VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Zinaida Julea.Acasă
Octombrie 2007, Nr. 42

Zinaida Julea.Acasă

Comentează   |   Cuprins

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi


Venit-a pe lume după 13 fraţi şi surori. Fiind în familie cel de-al 14-lea copil şi, slavă Domnului, ultimul, Zinaidei Julea i-a fost de la bun început nespus de greu să-şi găsească un loc la masă, un loc în casă, un locuşor pe cuptor, un loc în rând la lavoarul din curte şi, în genere, a fost dificil să-şi afle şi ea un loc al ei pe lumea asta. L-a obţinut, totuşi. Ce-i drept, cu mulţi ani mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Însă şi l-a dobândit pe bună dreptate şi – hai să recunoaştem - şi-a croit o postată pe cinste, de parcă însuşi Creatorul a coborât din ceruri şi a măsurat cu pasul Lui în sandală de aur, a pus semne divine şi a cuvântat: „De aici până aici e la Julea. Şi nu vă băgaţi!”.

Atunci, însă, chiar dacă istoria înghiţise deja războiul, trecuseră seceta şi foametea şi se mai scurseseră nişte ani, chiar dacă apăreau primele semne ale mâncatului pe săturate, până la belşug mai era cale lungă. Să admitem, însă, mergând pe linia minimei rezistenţe, că era zi de duminică şi Arion Julea, capul numeroasei familii, tăia o găină. Cea mai mare şi mai grasă din câte avea el la gospodărie, că nu era chiar dintre nevoiaşi. Şi mătuşa Eugenia gătea, ca în zi de sărbătoare, o zeamă dreasă cu tot ce trebuie. Aici eu nici nu pot continua, pentru că imaginaţia mea, chit că nu e cea mai săracă din împrejurimi, ia sfârşit. Eu nu-mi pot închipui, nici în ruptul capului, cum trebuia să arate strachina aceea, care să primească în ea 16 linguri. Însă mai cedez o dată – gospodina punea două străchini pe masă, două mari. Bine, putea să pună şi trei, dar găina era una! Era din cele gălane, era pieptoasă, avea patru şolduri, dar era una. Împărţită în 16 părţi egale, clar lucru, cam cât îi revenea fiecăruia? Dacă mai ţinem cont şi de faptul că „asta mai nică”, după cum zicea badea Arion, era răsfăţata tatei, hai că porţia ei era uşor exagerată. Tot una nu prea ai unde-ţi dezlănţui apetitul, nu prea ai cu ce-ţi prinde pofta şi tot cam în cui trebuie s-o pui. Şi totuşi, recunoşteau mai târziu părinţii, chiar dacă nu tuturor copiilor le-a fost dat să supravieţuiască, de foame nu a murit nici unul. Şi apoi Arion Julea, nume vestit la vremea aceea prin satele din jur, nu era un amărât de terchea-berchea, să stea să clocească, era om vrednic şi repezit la ale lui, cum e argintul viu, şi pe unde trecea el, nu prindea locul păianjen. Da chiar lumea pe atunci avea sufletul pârjolit de durerea războiului, inima, însă, nu se răcise şi nu se mărunţise, oamenii, săritori şi sensibili, nu-l lăsau nici pe un trândav sau beţivan să îndure foame. Şi cântau cu toţii. Ce mai cântau, Doamne! Dintr-un capăt în celălalt al satului, dacă îl străbăteai cu camionul, prindeai frânturi şi fragmente pentru cogeamite repertoriu, dealurile şi văile trimiteau unduiri de cântece de tot felul, triste şi vesele, autohtone şi împrumutate, intonate de femei, bărbaţi, copii. Din păcate, filmele despre anii aceia, şi cele bune, şi cele proaste, au banalizat acest avânt colectiv către cântec, l-au încorsetat în nişte clişee generale, imprimându-i pecetea evoluării silnice. Dar pe atunci se cânta sincer, neprefăcut, dintr-o pornire firească a făpturii, din toată inima...

