VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Decalogul lui Petru Bogatu
Mai 2013, Nr. 108

Decalogul lui Petru Bogatu

Comentează   |   Cuprins

1. Să citeşti răscitind
În copilărie am avut norocul să citesc nişte cărţi bune care mi-au netezit drumul spre adevăr. Dar am avut şi ghinionul să-mi scape nişte texte care mi se par indispensabile pentru schimbarea omului în bine. Pe unele le-am descoperit mai târziu, am recuperat, dar înainte de asta am pierdut timpul, reperele şi drumul. Am acum convingerea că noi cu toţii suntem produsul Cărţii. Chiar şi analfabeţii sau cei care nu au nicio înclinaţie spre lectură. Asta pentru că lumea e un text. Şi Dumnezeu Unul ni s-a relevat prin Biblie. Prin cuvântul scris. Oamenii L-au cunoscut citind. Astfel, Universul pare să fie o carte a Divinităţii. Tocmai de aceea, Iisus, Fiul Domnului, după cum spun Evangheliile, nu este altceva decât Cuvântul întrupat. De unde şi concluzia că nu cărţile se nasc din realitate, ci exact invers. Realitatea se naşte din cărţi. Din creativitate. Iar Universul e o Bibliotecă eternă, după cum spunea Borges. Încă din timpuri străvechi lectura era preocuparea esenţială a poporului ales, astfel se explică rolul său cu totul aparte pe care îl joacă de-a lungul mileniilor până astăzi. De la Avraam încoace. Tradiţia islamică întrebuinţează expresia „popoare ale Cărţii”cu referire la iudei, musulmani şi creştini. Civilizaţia şi cultura europeană are origini şi temelii biblice. Faptul că suntem cu toţii copiii Cărţii ne îndeamnă să decodăm rosturile existenţei prin lectură. Altfel spus, prin meditaţie, prin raţionare, prin căutarea sensurilor adânci, care nu întotdeauna se regăsesc la suprafaţa înţelegerii. Acest fapt ne obligă să revenim asupra adevărurilor care par deja descoperite, reevaluându-le. Şi cum lumea e o carte inepuizabilă, să nu uităm s-o recitim.

2. Memento mori
Am murit în viaţa mea de mai multe ori şi, până la urmă, m-am salvat in extremis întotdeauna într-un chip miraculos. Prima dată s-a întâmplat la scăldat. Aveam vreo şase ani când am plonjat de pe un mal abrupt, imitându-i pe băieţii mari din preajmă. Am nimerit într-un vârtej şi, spre deosebire de ei, nu am avut nici puterea şi nici dexteritatea să ies din râu. Mă înecam tăcut fără să chem în ajutor. Mai ales că pe mal nu era nimeni. Băieţii şi-au luat hainele şi au plecat. Înghiţeam deja apă, când unul dintre ei, într-un mod cu totul inexplicabil, s-a întors, a intrat în râu, mi-a întins mâna şi m-a scos pe ţărm. Nu pot spune că acest incident mi-a schimbat viaţa. Eram prea mic şi prea necopt ca să trag nişte concluzii. Poate tocmai de aceea am avut parte de mai multe experienţe ale morţii până să-mi dau seama că acestea nu au cum să fie întâmplătoare. Că-s nişte semne divine care mă îndeamnă dacă nu neapărat să mă primenesc, cel puţin să mă grăbesc. Unde? Să învăţ să trăiesc de parcă aş muri mâine. Să învăţ să visez de parcă aş exista veşnic. Toţi putem fi nemuritori, zicea Mircea Eliade, dar trebuie să murim întâi.

