VIP Magazin
21 Octombrie 2018
Print
Print
Print
Print
Alexandru Dorogan & Silvia Hodorogea. "Sărută-mă mereu, mereu"
Aprilie 2005, Nr. 12

Alexandru Dorogan & Silvia Hodorogea. "Sărută-mă mereu, mereu"

Comentează   |   Cuprins

Sunt de câteva ore împreună. De câteva zile. Luni. Ani... şi se iubesc ca-n prima zi. Ca şi la începutul începutului, îi aduce buchete de flori, o săruta cu pasiune şi o priveşte în ochi ca şi când i-ar bătea pentru prima dată la poarta inimii. Nimic nu este fals între ei. Nu că ar fi nişte actori de clasă. Aşa sunt ei. Silvica şi Sandu, aşa îşi spun. Pentru noi, cititorii, sunt Alexandru Dorogan, jurnalist, şi Silvia Hodorogea, jurnalistă, alături de care am petrecut câteva ore de admiraţie faţă de cuplul lor.

De fapt, sunt împreună de 31 de ani. Alexandru Dorogan are 53 de ani şi este şeful Cabinetului primarului general al Chişinăului, iar Silvia Hodorogea - comentator cultural la Moldova-1. Fac un cuplu - n-aş vrea să zic hollywoodian - romantic, în care romantismul, pe care unii dintre noi îl consideră prăfuit şi demodat, trăieşte de ani de zile. Sentimentele lor nu au nevoie de a fi descrise pe şase pagini de revistă, pentru că sunt adevărate. Uneori, cuvintele sunt de prisos. La interviu, el a venit cu flori. Semn de romantism. Povestind despre ei, şi-au amintit nenumărate detalii, aparent nesemnificative din viaţa lor. Ea îl privea cu admiraţie. Semn de iubire.

...Deşi au susţinut în acelaşi an - 1969 - examenele de admitere la secţia de jurnalistică a Universităţii de Stat, s-au văzut pentru prima dată cinci ani mai târziu. El - chipeş absolvent al Facultăţii de jurnalistică de la Kazani, ea - deja angajată în secţia cultură, ştiinţă şi învăţământ de la TVM. Şi viitoare mireasă! Silvia era în perioada pregătirilor pentru nuntă, când Alexandru păşi pragul redacţiei lor, fiind în vizită la mătuşă-sa, Tamara Dorogan. „Am văzut-o pe Silvia şi am început să o vizitez mai des pe dna Tamara", îşi aduce aminte dl Dorogan. Ea, nici un gând. Avea o relaţie serioasă, academică, cum s-ar spune, ce urma să culmineze în toamnă cu o nuntă.

Silvia era o fată sensibilă şi senzuală. Total deosebită. El a remarcat-o din întreg noianul de fetişcane care înnoiau periodic rândurile locatarilor din cămin. Mărturisirea lui de acum seamănă exact cu cea de atunci: delicată, sensibilă, de o inteligenţă care străbătea totul - nu vedea nimic altceva decât această sensibilitate deosebită, inteligentă, capacitatea de a simţi lucrurile aproape, de a le trăi, de a fi receptivă la toate.

Sandu:
- înţeleg că lucrurile se banalizează. Nu cred că astăzi mai există astfel de oameni. Dar ea a rămas aceeaşi.


Silvia:
- L-am remarcat imediat.
La început, nu am întreprins nimic. îmi urmam calea trebuia să mă mărit. Depusesem deja cerere de căsătorie...
După care interveni ceva... acel „ceva" căruia, de multe ori, nu-i putem găsi definiţia. Intr-o bună zi, Silvia a luat un taxi şi a zburat spre Oficiul stării civile, să-şi retragă cererea.


Sandu:
- Eu nu ştiam nimic. Mi-a spus mult mai târziu despre nunta planificată. Mai târziu l-am cunoscut, dar nu ştiam despre toate aranjamentele de atunci...


... Şi lucrurile au evoluat. Cazaţi în acelaşi cămin, nu puteau să nu se vadă des.

Sandu:
- Aveam un motan, Vagabond îl chema, şi el deveni un pretext ideal de vizită, mai ales că motanul „plăcea". Nimeni nu ascundea că motanul plăcea, mai puţin - eu.


Silvia:
- Da, era un motan frumos, siberian, pufos...