N-ai putea spune că în casă la Arion Julea se cânta în toată seara. Dar veneau, totuşi, nişte bucurii de moment şi peste ei, şi atunci, sigur, se declanşa o respiraţie de sărbătoare, care nu se poate ogoi fără o cântare, două. Moldovenii nu au ştiut niciodată toate cuvintele cântecelor, dar din acest neînsemnat motiv nu le-au iubit mai puţin decât alte popoare. Poate, chiar, din contra. Un catren şi jumătate, că mai mult nu ţineau minte, era destul, ca să se ştie despre ce-i cântarea, iar mai departe, când o lua cu „la, la, la” , abia aici începea conţinutul autentic al cântecului. Pentru că de aici încolo, fiecare punea în „la, la, la”–ul său propria-i durere şi adevărata lui suferinţă. Iar acestea erau atât de personale, încât nici nu puteau fi exprimate în cuvinte simple, obişnuite, cunoscute de toată lumea. „La, la, la”–ul spunea mai mult  decât orice epitet, decât orice metaforă, subtextul lui se apropia de semnificaţia imperceptibilă a tâlcurilor adânci, deasupra cărora s-au zbătut necontenit poeţii şi gânditorii... Nu mai cred că alde Julea aveau textele şi notele în faţă. Însă, dacă-i apuca într-o seară cântatul, încetul cu încetul se adunau vecinii pe la gard, apoi veneau în cârduri şi cei de mai de la vale, şi cei de mai de la deal şi rămâneau aşa, în neştire, să asculte ce se intona în căsuţa aceea cu ferestrele slab luminate, fără să se încumete, ferit-a sfântul, vreunul să intre în curte şi să intervină în program, pentru că ştia bine satul, lui badea Arion nu-i era greu deloc să-i amintească nesimţitului de unde s-a luat. Şi dacă te boteza el cu o poreclă, nu te spălai de ea nici în mormânt. De mulţi ani, moş Arion nu mai este printre noi, dar vorbele lui le pomenim adesea. Şi de indivizii pe care i-a pus el la punct şi la respect printr-o frază proverbială râde lumea până în ziua de azi. Păcat că nu toate aforismele pot fi reproduse în public, dar, dacă se întâmplă să ne întâlnim pe o uliţă mică, vorba lui Ion Creangă, vi le spun eu la ureche.

Un năduf de-al lui o să-l aduc, totuşi, aici, în pagină, nu pentru a reproduce dovezi, ci pentru a vă apropia cât de cât de firea lui, de o sensibilitate ieşită din comun, în stare să se strângă de durere şi să rămână aşa ghemotoc, ani la rând...

Undeva în centrul Hârbovăţului, nu prea departe de bufet, stătea înconjurat de mai mulţi bărbaţi, ca întotdeauna, badea Arion şi trece pe lângă ei unul din învăţătorii Zinaidei, mezina, care era atunci prin clasa a şasea. Se salută, îşi strâng mâinile şi Arion Julea intră în rol de părinte:

– Felicitări, tovarăşe cutare, ştiu că mergeţi poimâine la Chişinău, cu elevii cei mai buni...
– Da, da, mă mândresc şi eu cu ei – sunt copii foarte dezvoltaţi...

Şi tatăl viitoarei artiste, ca să-i desholbeze şi pe cei din jur, strecoară, ca din întâmplare, o vorbă:

 - Şi am înţeles că merge şi Zinica mea...

  -Ei, Zinica matale... Elevii merg la Olimpiada republicană, după ce au biruit la cea raională, da Zânica matale merge şi ea aşa, cu cântatul, tra-la-la...

O piatră de moară s-a prăvălit peste inima bietului tată, dar era prea multă lume în jur şi a trebuit să tacă şi să se prefacă că râde, ca de o glumă.

Au trecut vreo patru cincinale, lucrurile au evoluat cam aşa cum ştiţi şi dumneavoastră cu toţii, şi la radio se anunţă în mod oficial, citându-se şi „ucazul respectiv”, că Zinaidei Julea i se conferă titlul onorific de Artistă a Poporului din RSSM. Şi inima de tată zvârle cât colo pietroiul cela şi moş Arion sare în picioare:
- Unde-i el amuia!  Ceapa mamei lui de „tra-la-la”! Amu să-i arăt eu lui „tra, la, la”!

Între noi fie vorba, Arion Julea a zis mai rău decât „ceapa mamei lui”. Cu mult mai rău...

