VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Yaakov Tichman. Creînd dragostea
Mai 2005, Nr. 13

Yaakov Tichman. Creînd dragostea

Comentează   |   Cuprins

I-a epatat pe mulţi oameni de afaceri prin felul său de a fi - un businessman creator, care ştie excelent cum se prepară o bere de calitate, dar şi cum se compune o nuvelă. Yaakov Tichman a preferat să-şi expună tablourile în secţiile de la „EFES Vitanta Moldova Brewery", întreprindere căreia i se dedică de peste patru decenii, decât să inaugureze expoziţie după expoziţie.

Oare la ce a visat micul Yaakov, pe când bătea ulicioarele întortocheate ale Zinikovului din regiunea Hmelniţk şi-şi bucura părinţii cântând la acordeon? Nicidecum că va ajunge un prosper om de afaceri, „regele" berii moldoveneşti şi, nu în ultimul rând, cel care va contribui la renaşterea spirituală a evreilor din Moldova. Viaţa l-a adus la Chişinău, unde a absolvit Universitatea Tehnică de la Chişinău, după care a lucrat la Soroca, revenind apoi la Fabrica de bere, ca şef de secţie. Şi, dacă uneori ne trezim peste noapte cu impresia că mai putem face şi altceva decât bilanţuri sau pedagogie, aşa s-a simţit şi el într-o dimineaţă... pictor şi poet. Nu a ascuns de nimeni faptul că a început să-i placă a picta femei, să le cânte în poezii, să joace tenis de masă. După cum recunoaşte însuşi eroul nostru, a preferat să scoată duhul captiv din sticlă... şi să fie un om liber.

Acum zece ani, ca mulţi alţi evrei din Chişinău, a plecat în Ţara Sfântă. S-a întors în Moldova peste câţiva ani. De atunci, directorul general al „EFES Vitanta" petrece cu soţia patru luni pe an la Chişinău, iar restul - în Tel-Aviv, alături de numeroasa sa familie. Afacerile îi merg ca pe roate, ceea ce înseamnă că business-planurile sunt bine gândite şi cu bătaie lungă. Mai nou, Yaakov Tichman s-a apucat să facă un film - „Crearea dragostei" - asigurându-ne: „E mai important filmul decât viaţa mea...". A zis asta şi ne-a invitat la regizorul Valeriu Jereghi, în biroul căruia a fost dislocat „comandamentul suprem" al proiectului cinematografic, al cărui producător general este protagonistul nostru.

Dle Tichman, care este subiectul peliculei dvs.?

Este un film după prima mea povestire („Lumina lacrimii căzute"). Nu este o peliculă inspirată din propria biografie şi nici din memorii. Este un film despre un peţitor, Motl-Şothen, care umbla prin sate şi împerechea tinerii, „creând" astfel dragostea. Mai exact, despre destinul acestui peţitor pe care o familie 1-a rugat să le mărite fiica, care nu era nici prea ruptă din soare şi nici întrebată ca zeiţa Atena. Dar Motl-Şothen îi găseşte un bărbat pe potrivă. După nuntă, cei doi parcă au înflorit, apoi, rând pe rând, au apărut copiii... începe războiul. Soţul e mobilizat şi moare pe front. Peţitorul pleacă şi el la război, lăsând acasă trei copii. Dar, având „vina" de a fi evrei, soţia peţitorului şi copiii sunt exterminaţi. Peţitorul se întoarce rănit în sat şi se aciuează în casa femeii pe care a măritat-o şi se însoară cu ea.

Peţitorul avea şi el dividendele sale?

Fireşte, el primea bani pentru treaba pe care o făcea, căci aceasta nu era una dintre cele uşoare. Peţitorul nu este, pur şi simplu, un om: el are un dat de la Dumnezeu, datorită lui se perpetuează neamul omenesc. Iată de ce filmul se numeşte „Crearea dragostei".

De unde aţi aflat de Motl-Şothen?

De la bunica. Astăzi sunt atâtea fete necăsătorite... şi nici un peţitor.

Agenţiile matrimoniale ar putea să le ajute...