3. Să nu încremeneşti în proiect
În copilărie am avut un coleg de clasă superdotat. Capacităţile sale săreau în ochi. Era campion detaşat la multe din olimpiadele republicane de matematică. Ne aducea pe ascuns să citim ziare româneşti. Era cel mai înalt şi puternic în clasă. Juca cel mai bine fotbal, fusese chiar selecţionat pentru echipa de juniori a fostei URSS. A fost primul care, datorită performanţelor sportive, a vizitat o ţară străină, povestindu-ne apoi că lumea largă e cu totul altceva decât cred capetele noastre spălate pe creier. Mai pe scurt, era întruchiparea succesului. Era iubit de toate fetele din împrejurimi, ca să nu mai vorbesc de cele de la facultate. S-a căsătorit fiind încă student. Îl invidiam pozitiv, ca să zic aşa. Mulţi încercau să-l imite fără prea mulţi sorţi de izbândă, de altfel. După terminarea studiilor, deşi i s-a oferit un post de laborant la catedră, a ales să meargă cu soţia sa într-un sat din nord. Avea totuşi promisiunea decanului facultăţii că în doi ani va putea începe studiile postuniversitare. Începuse chiar să-şi scrie teza. Dar un an mai târziu a fost înrolat în armată, apoi s-a întors în sat, unde avea un copil mic. Treptat-treptat, preocupările curente l-au absorbit. Luat de valul cotidianului, de lentoarea vieţii rustice, de comoditatea şi liniştea uzanţelor de la ţară, şi-a irosit şansele de afirmare. L-am întâlnit adineauri. Corpolent, cărunt, cu palmele bătătorite, avea nu doar înfăţişarea, ci şi aerul unui om îmbătrânit înainte de timp. Mi-a spus că lucrează cele două hectare de pământ pe care nevasta sa l-a primit în proprietate la începutul deceniului al nouălea. „Totul îi datorez ei”, a zis mai în glumă, mai în serios. Apoi a adăugat că o vede doar de două ori pe an, întrucât femeia munceşte aproape de un deceniu în Italia. Am mai schimbat câteva vorbe. Nu s-a plâns, a făcut câteva glume pe seama scurgerii timpului, părea la fel de ingenios ca în tinereţe. În ochi însă i-am întrezărit o tristeţe scăpărătoare. Poate că mi s-a părut doar. Ne-am despărţit totuşi cu senzaţia că prietenul meu de copilărie n-a parcurs nici a zecea parte din drumul ce i s-a hărăzit. Oamenii se nasc, desigur, diferiţi. Toţi însă se pot impune în domeniul lor de activitate sub rezerva că l-au ales corect. Fiecare are o nişă de afirmare, dacă îşi descoperă vocaţia şi nu o trădează. Neîmplinirea, ratarea şi prostia omenească nu sunt un stigmat, o fatalitate sau o predestinare, ci doar expresia încremenirii în proiect.

4. Răul este lipsa binelui
Nu m-am simţit niciodată mai rău decât într-un moment din copilărie, când m-am întors de la şcoală şi n-am găsit pe nimeni acasă. Se scurgeau orele, dar părinţii nu venea. Şi nici nu-mi spunea nimeni nimic. Nu era ţipenie de om prin mahala. Dispariţia părinţilor mă neliniştea. Necunoaşterea mă sufoca. Mă simţeam abandonat de toată lumea. Eram disperat şi am început să plâng, chit că nimeni nu mi-a făcut niciun rău anume. Mai târziu am aflat că mama, însoţită de tata, a fost dusă la spital, iar vecinii, care urmau să mă adăpostească, nu ştiu din ce motive s-au văzut şi ei constrânşi să plece de urgenţă. Binele absenta de acasă, ceea ce mă făcea cel mai nefericit om de pe pământ.

5. Dumnezeu nu vrea să facă totul pentru a nu ne lua liberul arbitru
„Darurile, ca şi încercările, vin tot de la Dumnezeu”, spunea Mircea Vulcănescu. Creatorul ne lasă însă libertatea de acţiune. El nu-Şi anunţă prezenţa în lume pentru a nu ne transforma în nişte roboţi. Depinde doar de noi cum Îi primim darurile şi cum înfruntăm încercările.

6. Iubeşte şi fă ce vrei
De ce iubirea? Pentru că e atotcuprinzătoare. Pentru că dacă dragoste nu e, nimic nu e. Dacă vrem o definiţie scurtă şi exactă, noi vom spune că virtutea este ordinea iubirii. Într-un cuvânt, scria Sfântul Augustin, primeşte această scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine.

7. Totul este deşertăciune şi goană după vânt
Acest enunţ al Ecleziastului pare a fi culmea deznădejdii. Până şi unii teologi îl interpretează ca fiind un mesaj pesimist. În realitate el ascunde, oricât ar părea de paradoxal, cea mai optimistă soluţie cu putinţă. Izgonit din Paradis, omul a fost condamnat să-şi asigure supravieţuirea prin muncă istovitoare. Concentraţi asupra nevoilor noastre de zi cu zi, uneori nici nu ne dăm seama că ne închidem singuri uşa într-o temniţă existenţială. Că ne condamnăm spiritul la închistare în materie. Din celula închisorii nu se văd cerurile. De aceea ne lăsăm acaparaţi de grijile cotidiene, dar şi plăcerile cele mai la îndemână. „Foamea, sexul, banii şi puterea sunt cele patru atribute ale unei existenţe inferioare”, zicea Aleksandr Soljeniţîn. Dacă ne gândim bine, ispita de a exista este o absurditate. Nimic nu e veşnic sub soare. Din istorie nu se va alege nici praful. Totul moare, dispare şi se uită. În lume nu-i nici sens, nici linişte, nici împlinire şi nici fericire dacă acestea sunt privite şi căutate ca un scop în sine. Ecleziastul are dreptate: totul e deşertăciune şi goană după vânt. Şi totuşi, existenţa are o noimă. Un rost. În viaţa asta este loc şi de afirmarea minţii, şi de desfătarea inimii. Dar numai când acestea însoţesc o anumită atitudine. Iar atitudinea aceasta este împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