Când  s-a săvârşit din viaţă, a venit multă lume să-l petreacă în ultimul drum. La o masă de pomenire, mezina, îndoliată, aşezând deoparte bătrânii satului, şi-a găsit şi ea un loc între ei, cu gând să se clarifice totuşi, când s-a născut părintele ei, pentru că moş Arion, ca şi Ion Creangă, avusese mai mulţi ani de naştere şi de fiecare dată-l dădea pe cel care-i convenea, de la caz la caz. Şi moşnegii, măguliţi de atenţia artistei, au prins a numi şi ei ani diferiţi, întrerupându-se unul pe altul, şi fiecare tăgăduind spusele antevorbitorului. Şi când toată sporovăiala era gata să treacă în gâlceavă, cel mai în etate dintre ei, care până atunci nu participase la dezbateri, loveşte cu cârja în pământ să se facă linişte şi glăsuieşte cu toată autoritatea:

- Tăceţi bre, că nu ştiţi voi nică!... Arion era leatul meu.

Zinaida, bucuroasă că a găsit un sămaş de-al răposatului ei tată şi, în sfârşit, va afla adevărata lui vârstă, să aibă ce scrie pe monumentul funerar, vine mai aproape de bătrân şi-i dă curaj.
- Spune, moşule...
- Arion era de o seamă cu mine, pentru că... era de seama mea. Pe noi odată ne-a luat la armată şi odată ne-am „liberat” şi totul la noi a fost odată.
- Şi din ce an eşti mata?
- Din ce an, Zânică, nu ţi-oi spune, că nu ţin minte, da ştiu că am fost de-o seamă, pentru că era leatul meu.

Arion Julea ghicise intuitiv talentul mezinei sale, iar Eugenia, mămica, chiar i l-a lăsat în dar, pentru că Zinaida de la dânsa a moştenit vocea. Deşi are şi ceva din viersul dulce al tatălui, pentru că au contribuit amândoi, totuşi, la zămislirea şi izvodirea acelui prunc, din care a răsărit mai apoi steaua ce străluceşte astăzi, să ne ia vederea. Pentru meritul de a o fi adus pe lume au fost şi sunt răsplătiţi din plin ori de câte ori zice lumea „Ferice de părinţii care au făcut-o!”.

Creştea fata. Prinde gust de cântec, însă condiţii favorabile pentru repetiţii nu prea avea, pentru că era mereu întreruptă cu fel de fel „adă buruian la vacă!”, „aţâţă focul în cuptoraş”, „ pliveşte lintea!”, „dezghioacă trei ciocălăi şi dă la găini!” şi alte nimicuri cotidiene, din cauza cărora arta la noi e subdezvoltată. Dar nici pe casnici nu-i putem acuza prea grav şi nici nu le putem incrimina păcate pe care nu le-au săvârşit – ei doar nu aveau de unde şti că zgâtia aceea e Zinaida Julea. Adică, ştiau ei că-i Zinaida Julea, dar nu ştiau că-i ZINAIDA JULEA. Nişte reminiscenţe i-au rămas cântăreţei şi până în ziua de azi, de vreme ce, după orice aluzie transparentă, în glumă, la bucatele pe care le găteşte, parează: „e mai greu să cânţi frumos decât să faci un borş”. Şi aici toţi cei de faţă se predau, recunoscând în sinea lor că face nişte ciorbă pe cinste, şi la sarmale e mare meşteriţă, dar pune cântecul mai presus de improvizaţiile culinare şi de orice ştie să facă oricine. E perfect conştientă de vocaţia şi de menirea ei pe lumea asta şi acolo îi este gândul, acolo îi e zbaterea şi nesomnul. Între ea şi cântec nu există şi nu poate exista nimic din cele trecătoare, mărunte, uzuale, generate de cotidian – ea trece cu buretele peste toate şi nu lasă în jur nimic ce i-ar stingheri sau adumbri  marea sa pasiune – cântecul. Tocmai de aceea nu i se vede şi nu i se simte niciodată oboseala, indispoziţia sau starea precară...