Dacă nu mergea cu motanul, se ducea cu florile. Şi nu i le aducea pur şi simplu. Le ascundea în geantă, laolaltă, flori de câmp, aduse din deplasări, deseori maci. Curios, dar îi scotea din geamantan la fel de proaspeţi, apoi îi aranja în vaza ei. Şi acum casa lor e plină de flori, ba chiar şi macii sunt prezenţi - în câteva dintre numeroasele tablouri de pe pereţi.

Întors dintr-un concediu, Sandu s-a întrebat: „Ce face Silvia?". Era 1 septembrie şi, împreună cu unul din prietenii săi, Ion Enache, a luat autobuzul spre Dereneu, s-o vadă. Au găsit casa şi au bătut la poartă, dar nimeni nu le-a răspuns. Abia într-un târziu, Silvia a apărut din fundul grădinii cu o carte în mâini.

- Ţin minte şi acum rochia ei, cu frunze de fasole prinse de ea...

Deşi fata a rămas surprinsă de vizita celor doi, i-a poftit în casă, apoi la masă, căci 1 septembrie era zi de sărbătoare în casă: mama Silviei fiind profesoară, iar tatăl - director de şcoală. Au cam înţeles părinţii care e treaba cu vizita flăcăilor, de aceea n-au pus prea multe întrebări. Sandu ţine minte în detalii acea zi, până şi gustul răciturilor, după care se dădea în vânt - puţin usturoiat. Părea că oaspeţii sunt total absorbiţi de bucate, dar, la un moment, Ion se ridică şi, nesolicitat de nimeni, începu să depene o legendă despre un vânător care a mers să prindă căprioara. Silvia se făcu roşie ca bogasiul, iar părinţii s-au văzut nevoiţi să-şi înfrunte emoţia momentului ce avea să urmeze - cererea în căsătorie a singurei lor fiice. Au făcut nunta în 1977, într-o zi frumoasă de octombrie (22). A fost o nuntă de o rară veselie, în care mirele a făcut-o şi pe conocarul - or, ce fel de reporter de radio ar fi fost?! Spre geana dimineţii, fotograful i-a prins în cadru pe mirii obosiţi, dar fericiţi: Sandu dormea pe umărul Silviei într-o euforie totală...

Nu există nici o alchimie. Degeaba vom încerca să calculăm formula dragostei şi a fericirii. I-am cunoscut îndeaproape: el - foarte cult, elevat, ea - sofisticată şi extrem de gingaşă. Nu au avut niciodată dispute gen în ce culoare să vopsească pereţii din casă sau ce fel de mobilă să cumpere. Rarele excepţii sunt atunci când Sandu uită după ce 1-a trimis Silvia la piaţă, sau când ea se supără că el lucrează prea mult. Dar aceste mici supărări trec, căci vine ziua de duminică, când el insistă (de ani de zile) să-i facă cafeaua de dimineaţă şi să i-o aducă în pat. Este un „petite plaisire"... Apropo de franceză. Sandu are scrise poezii de dragoste în franceză la care, din păcate, nu am avut acces.

Silvia şi Sandu:
- Am trăit împreună o perioadă de renaştere spirituală, a noastră, care ne-a apropiat: am fost la fel, am simţit la fel, am gândit la fel, am crezut la fel, am aspirat la fel. Cu alte cuvinte, „Prieten drag" e un cântec cu adevărat al nostru, ca şi acele cenacle „Flacăra", pe care le ascultam împreună. Azi, suntem aceeaşi romantici incurabili.


Copiii le seamănă foarte mult. Doru a moştenit fineţea mamei, iar Nora - tăria lui taică-său. Sunt la fel de inteligenţi, rafinaţi şi romantici. La nunta lor de argint au preferat să meargă la un restaurant unde, la lumina lumânărilor, au rămas singuri în faţa dragostei...

- E foarte interesantă chestia asta cu dragostea. Nu ştim dacă acest sentiment se schimbă. Am citit şi noi prin cărţi că dragostea evoluează, devine relaţie de prietenie şi respect... Nu credem. Ceea ce am simţit atunci, simţim în continuare. Celelalte - respectul, prietenia - vin să completeze dragostea. Dacă, însă, aceasta este substituită prin respect, nu ştiu ce prietenie, pact de stabilitate familială - nu mai e dragoste. Dacă dragostea moare, celelalte nu au de unde se naşte...

Text: Rodica Trofimov
Foto: Dumitru Doru
Locaţie: Restaurant "Starîi gorod"

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+13°