VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Andrei Porubin. Cei doi domni Porubin
Aprilie 2005, Nr. 12

Andrei Porubin. Cei doi domni Porubin

Comentează   |   Cuprins

Andrei Porubin este o persoană despre care credem că ştim totul. Pasiunile lui Andrei nu se rezumă, însă, doar la colecţia de chibrituri pe care o îmbogăţeşte permanent. Dincolo de imaginea care ne zâmbeşte de pe paginile revistelor, ale ziarelor sau de pe micile ecrane, descoperim un Porubin care ne fascinează. Omul Porubin, care are la activ centură verde la Taekwon-do, autograful lui Schwarzenegger, câteva spectacole de teatru, filme artistice, sute de filme dublate, titlul onorific de Maestru în Artă, dar care consideră că cele mai mari realizări ale sale sunt cei doi copii, Sanda şi Alexandru-Ioan, precum şi faptul că a reuşit să îngenuncheze la mormântul lui Iisus din Ierusalim. Nu-l întrebăm astăzi pe Andrei Porubin ce crede despre globalizare, diminuarea stratului de ozon, nu-i cerem să ne ţină lecţii de etică radio şi TV nu-l întrebăm nici despre dragoste şi experienţa lui profesională. Pentru că nu Andrei Porubin este protagonistul nostru de astăzi. Cel puţin la început. Protagoniştii noştri sunt domnul şi domnişorul Porubin - Andrei şi fiul acestuia de doi ani Alexandru-Ioan. Pe Andrei l-am surprins în momentul delicat în care un tată îi pregăteşte fiului său intrarea în lumea bărbaţilor - la clubul „Niagara".

La clubul „Niagara ", din câte am înţeles, a avut loc prima iniţiere în lumea bărbaţilor a lui Alexandru-Ioan Porubin.

Categoric! După apariţia la "ProTV Beach party" şi, recent, în spotul în care îndemnam lumea să vină la votare, aceasta este, poate, cea mai de proporţii apariţie în societate a fiului meu. Tot ce vede este absolut nou, deosebit, mai ales pentru un copil care este obişnuit de 2 ani să-i vadă zi de zi (cu excepţii) doar pe mama, tata, bunica şi dădaca. Prea puţină distracţie de alt ordin are. Doar cărţi, jucării, televizor, prieteni de curte... Ce a văzut el la "Niagara" 1-a copleşit, 1-a umplut de impresii. E un local splendid, bine gândit, confortabil, bine dotat. Fireşte că l-am stropit cu agheasmă când am venit acasă... După aia a dormit buştean, deoarece în ziua cu pricina a sărit peste somnul de la prânz. Tot încerca mai apoi să-i explice bunicii ce 1-a impresionat, dar întrucât le aduna toate grămadă - şi salonul pentru copii, şi piscina, şi tanti care făcea aerobică în apă - bunica nu a prea înţeles mare lucru din ce-i spunea nepotul...

Am observat la el o trăsătură de caracter proprie vouă, Porubinilor - este foarte sociabil.

E o trăsătură specifică majorităţii copiilor. Copiii nu au complexul comunicării, pentru că ei, spre deosebire de noi, maturii, nu vor să apară în ochii celor din jur mai altfel, mai buni.

Eşti liber profesionist şi asta ar însemna că eşti stăpânul timpului tău. Cât timp îţi rezervezi pentru odihnă?

M-ai răpus!... Chiar astăzi discutam cu soţia că niciodată nu ne ajunge timp pentru noi, prea rar ne permitem luxul să ieşim împreună undeva, darămite să mergem la odihnă... Suntem sclavii unei societăţi, care nu vrea cu încăpăţânare să înveţe a se odihni, a se relaxa civilizat. Şi noi o facem rar nu din motiv că nu am putea să ne permitem. Suntem rezonabili în ceea ce facem pentru societate, dar absolut irezonabili în ceea ce priveşte viaţa noastră particulară. Ca şi cum ne-am zgârci, ca şi cum ne-ar fi ruşine să ne odihnim...

Am remarcat că, deşi sunteţi o familie mondenă, rămâneţi un cuplu credincios. Acest lucru vine din familie?

Care e relaţia voastră cu spiritualitatea? Eu, de fapt, am ajuns la credinţă târziu, abia fiind student la Universitate... In familia noastră părinţii n-au putut să-şi manifeste credinţa, pentru că erau alte timpuri, învăţătorii erau persecutaţi pentru faptul că ţineau icoane în casă. Nu mai vorbesc de mersul la biserică. Cu toate acestea, în casă se vorbea despre Dumnezeu şi cele mai mari sărbători religioase ale anului le marcam... De Crăciun ne duceam cu fratele Victor şi cu băieţii din mahala, pe ascuns, să colindăm sărbători religioase ale anului le marcam... De Crăciun ne duceam cu fratele Victor şi cu băieţii din mahala, pe ascuns, să colindăm şi să ducem vestea Naşterii Domnului. Acum avem noroc de bunica Măria (soacră-mea), care este ochiul de veghe a ceea ce facem, cum facem în materie de credinţă... Credinţa e, de fapt, o chestiune foarte personală. Nu aş vrea să fac paradă din dragostea noastră pentru Dumnezeu. Mă bucur că există, îmi place să stau de vorbă cu El, să-I spun despre ceea ce mă doare, să-mi mărturisesc greşelile, să-I cer sfatul. Prima poezie pe care o recita Sanda fiind de vârsta lui Alex era "Limba noastră". Fiul, însă, cunoaşte pe din afară şi cântă cu noi înainte de somn rugăciunea "Tatăl nostru". Mă bucur că, înainte de a învăţa să spună "mulţumesc", a învăţat să spună foarte clar "badaposti", adică "Bogdaproste".