Eu cunosc din interior realităţile noastre scenice şi detectez imediat artistul care cântă în mod absent. Adică, interpretul creează, dă din mâini şi din picioare, vocea-şi face datoria, masca zâmbetului e îmbrăcată pe faţă, dar el nu participă la toate astea, el, pur şi simplu, nu-i acolo! El e departe-departe, în sat cu soacră-sa, ori la cules de struguri, ori la munte, ori la mare sau, în cel mai bun caz, e plecat să achite datoriile şi nu le poate restitui pe toate – câteva din cele mai importante rămân pe la primăvară. Zinaida Julea, prezenţa ei scenică, exclude cu desăvârşire aşa ceva. Ea se află acolo unde cântă, despuiată, ca înaintea unui judecător – ea şi cântecul. Şi nu cântă, ci arde şi se mistuie în cântec, acolo, instantaneu, în clipa aceea, în ochii dumneavoastră se produce miracolul – Julea, acolo, momentan, are loc extraordinara dedare totală, principială, continuă, fără compromis şi fără egal. Tocmai această calitate magnifică o face să fie cea mai solicitată, cea mai dorită, cea mai căutată şi – ăsta-i adevărul! – mai bine plătită decât noi ceilalţi.

Majoritatea artiştilor tineri se infiltrează pe neobservate în tagma celor buni. Adică, nu se prea ştie cu certitudine când şi cine l-a lansat, cam de pe unde vine şi ce aduce nou, dar cântă bine, curat, are, poate, şi maniera sa proprie, care tot din timbru rezultă, îl mai dă radioul, îl mai transmite televiziunea şi când te uiţi, devine un nume rostit, este recunoscut pe stradă, şi încetul cu încetul, este admis între cei consacraţi.

Cu Zinaida a fost cu totul altfel. A auzit-o Isidor Burdin, care întemeiase şi ţinea vreo cinci, şase tarafuri prin Chişinău, pe lângă instituţiile de învăţământ superior, a adus-o de mână la Filarmonică, a intrat în sală, întrerupând repetiţia lui Lunchevici şi a exclamat fraza care a devenit antologică:

- Uite-o, Serioja, pe Maria Tănase a Basarabiei!

A fost un strigăt la cer. Un strigăt auzit, probabil, acolo,  Sus, pentru că tot ce-a urmat, a devenit, apoi a confirmat cu prisosinţă de-a lungul anilor spusele bătrânului lăutar. Tânăra interpretă îmbobocea ca o floare, cu fiecare concert lăsat în urmă, iar maestrul Lunchevici veghea mereu alături ca un bun grădinar, care ştie taina fiecărui lujer, ştie ce plantă şi câtă atenţie necesită, ştie că una trebuie udată şi atât, iar alta merită să-ţi dai silinţa, să o fereşti de frig, să zăboveşti cu vraja lângă ea, pentru că e floare aleasă. Când s-a format şi a prins vigoare corola, a urmat un şir de experienţe, uneori chiar dure şi dureroase, însă grădinarul era conştient de faptul că floarea trebuie expusă şi la frig, şi la sete, şi la o îngrijire mai sumară şi, în anumite cazuri, trebuie chiar uşor neglijată. Prinde bine. Adică, prieşte. Şi favorizează creşterea, maturizarea. Când rădăcinile erau maturizate şi fixate adânc în sol, grădinarul a prezentat opera sa la prima expoziţie internaţională floristică – adică, a întreprins cu „Fluieraş”-ul  un turneu în Polonia. Triumful a constituit un examen la dârzenie şi statornicie. Şi maestrul şi-a dat seama că pericolul vedetismului e depăşit. Au urmat Iugoslavia, Franţa, apoi, pe rând, turneu după turneu, ţară după ţară, „Fluieraş”-ul a colindat toate continentele cu Tamara Ciobanu şi Gheorghe Ieşanu, cu Nicolae Sulac şi Zinaida Julea. Iar la Moscova renumitul colectiv deschidea şi închidea congresele, olimpiadele şi spartachiadele, întâmpina cosmonauţii, schimba secretarii generali şi încheia toate concertele festive. La Moscova mergeau ca la Călăraşi, aşa, între două repetiţii. Şi dacă în capitala fostei URSS Zinaida Julea trebuia să interpreteze măcar un cântec în limba rusă, de ce să nu cânte şi în limba altor popoare. Şi această nouă tradiţie a înnebunit publicul multor ţări ale lumii, cântăreaţa trecând drept autohtonă, pe jumătate, şi alegându-se cu numeroase invitaţii – să rămână, să se stabilească cu traiul în statul respectiv şi să fie angajata Filarmonicii Naţionale. Nu a acceptat, însă, nici una. Din diverse motive. Ori ţara cu invitaţia era situată prea la nord, sau prea la sud, ori clima cu umiditate sporită sau scăzută nu-i convenea, ori formaţiunea social-economică nu era în concordanţă cu orientarea ei politică... Ori sufletul ei de tânără comsomolistă, rebelă, se revolta la gândul că poate urca regele în scenă, să-i ofere flori... Ori, poate, nu a vrut, pur şi simplu, să piardă casa de la Hârbovăţ, care i se cuvenea după lege, ca la o mezină... Chiar aşa – cum să renunţi la o hardughie vechişoară, dar acaret, totuşi, şi să rămâi într-o Brazilie prăpădită? Nu şi iară nu! Acasă!

