VIP Magazin
28 Septembrie 2020
Print
Print
Print
Print
Acum XX de ani. Anatol Şalaru
Iulie 2008, Nr. 51-52

Acum XX de ani. Anatol Şalaru

Comentează   |   Cuprins

La şase ani învăţa să citească în grafie latină, ca peste un an să descopere că există o altă limbă cu alt alfabet. Copilăria lui înseamnă satul Văratec, de pe malul Prutului, şi filme cu actori români, cu Stan şi Bran şi desene animate cu ciocănitoarea Woody. La 17 ani vine la studii în Chişinău. La 25 de ani, aflat pe Aleea Clasicilor, la bustul lui Mihai Eminescu, tînărul Anatol Şalaru, cu facultatea de medicină terminată, înaintează o propunere care-i va schimba întreaga viaţă. Nu ştia atunci că va deveni o legendă a anilor ‘80. În 1988, Anatol Şalaru fondează Cenaclul „Al. Mateevici” – un forum al ideilor libere şi naţionale, creat în anii de apus ai URSS şi de început ai restructurării.

Cenaclul „Mateevici” a însemnat zeci de mii de oameni adunaţi pe Aleea Clasicilor, la Teatrul de Vară, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, curaj civic, vise şi speranţe, sute de declaraţii politice şi patriotice, care au dus la începutul „revoluţiei” moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80. Astăzi, la 20 de ani de la crearea renumitului cenaclu, îl regăsim pe Anatol Şalaru, după o absenţă de aproape 15 ani din vizorul public, în politică, un domeniu care nu-i este deloc străin.

La 15 ianuarie 1988, la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor s-a adunat mai multă lume pentru a-l omagia pe marele poet. Am venit şi eu cu nişte colegi de serviciu. Ne-a plăcut faptul că manifestarea avusese loc în aer liber, or, pe timpurile celea, toate întrunirile se făceau în spaţii închise - la Centrul republican al tineretului „Iuri Gagarin”, la cel orăşenesc sau la Uniunea Scriitorilor. Atunci mi-a venit o idee – de ce să nu ne întîlnim mai des? Am propus să ne vedem peste două săptămîni, la aceeaşi oră, în acelaşi loc. La următoarea întîlnire au venit vreo 15-20 de persoane. Am discutat şi am cîntat cîntece patriotice – aveau succes cei care ştiau să cînte la chitară, recitam poezii din Eminescu – era o chestie extraordinară să declami „Doina” sau „Scrisoarea a III-a” în anul 1988! Cînd ne-am întîlnit în martie, eram mai mulţi şi am fost „acostaţi” de cei de la partid, care ne-au spus că nu ne mai putem întîlni aşa, liber şi că, în conformitate cu legea, trebuia să ne înregistrăm. Eram puţini oameni ca să ne opunem, nu eram 30.000 ca să putem spune „nu”. Astfel, pe 26  aprilie 1988, pe Aleea Clasicilor, a avut loc prima şedinţă oficială a Cenaclului literar-muzical socio-politic „Al. Mateevici”.

 Pe atunci, multă lume mă asemăna cu Alexei Mateevici, pentru că purtam mustaţă şi părul lung. De fapt, noi am numit cenaclul în numele lui Mateevici pentru că este autorul capodoperei „Limba noastră”, iar noi ne doream să renaştem limba română.

 Cenaclul „Mateevici” a început în 1988 o campanie de colectare a semnăturilor pentru proclamarea limbii române limbă de stat şi pentru revenirea la grafia latină. Am început să acţionăm, întîlnindu-ne în fiecare duminică pe Aleea Clasicilor. Autorităţile au înţeles că nu sîntem un grup de tineri nevinovaţi, romantici, care vin numai să cînte şi să spună poezii, ci sîntem porniţi să discutăm probleme foarte serioase, cum ar fi revenirea la grafia latină, deportările, toate problemele stringente despre care nu s-a spus în perioada sovietică.

 La una din şedinţele Cenaclului am citit pentru prima dată pactul Molotov-Ribbentrop. Aşa că, într-o zi, ne-am trezit că nu mai avem scenă pe Aleea Clasicilor... Ne-am dus în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare. Apoi, autorităţile ne-au propus să mergem la estrada „Lumina” de la Lacul Comsomolist, unde erau vreo 200 de locuri. Apoi, ne-am mutat la Teatrul de Vară, dar şi acesta a devenit neîncăpător. Cenaclul „Mateevici” a devenit cunoscut datorită unei greşeli a comuniştilor - au început să ne atace în presă. Foarte dur, în toată presa sovietică de atunci. Dar oamenii, aflînd despre noi, au început să vină cu autocarele din toată Moldova, de la Briceni, Cahul, de peste tot.