Alexandru-Ioan îţi spune „Adiuka", deja discutaţi ca între prieteni, ca între bărbaţi...

L-a auzit pe un amic zicându-mi în glumă „Andriuha" şi cred că i-a plăcut cum sună... Deşi ştie că sunt TATA. Odată, când ieşeam din casă, el îmi zice: „Adiuka, Ananu va pupe tata", adică „Andriuha, Alexandru Ioan (aşa a apucat el să-şi spună - „Ananu" şi nouă ne place) vrea să-l sărute pe tata". Cu Ala, însă, are o relaţie mai deosebită. De fapt, băieţii sunt foarte ataşaţi de mama lor, sunt posesivi chiar. Să-i vezi cum se dezmiardă reciproc!... El îi spune: „...Piita mea! Adică Iubita mea!", Ala îl încurajează - „Iubitul meu!"... În aceste clipe de debordantă gingăşie, Alex- energicul, teribilul - e pur şi simplu alt copil... Cred că la bunica el ţine cel mai mult, pentru că ea îl alintă şi îl ascunde dacă face vreo boroboaţă. Eu îi mai arăt centura, deoarece consider că un copil trebuie să înveţe de la părinţii lui ce e bine şi ce e rău şi să ştie că orice faptă urâtă trebuie şi poate fi pedepsită. Când Alexandra era mică, eu aveam cu ea o relaţie mai specială. Deseori bârfeam despre ce i s-a întâmplat la şcoală. Ala ne probozea. Dar eu înţelegeam că pentru Sănduţa această trăncăneală era importantă, deci trebuia cineva s-o asculte. Cu Alexandru-Ioan construim împreună castele din cubuşoare, parcăm maşinile în garajul din dulap, citim poveşti, ne spălăm pe dinţi... şi dacă trebuie să facă ceva nou pentru el - îmi zice „ Ananu nu teme - Ananu babat!", adică el nu se teme, pentru că este bărbat!

Andrei Porubin a devenit deja un nume de referinţă, evident, datorită talentului său, dar şi unei imagini deosebite, bine puse la punct. Care este strategia ta? Cine te-a ajutat să-ţi defineşti stilul?

E un compliment să mi se spună că am stil. E chiar îngrozitor să faci ceva atâţia ani la rând (iar eu fac ce fac de peste 20 de ani) şi să nu devii profi. Chiar şi copacul, crescând, îşi imprimă anii în inelele din tulpină. Să nu ai simţul progresului personal, al experienţei acumulate, să nu simţi cicatricele rateurilor, să nu acumulezi făcându-ţi atâţia ani meseria - e ca şi cum ai trăi degeaba. Personal, chiar dacă Radioul a rămas şi va rămâne marea mea dragoste, atunci când, în 1998, am simţit că mă plafonez, mă sufoc din motiv că ceea ce fac a devenit rutină, că nu mai percep simţul noului, am plecat, oricât de dureroasă a fost plecarea. Am plecat să fac altceva... Toată viaţa am fost un perfecţionist, un autocritic crâncen, mereu am încercat să acumulez de la oricine, de pretutindeni, să "bag bumbac în cap" - cum zicea profesorul meu, regretatul Veniamin Apostol. Fireşte că aceste realităţi la care am ajuns sunt şi un merit al celor care m-au învăţat, m-au susţinut, m-au încurajat, m-au tolerat. Ar fi prea mulţi pentru ca să-i numesc, dar tuturor le sunt recunoscător. O vede Dumnezeu.

Andrei Porubin are vicii ?

...Cum zicea Caragiale? - "Am văzut oameni fără virtuţi, dar fără viţii - nici unul!" E normal să fii şi... anormal. De când Adam a muşcat din măr şi a fost izgonit din Grădina Edenului, nu mai cunosc un alt muritor fără vicii... Dar autobiciuindu-mă acum, ar însemm să arunc peste tabloul atât de pitore pe care l-ai creat mai sus nişte pete negre, bizare, urâte... Cu toate acestea, nu mi-i ruşine să spun că "am greşit", că mai dau prin gropi (în special, în cele care mi se sapă), nu-mi este jenă să merg cu microbuzul, chiar dacă lumea mă recunoaşte în stradă şi chiar dacă am automobil. îmi place salata din cartofi fierţi cu ulei şi ceapă, întârzii cronic la întrevederi şi întâlniri, chi; dacă am lucrat la radio pe secunde.., Toate astea sunt vicii?... In viaţa de zi cu zi, nu port cravată. De fapt, o îmbrac extrem de rar şi doar una mE deosebită, mai excentrică. Cravata n se asociază cu o faţă de om mohorâţi şi încruntată. Unde mai mult îmi place papionul, pe care-1 asociez cu o faţă radioasă de copil... Eh!... de fapt, omul fără vicii e ca trandafirul fără spini... Ce am costa dacă nu am recunoaşte că nu putem fi perfecţi!!

Liliana Popuşoi

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+13°