Acasă este şi azi, aici, lângă noi, cu cântecul ei, ba trist şi înduioşător, ba vesel şi săltăreţ, cu doina, cu balada, cu romanţa, cu şlagărul internaţional, cu conăcăria nupţială sau cu tânguirea la despodobitul miresei, cu ceea ce constituie această mare cântăreaţă a neamului, de la Nistru până în Banat, cu fiecare premieră de cântec–eveniment, frământată în creier şi simţiri sute şi mii de nopţi, cu tot ceea ce ne însufleţeşte zilnic această atât de dragă – Zinaida Julea.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Sunt o fana a Zinaidei Julea si o respect foarte mult,ami plac mult cantecele populare si folclorice,an mai ales lucrarile e,i si ansasi pe cantareata,si ai cant piesele din suflet si mereu am succese le concursuri datorita cantecelor compuse de dumneaiei.Cred ca Zinaida Julea este un om si o personalitate,totodata si o buna cantareata dar si un om ce antelege oamenii,este un om simplu si foarte depret,asa persoane sunt foarte rare.Ma mir de faptul ca doamna anainte de a deveni un om mare a anvins o saracie si o perioada grea a vietii.Ma mandresc cu aceasta cantareta deosebit de talentata sii voi urma sfaturile si nu o voi schimba pe nici o cantareata chiar si mai talentata oricum o voi respecta mereu.
apostol cristina-13ani or.Cupcinir-nul Edinet   -  
12 Aprilie 2010, 19:48
Sus ↑
i-mi place foarte mult de Zinaida Julea,ese idolul meu,şi aş vrea foarte mult sa o cunosc şi sa vorbesc cu d-ei faţa in faţa.Bravo pentru ceea ce facţi.Aş dori un telefon de contact.
Mariana   -  
23 Ianuarie 2011, 16:08
Sus ↑
E o placere de ascultat cintecele Zinaidei JULIA.
Larisa   -  
17 Mai 2011, 16:28
Sus ↑
sunt din cluj dar aceasta privighetoare este idolul meu,imi pare rau ca nu am acces la cd-urile dansei
radu abrudan   -  
29 Iulie 2011, 21:16
Sus ↑
sunt o fana a zinaidei julea,imi place foarte mult repertoriul ei
liudmila   -  
22 Ianuarie 2012, 17:12
Sus ↑
Doamna Zinaida i-mi place foarte mult sa o ascult si soprivesc - sarut mina.
Ivan - aviator   -  
27 Septembrie 2012, 19:16
Sus ↑
VA MULTUMESC CA EXISTATI DOAMNA ZINAIDA JULEA VA IUBIM FOARTE MULT DE AICI DIN FOCSANI VRANCEA SI VA ASCULTAM CU DRAG CANTECELE ,DAR CANTECUL MEU DE SUFLET ESTE SARBA DE DEMULT IMI DORESC SA AVETI COMCERT SI AICI LA NOI SI II IUBESC SI PE FRATI ADVAHOV IN SPECIAL PE VASILE ADVAHOV FOARTE FRUMOS CANTA VA DORIM VIATA LUNGA LA TOTI SI SA AVETI CURAND UN NEPOTEL DE LA ZINICUTA VA PUPAM
andrei_cristi_01   -  
30 Mai 2013, 17:57
Sus ↑
o voce superba
sorin   -  
15 August 2013, 13:02
Sus ↑
de cate orii mii va fi dor de bunicuta o ascult pe doamna julia
nadejda   -  
14 Decembrie 2013, 15:39
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+30°