 Nu pot să compar cu nimic ceea ce simţeam atunci. A fost o chestie extraordinară, nu mi-a fost frică de nimic. Mulţi zic că am avut un curaj nebun de a înfrunta monstrul acela sovietic. Dar am avut un entuziasm, o bucurie enormă. Am fost fericit în acea perioadă, mai ales cînd vedeam că oamenii vin cu copiii, vin bătrîni, cu toţii dorind să afle adevărurile istorice şi politice. E o senzaţie aparte atunci cînd mergi pe stradă şi cineva îţi oferă, pur şi simplu, flori... În decembrie1989, fiind la Iaşi, am intrat într-un magazin şi mi-am cumpărat o pereche de pantofi. După ce i-a împachetat, vînzătoarea a scris pe cutie: „La mulţi ani, dle Şalaru!”.

 Şefii mei, trimişi de partid, au început să urmărească ce fac eu duminicile şi să vină la şedinţele cenaclului. Dar, au venit duşmani şi au plecat prieteni. Pentru că au văzut că nu discutăm acolo cum să-i omorîm pe ruşi şi să-i alungăm din Moldova, dar abordam nişte probleme mult mai umane. În acea perioadă, am vrut să-mi fac aspirantura la Kiev, unde eram 17 candidaţi pe un loc. Şi chiar dacă am fost admis la studii, am renunţat, pentru că mă ocupam de Cenaclu, cu toate că cei de la Institut mă rugau din toată inima să mă duc să învăţ... N-aveau ce să-mi facă, devenisem o persoană publică. Ţin minte că în 1988 am fost invitat la Televiziune, la „Unda tineretului”, unde am vorbit pentru prima dată despre ocuparea Basarabiei de către ruşi. A doua zi veneau oamenii la mine la serviciu, să vadă dacă nu m-au arestat.

 Nu aveam idealuri politice, pentru că nu existau politicieni pe măsură. Cel mai mare politician al vremii era Mihail Gorbaciov. Oricum, nu l-am crezut pe Gorbaciov nici atunci, căci restructurarea s-a efectuat la comandă. Ştiţi cum se spune - dacă e ordin, cu plăcere. Mişcarea Democratică din Moldova, care s-a format la 3 iunie 1988, a fost făcută la iniţiativa lui Gorbaciov. El a dat indicaţii ca în toate republicile unionale să se formeze mişcări de susţinere a restructurării. Pînă atunci, nimeni nu avea de gînd să facă vreo organizaţie sau altceva... În momentul în care s-a dat liber de la Moscova, toţi au devenit curajoşi. Păstrîndu-şi aparenţele unui mare democrat, meritul lui Mihail Gorbaciov este că a evitat un război civil.

 Prima demonstraţie masivă din Chişinău a avut loc la 19 februarie 1989, cînd lumea, adunată la Cenaclul „Mateevici”, zeci de mii de oameni, a pornit spre Comitetul Central, a mers pînă la Academia de Ştiinţe şi s-a întors înapoi, blocînd centrul capitalei. A fost un cutremur pentru toţi, conducerea nu şi-a putut reveni mult timp. Înţelegînd că situaţia este gravă, au început să urzească diferite planuri, de genul de a-l pune pe Semion Grosu în fruntea Mişcării Democratice, la propunerea lui Ion Druţă. Noi însă n-am cedat, pentru că la „Al. Mateevici” nu au existat intrigi - nimeni dintre noi nu a vrut putere, n-am vrut mandate de deputaţi. În schimb, am controlat cu mînă de fier activitatea Cenaclului, am limitat accesul provocatorilor la microfon, pentru că erau mulţi aventurieri şi profitori care vroiau să se afirme fără vreun temei.  

 La şedinţele cenaclului
participau specialişti în lingvistică şi istorie, profesori şi academicieni abilitaţi să vorbească despre limba română şi istoria românilor. La „Mateevici” au vorbit prima dată Constantin Tănase, Ion Hadîrcă, Leonida Lari, Andrei Vartic, Emil Loteanu. La început, unora le era frică de autorităţi, pînă cînd au înţeles că nimeni nu este omorît pentru declaraţiile făcute. Ne-au ajutat, cu vorba şi cu fapta, ziariştii Dinu Mihail şi Boris Vieru.