Ce fel de agenţii? De vreme ce închei cu mine un contract... despre ce fel de dragoste poate fi vorba? Peţitorul era un om deosebit, el crea dragoste. Spuneţi-mi, vă rog, ce erau sa facă oamenii care trăiau în localităţi mici, îndepărtate, izolate, care nu aveau transport, cum se descurcau familiile în care se năşteau numai fete?

Cine sunt cei care vor crea dragostea?

În această producţie este angrenat un grup mare de actori moldoveni, regizor fiind Valeriu Jereghi. Cred că pelicula e binevenită, mai ales că, în ultimul timp, oamenii noştri de creaţie nu prea sunt solicitaţi. „Crearea dragostei" este un proiect internaţional cu participarea SUA, a Israelului, Moldovei, Ucrainei şi Rusiei. Unul dintre operatori este Anatoly Ivanov, originar din Moldova şi stabilit în SUA de 15 ani. Anatoly face parte din echipa marelui Spielberg. Filmul este dedicat Zilei Victoriei, mai exact, celor şase decenii trecute de la Holocaust. Am început să lucrăm la concept anul trecut. Astăzi, avem aprobaţi actorii, scenariul, sunt aproape gata costumele, se construiesc decorurile. O bună parte din filmări vor avea loc la Zinikov - satul meu de baştină, în acest film se vorbeşte deopotrivă despre moldoveni, ucraineni, evrei. îl voi dedica părinţilor şi buneilor mei, tuturor celor din Zinikov - evrei şi neevrei.

Există multe producţii despre soarta evreilor... Credeţi că veţi reuşi să aduceţi ceva inedit în acest subiect?

Dar e un film nu doar despre soarta evreilor. Noi cunoaştem Auschwitzul, însă nu ştim mai nimic despre atâţia evrei care au murit în localităţile mici - la Călăraşi, Soroca, precum şi în satele şi în cătunele din Ucraina, Rusia, Belarus. Filmul oglindeşte o lume - una mică - în care au încăput două biserici, două sinagogi, o moschee şi o cetate turcească... Oamenii din acest microunivers au trăit în pace şi bună înţelegere: evreii mâncau pască, iar ucrainenii - maţa. Dar a venit războiul şi a distrus totul. Şi tocmai când iau sfârşit ororile războiului şi în familia peţitorului se nasc gemeni, iar părinţii nu au cu ce-i hrăni, Motl merge din casă în casă ca să-şi salveze copiii, evrei, care sunt alăptaţi la sânul ucrainencelor, ţigăncilor...

Din câte am aflat, filmul dvs. a şi fost cumpărat.

Ba nu... N-are cum, pentru că e încape platou... Mai multe nu pot să vă spun, dar cred că vom face un lucru pe cinste. îl vom prezenta mai întâi la festivalurile de specialitate.

Sunteţi un prolific om de creaţie. Creaţi profit, creaţi artă... Nu aţi obosit?

Toate parcă vin de la sine. Continuu să „chinui" pana, am început să scriu şi poezii, am mai multe tablouri noi. Degrabă voi pune punctul final la cel deal doilea roman.

Cine au fost părinţii dvs.?

Mama a fost contabilă la spitalul sătesc, iar tata - administrator. Erau oameni simpli, fără mari pretenţii de la viaţă. Tata a fost la război, iar mama cu bunica s-au salvat cum au ştiut. Am crescut la ţară şi ţin foarte mult la locul unde m-am născut.

Cum aţi făcut cunoştinţă cu viitoarea dvs. soţie? Tot cu ajutorul peţitorului?

Fără peţitor. Pe când lucram la Fabrica de bere, la un coleg de serviciu a venit fiica cu o prietenă. El m-a rugat să aduc nişte bere ca să servească fetele. Am adus băutura, am văzut fata şi am întrebat cine este. Era profesoară, de la ţară. Asta se întâmpla în septembrie. După care, a doua oară, ne-am văzut la 7 noiembrie. La 5 decembrie zburam spre Cahul ca să văd unde trăieşte viitoarea mea soţie. Apoi, ea a venit în vacanţa de iarnă la mine, la Chişinău, iar pe 21 martie - ne-am căsătorit. Până la nuntă, ne-am văzut de cinci ori. Soţiei îi spune Malvina şi este evreică din sudul Basarabiei.

Dragoste de la prima vedere?

Cred că da, am îndrăgit-o de cum am văzut-o - era subţirică şi bruneţică. Mama Malvinei a fost împotriva căsătoriei noastre: „Cine mai este şi ăsta? Nu are nimic". După cum am aflat mai târziu, la Moscova, Malvinei i se „pregătise" un mire bogat, cică. Dar ea a zis „Nu!" şi a venit la Chişinău. Am locuit mulţi ani în puţini metri pătraţi - şase - într-un subsol.

Firea dvs. creativă s-a manifestat cumva şi în familie?

Ei, în primii ani, nu a fost nevoie de nimic... E de la sine înţeles, totul era intens şi „la cote maxime". Nu prea aveam posibilitatea să fac cadouri. Ţin minte că făceam mâncare la un reşou şi ne „încălzeam" cu vorbe frumoase. Pe atunci, florile erau un cadou de nepreţuit. Astăzi, pot să-i fac soţiei un dar mai semnificativ, un diamant, bunăoară.

Peste ani, culorile dragostei nu s-au spălăcit?

Totul a rămas neschimbat. Nu-ţi imaginezi viaţa fără un om anume, te atrage ceva irezistibil la el şi vrei să fii mereu alături de el. S-a întâmplat ca soţia să lipsească de acasă două săptămâni: ştiţi cât de greu mi-a fost?

Sunteţi romantic?

Sunt un mare-mare optimist.

Pot coexista într-o formulă creaţia şi businessul?

Fără creaţie - nici o afacere nu are sorţi de izbândă. Sunt de 42 de ani la aceeaşi întreprindere, iar de 26 de ani - director general. în fiecare secţie a întreprinderii am pus câte un tablou.

Ce ne puteţi spune despre copiii dvs.?

Băiatul este arhitect, designer, a absolvit una dintre cele mai bune universităţi europene din domeniu (Centrul „Niagara" din Chişinău este proiectat de el). Fiica este stabilită în Israel. Am trei nepoţele, aşteptăm să apară pe lume cea de-a patra.

Până la urmă, ce patrie aţi ales?

Sunt cetăţean al Israelului, dar îmi place să muncesc în Moldova. Baştină mea e satul Zinikov - acolo am văzut lumina zilei, acolo s-au născut tata şi buneii mei. Este cel mai scump loc de pe pământ. Merg acolo de două ori pe an, casa părintească, de lut, s-a păstrat până astăzi. Şi, fiindcă filmăm acolo, cred că voi merge mai des. Acolo ne întâlnim şi cu fraţii - un frate de-al meu trăieşte în Hmelniţk, celălalt - în Vilnus.

Cât de des riscaţi în viaţă?

De pildă, filmul este un lucru neobişnuit pentru mine şi presupune o responsabilitate enormă - grupul de creaţie este foarte mare, iar proiectul - destul de scump. Atunci când nu mă gândesc la eventualele riscuri, totul este foarte frumos. Când cad pe gânduri - mă apucă frica: de ce m-am apucat? E o teamă explicabilă. în orice caz, am un scop, de a înveşnici un trecut nu chiar atât de îndepărtat. Până şi studioul nostru - „VIT" - este numit în amintirea tatălui meu - Vladimir Iacovlevici Tichman - şi tot lui îi dedic acest film. Copiii, nepoţii şi toţi cei care vor urma trebuie să ştie cum a fost odinioară. în acest proiect s-au împletit şi afacerile, şi creaţia, dar a primat dorinţa de a eterniza ceea ce a fost odată. în nici un sat nu veţi mai întâlni evrei - ei sau au murit, sau au emigrat. în satul nostru a rămas doar mătuşa Basea, care are peste 90 de ani şi trebuie să reuşim s-o filmăm...

Şi totuşi...

Îmi place riscul conştientizat. Să rişti aşa, fără chibzuinţă, este alogic, stupid. Sunt omul care preferă pasiunea, nu riscul - îmi place să muncesc cu pasiune, să joc biliard, tenis de masă, să concurez. Dar nu am febleţea pentru cazinou.

Ce bucurii sau „comori" vă alimentează fericirea?

Familia. Copiii. Nepoatele. Cred că asta este fericirea. Dar şi un serviciu bun. De fapt, însăşi viaţa e un „furnizor" de fericire.

Rodica Trofimov

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+30°