8. Să nu-ţi faci chip cioplit
Iată una dintre cele zece porunci care nu are nevoie de interpretare, pentru că ea însăşi îndeamnă la interpretare. La cugetare. La gândire critică. Omul a uitat de Adevărul care i-a fost dat de la începuturi, pentru că l-a idolatrizat. L-a împământenit. L-a materializat, l-a profanat, l-a denaturat şi i s-a închinat. Aşa a ajuns să-şi venereze cetăţile, conducătorii, munţii, câmpiile, soarele, luna etc. Toate acestea îşi au rostul, dar nu merită sacralitatea, pentru că sunt şi ele doar nişte creaţii efemere. Închinarea la idoli e o credinţă a uitării şi rătăcirii. Profesarea ei conştientă sau inconştientă generează sclavia sufletului, dependenţa de circumstanţe, bigotismul, fundamentalismul, terorismul, fanatismul. Cine a trăit în comunism ştie că puterea sovietică a fost o religie pe dos care subjuga conştiinţele prin utopia egalitarismului vulgar, prin cultul personalităţii supreme, prin cinstirea cadavrului îmbălsămat în mausoleul din Piaţa Roşie etc. Astăzi, venerarea vedetelor de tot felul, microbismul sportiv exagerat, ecologismul sau feminismul împinse până la extreme nu-s decât formele moderne ale aceluiaşi chip cioplit.

9. Ideile mişcă lumea, nu materia
Nu mă refer aici la descoperirea fizicii cuantice potrivit căreia ochiul observatorului poate modifica direcţia de mişcare a particulelor lumii materiale. Ştiinţa nu face decât să confirme adevărul biblic şi să dea dreptate spiritului rezonabil. Să luăm două exemple. SUA au fost create de idealiştii puritani, care au pus la temeliile statului ideea de libertate, competiţie, familie, credinţă, separaţie a puterilor şi supremaţie a individului asupra statului. Din aceste principii s-a născut democraţia americană.Uniunea Sovietică a fost creată de comuniştii materialişti şi atei, care propovăduiau ura faţă de clasă, violenţa revoluţionară, dictatura proletariatului, topirea individualităţii în colectiv, necredinţa. Din aceste idei a rezultat gulagul, un regim despotic şi represiv.

10. Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta
Se poate pune problema şi altfel. Are vreun rost izbânda fără luptă? Cea acordată pe gratis? La masa verde? Oamenilor virtuoşi acest tip de câştig nu le aduce nicio satisfacţie. Victoria din oficiu este fieful absurdului, apanajul tiranilor şi al fiinţelor inferioare. Pe de altă parte, doar competiţia şi mişcarea generează sens, libertate şi dreptate. Atâta timp cât nu te-ai oprit, speranţa nu moare. Mai cu seamă că, după cum scria Mircea Eliade, s-ar putea să existe o ieşire, pe care noi n-o vedem. Adică o posibilitate de evadare mistică din timpul istoric în cel sacru. Astfel, pictura, literatura, muzica nu sunt altceva decât o eternă zbatere a spiritului în căutarea paradisului pierdut. Cine caută această ieşire din istorie exersează saltul în transcendenţă prin creativitate. 

Text: Petru Bogatu
Foto: fotoroom.md
Concept: Ana Popenco

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Fie ca fiecare dintre noi sa devina ccea ce poate deveni, dezvoltand la maxim potentialul cu care a fost inzestrat de Dumnezeu! Pilda talantilor . Matei 25:14- 30
Mariana   -  
16 Iunie 2013, 11:09
Sus ↑
Mi-a placut foarte mult. As dori sa citeasca si preotii, mai ales punctul 8, ca tare mai pacalesc oamenii.
M. Cretu   -  
16 Iunie 2013, 12:54
Sus ↑
Draga Petru, as rectifica cel de-al 4-lea titlu: "Raul este lipsa iubirii." Cit priveste pe Sfintul Augustin, afirmatia lui completa este "Iubeste-l pe Dumnezeu si fa ce vrei." Altfel, este un text foarte frumos, plin de adevaruri pe care multi le cunosc, putini le inteleg, si mai putini le aplica in viata lor de zi cu zi...
Eugenia G.   -  
09 Ianuarie 2014, 13:27
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°