 Ţările Baltice au ajuns în structurile europene pentru că au fost mult mai pragmatice în toate avînturile lor naţionale, avînd şi sprijinul unor ţări serioase precum Finlanda şi Suedia. Noi am făcut numai poduri de flori. Cu regret, multora dintre politicienii noştri comunismul şi trădarea le-au rămas pînă în ziua de azi în sînge. În 1990, cînd s-a format primul parlament, Frontul Popular avea peste 30 %, însă, sub presiunea străzii, Parlamentul a reuşit să voteze multe legi bune. Ulterior, unii deputaţi frontişti au fost cumpăraţi cu posturi, alţii au fost şantajaţi cu dosare şi pînă la urmă am rămas foarte puţini. Majoritatea au trecut de partea agrarienilor, a comuniştilor, iar liderii frontişti au apărat cu toţii interesele Rusiei. Şi România a comis o greşeală, recunoscînd independenţa R. Moldova - Guvernul român niciodată nu a avut un plan strategic cu privire la Basarabia, s-a spălat pe mîini şi a uitat de noi. Guvernul Iliescu i-a ajutat foarte mult pe agrarieni, care slujeau Moscovei.

 În perioada primului legislativ democrat exista o presiune fantastică a străzii. Mii de  oameni se adunau în faţa Parlamentului şi blocau circulaţia - lumea nu era indiferentă faţă de hotărîrile votate în Parlament. Unii deputaţi votau din frică, mai erau şi din cei indecişi, mai erau deputaţii comunişti de la Tiraspol... Cei care nu votau corect, erau huliţi, puteau şi bătaie să ia, iar celora care votau bine, oamenii le dădeau flori.

 Succesul cel mai mare al Cenaclului „Al. Mateevici” şi a Mişcării Democratice reprezintă trezirea conştiinţei naţionale şi mobilizarea populaţiei pentru atingerea scopurilor concrete – limbă şi alfabet. Aceste două sarcini primordiale au fost realizate cu succes încă în timpul Uniunii Sovietice. Alt succes al nostru, dar care a depins mai puţin de noi, a fost proclamarea Independenţei. Din păcate, nu am putut evita războiul din Transnistria. Insuccesele au „reprezentat” unii oameni în care am crezut cu toţii. Probabil, nu trebuia să-i promovăm pe Mircea Snegur şi Petru Lucinschi, insuccesele politicii lor i-au adus pe comunişti la putere.  
Mulţi dintre cei care au stat în fruntea Mişcării au preferat să plece în România. Mircea Druc a fost convins, cu mare succes, de Iurie Roşca să candideze la Preşedinţia României. Despre Leonida Lari nu vreau să spun mai multe, pentru că nu pot să o înţeleg: în momentul în care a devenit senator în România, a uitat de promisiunile făcute la Chişinău.

 Există cîteva persoane care nu m-au dezamăgit pe parcursul acestor ani. Moral şi perseverent a fost Gheorghe Ghimpu, care a mers pînă la capăt, sacrificîndu-şi viaţa pentru interesul nostru naţional. Foarte puţini au rămas din cei care nu au fost cumpăraţi cu bani sau cu posturi. Nu m-a dezamăgit Mihai Ghimpu, Ion Hadîrcă, deşi ultimul s-a lăsat convins să demisioneze din funcţia de prim-vicepreşedinte al Parlamentului. Nicolae Ţîu este un om cu foarte mult bun simţ, demnitate şi patriotism.

 Dacă ar fi să revin în 1988, aş face aceleaşi lucruri. Nu-mi pare rău deloc de ceea ce am făcut, dimpotrivă, aş face mai multe, dacă aş avea mintea de acum. I-aş fi dat afară pe mulţi din Frontul Popular. L-am fi ales pe Ion Hadîrcă preşedinte al Parlamentului, am fi promovat cu totul alţi oameni în posturile-cheie.

 Nu ştiu dacă ar mai putea exista o Mişcare Democratică astăzi. Ar putea exista un scop – integrarea în Uniunea Europeană. Moldova trebuie în continuare să pledeze pentru aderarea la Uniunea Europeană şi Alianţa NATO. Deşi conducerea de astăzi a votat strategia de securitate a R. Moldova, ce prevede neutralitatea statului nostru, nici o ţară din Europa de Est nu a intrat în Uniunea Europeană fără a fi membră a NATO. Poporul nostru nu are alt viitor decît în Uniunea Europeană. Conaţionalii noştri trebuie să înţeleagă un singur lucru – UE garantează drepturi egale pentru toată lumea.

 După expirarea mandatului meu de deputat,
am lucrat doi ani în domeniul privat. În 1996 m-am angajat la „Ascom group”, în perioada 1997-1999 am fost director general al reprezentanţei „Ascom group” din Turkmenistan. Am făcut o pauză de trei ani şi am revenit în companie în 2002, fiind în anii 2003-2008 director general pentru Irak. Din februarie 2008, am renunţat la munca mea de la  „Ascom”. A trebuit să aleg între politică şi afaceri.

 Am ales să fac politică din mai multe motive. În primul rînd, cred că acum e momentul ca toţi oamenii care pot să facă politică, să o facă. Al doilea lucru, poate cel mai important, este faptul că am venit să susţin fenomenul Dorin Chirtoacă. Consider că tot ceea ce am început noi în 1988, cu Cenaclul „Al. Mateevici”, continuă acum cu Dorin. M-am întors în politică şi am pus la dispoziţia Partidului Liberal energia şi cunoştinţele mele. Am acceptat să ader la PL pentru faptul că aici este Mihai Ghimpu, omul care nu a cedat şi care vine dintr-o familie cu mari tradiţii în lupta pentru eliberarea naţională. Generaţia lui Dorin, creată în Occident şi nu în URSS, va cîştiga şi va restabili ordinea în ţară. Pentru că nu putem să facem o ţară nouă cu o mentalitate de rob.

 Mulţi cred că în politică este ca în business. Dar, dacă în afaceri 1000 plus 1000 fac 2000, în politică 1 plus 1 nu întotdeauna este egal cu 2. De cele mai multe ori este egal cu 0,5. Cu mici excepţii, aproape tuturor politicienilor moldoveni le place să meargă cu turma, să facă convenţii, liste comune, numai ca să fugă de responsabilitate, pentru că nu sînt şi n-au fost capabili de sacrificiu, dînd dovadă de iresponsabilitate.  

 Cred în evoluţia la fel de spectaculoasă ca a lui Dorin Chirtoacă a Partidului Liberal. Importante sînt aceste luni pînă la alegerile parlamentare, pe care vrem să le cîştigăm. Nu vom merge pe o listă comună, deşi ni se propun multe naivităţi politice. Ca să ajungă partidele de dreapta la guvernare, acestea nu trebuie să lucreze pentru voturile de „sezon”, ci permanent şi temeinic. Am vrut să dăm un exemplu electoratului după modelul alianţei de la Consiliul Municipal Chişinău – să arătăm că se poate să venim în aceeaşi componenţă şi în parlament, dar PSD-ul lui Braghiş şi Muşuc a făcut pasul fatal pentru ei.

 Sper că familia mea s-a împăcat cu gîndul că în casă a apărut un politician. Deşi nu sînt cu mine în fiecare zi, pentru că ei stau la Bucureşti, sînt la curent cu toate activităţile mele. Soţia mea, Carolina, are grijă de cei doi copii ai noştri. Avem un băiat de 13 ani pe nume Nicolae-Dan, care învaţă la Liceul „Goethe”, unde limba de studiu este germana. Este primul în clasă la învăţătură, vicecampion naţional la dansuri sportive şi campionul Europei de Sud la dans sportiv în Italia. Ne mîndrim foarte mult cu el. Anul acesta, la 1 aprilie, a venit pe lume fiica noastră, Victoria-Maria, căreia i-am pus numele în cinstea tatălui meu, Victor, care a decedat cu o zi înainte de a se naşte ea.

Am un hobby care m-a însoţit încă din studenţie – fotografia. Pentru că am păstrat o impresionantă colecţie de fotografii şi înregistrări audio din perioada Cenaclului „Al. Mateevici”, mă ocup acum de scanarea fotografiilor şi de digitalizarea înregistrărilor, pe care intenţionez să le public.


Text:  Rodica Trofimov.
Fotografii: www.fotoroom.md

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Bravo D-nul Salaru...suntes o persoana ce merita tot respectul....succese mari in continuare....
Tany   -  
23 Martie 2010, 19:15
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău