată orchestra de la Tiraspol, am zis că trebuie neapărat să mă gîndesc la o colaborare, mai ales că era vorba de jazz. Concertul a ieşit foarte bine, aşa cum l-am visat: am avut rochie frumoasă, o orchestră nemaipomenită în spate, cu 25 de bărbaţi, toţi în cămăşi albe şi cu papioane, care au cîntat numai pentru mine.

 Mă prind la gîndul că aş putea să stau ore întregi privind-o pe Anca Parghel. Să o ascult, să citesc ceva despre ea. Anca Parghel este o legendă nu numai a jazz-ului românesc. Am cunoscut-o personal. Multe lucruri pe care le ştiu şi le posed în jazz, le cunosc datorită ei. Pentru mine ea este o vedetă mondială, pe care am putut să pun mîna şi să învăţ de la ea.

 Cesaria Evora este un artist de nişă, care a prins graţie autenticităţii sale. Nu ştiu dacă aş putea învăţa ceva de la ea. Cred că nu-mi ajunge un „Sony music” ca să mă găsească în Moldova noastră, „petit pays”, or asta s-a întîmplat în cazul ei.

 Mi-ar plăcea un duet cu Bregovic. Are o carismă fantastică. Dacă aţi observat - el practic nu face nimic în scenă, îi dirijează pe toţi cu zîmbetul pe buze, de parcă ar fi un şaman. Cred că şi cu Sting ar ieşi ceva interesant.

 Problema show-business-ului moldovenesc este piaţa de desfacere mică. Personal, îmi place foarte mult să fiu acasă şi nu vreau să caut alte pieţe de desfacere. Aş vrea să fiu cunoscută în toată Moldova, decît în toată România, de exemplu. Vreau să am concerte pentru oameni simpli, într-o casă de cultură frumoasă, la Glodeni, Drochia, Rezina, Cimişlia, oriunde. Nu mai vreau să fiu o cîntăreaţă de nişă, ci să cînt pe înţelesul tuturor. Atunci cînd auzi cum publicul îţi cîntă piesele, înţelegi rostul muncii tale. Şi dacă vin să cînt la ei în oraş sau în sat, oamenii o să spună – măi, la noi aşa ceva n-a fost de 50 de ani! Pentru că „Nunta de la Sălişte”, cîntec pe care l-am auzit într-un microbuz, ne degradează! Trompeta nu acorda cu jumătate de ton de clapă şi era tăt ghini. Şoferului îi plăcea - el de mulţi ani nu a mai auzit altceva, deoarece casa de cultură din satul lui natal ori e dărîmată, ori e încuiată, iar la un concert de muzică bună  n-a fost de cînd s-a întors din armată.   

 Fiecare artist e o persoană publică, care are un punct de vedere, inclusiv în politică. Trebuie să fii foarte atent atunci cînd îţi declari simpatiile politice, pentru că părerea ta poate influenţa multe alte opinii. În cazul în care susţine viziunile partidului, cred că un artist poate să se implice şi într-o campanie electorală. Eu nu pot să spun că sînt surdă şi apolitică, dar mai degrabă simpatizez omul din partid, pe care pot să-l cunosc personal, decît să susţin întreg partidul.

 A contat foarte mult faptul că Petru a fost cu mine în toată perioada „Eurovision”-ului. Atunci cînd nu am trecut în finală, prima frază rostită de el a fost: „Puiuţu, ce facem mai departe?”. I-am spus că mergem acasă. A doua zi dimineaţa ne-am trezit de la sunetul de telefon al celor de la centrul de presă, care aveau 2 bilete la concertul lui Bregovic. Şi Petru iar m-a întrebat: „Puiuţu, vrem să mergem acasă sau rămînem la concertul lui Bregovic?”. Cred că Petru şi Bregovic m-au scos din toată povestea cu „Eurovision”-ul.

 În adîncul sufletului am simţit şi tristeţe, şi amar, ca şi pentru orice altă întîmplare care ar fi fost în locul „Eurovision”-ului. E un fapt care s-a produs. Dar cel mai important lucru pe care l-am conştientizat e că acolo nu m-am simţit deloc bine. După Belgrad au urmat proiecte foarte faine, de valoare artistică adevărată, unde m-am simţit în apele mele, printre pictori, compozitori, oameni de creaţie. Unde arta era una ne-născocită. Cred că mi-am dorit să particip la „Eurovision” dintr-un interes sportiv: nu a fost atît de important să ajung la „eurovision”-ul eurovision-ului, ci să cîştig aici, acasă.

 Îmi plac vacanţele şi week-end-urile, nopţile nedormite, dar de bună voie.

 Tot ce se întîmplă cu noi sînt doar nişte experienţe din care tragem concluzii. Aşa spuneam pînă la moment. Dar acum înţeleg că dacă ieri nu am reuşit să fac ceva, azi poate fi prea tîrziu... încep să regret.

 Micile mele pasiuni sînt cafeaua-latte, ceaiurile din ierburi, dulciurile - aşa mi-i de ruşine să recunosc! Îmi place să primesc plăcere de la lucruri mari şi mici – îmi place să simt o vibraţie din interior, plăcere care să-ţi lase gura apă sau care să-ţi dea senzaţia furnicăturilor pe piele. Şi cînd trăiesc asemenea momente, înţeleg că aceste sentimente sînt nişte mici taine, mici fericiri, fie şi pentru cîteva secunde.

 Cred în poveşti, vise, minuni, prietenie între femei, dragoste la prima vedere şi pe o viaţă întreagă.

FOTOGRAFII: www.fotoroom.md  
TEXT: Rodica Trofimov
COAFURĂ ŞI MACHIAJ: Salon „Cristis” (Emilia Neicovcen – coafură, Tatiana Moraru – machiaj)
ŢINUTĂ: costume din spectacolul „Carmen” (Teatrul Naţional de Operă şi Balet)
MULŢUMIRI speciale familiei Silvia şi Grigore Guzun din s. Măgdăceşti, r-nul Criuleni şi dnei Nina Dumneanu, directoarea Liceului Teoretic Măgdăceşti pentru sprijinul acordat în realizarea şedinţei foto.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău