VIP Magazin
22 Februarie 2018
Print
Print
Print
Print
Vladimir Guriţenco. PRETORUL CU CHITARA
Iunie 2004, Nr. 03

Vladimir Guriţenco. PRETORUL CU CHITARA

Comentează   |   Cuprins

Mi s-a părut un pic nervos. Lucru pe care mi-l confirmă imediat. Are foarte multe de făcut de când a fost numit pretor al sectorului Botanica al Chişinăului - un format în care se simte totuşi în elementul său. La Botanica locuiesc peste 200 de mii de oameni, cam tot atâţia cât cuprinde populaţia a trei-patru raioane. Dacă am pune pe o scară sui generis responsabilitatea pentru factorul uman pe care îl reprezintă, Vladimir Guriţenco ar fi al treilea în top, după Vladimir Voronin, cu patru milioane de locuitori minus unul plecat peste hotare, şi Serafim Urecheanu, cu aproape un milion de locuitori ai capitalei.

După ce, acum cinci ani, a plecat de la Guvern, din postul de ministru al Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, împreună cu tot cabinetul de coaliţie Sturza, Vladimir Guriţenco a trecut printr-o perioadă de căutări şi de întrebări... Unele cu răspuns, iar mai multe - fără. Dl ministru, cum îi mai spunem şi azi, ar fi putut evita această perioadă. Primise o serie de propuneri pe care le-a tratat cu multă rezervă, mai ales, pe cele din business. „Eu sunt funcţionar public şi, ca să intru în lumea afacerilor,trebuia să-mi schimb felul de a gândi, să urmăresc doar un interes - profitul, să învăţ a călca peste prietenii şi să ocolesc mai mult sau mai puţin delicat legea, ceea ce eu n-aş fi putut face."

Vladimir Guriţenco nu s-a simţit înşurubat în fotoliu şi nu a avut nici un fel de depresii după plecarea de la guvernare, pentru că, de fapt, niciodată n-a prea „zburat". A înţeles că viaţa este mult mai reală şi mai concretă decât o desenăm uneori în iluzia că suntem importanţi. De aceea, a ales ce i se potrivea mai mult - o activitate politică, iar, mai târziu - posturile de vicepreşedinte al Asociaţiei patronale a serviciilor publice şi al Partidului Democrat. Şi, în paralel, să ţină un curs la catedra de Drept patrimonial a Universităţii Tehnice.

Era cu totul altceva. „După 15 ani de tortură administrativă, de permanentă agitaţie, nervi şi adrenalină, am putut să văd lumea altfel. Nu din automobilul cu numere de guvern, de pe bancheta din spatele şoferului, nu prin geamurile biroului de ministru sau din prezidiul unei adunări. După mulţi ani care au fost la fel, m-am înghesuit prin troleibuze şi maxi-taxi, printre pasageri cu viziuni, caractere, dar şi cu dispoziţii diferite - de dimineaţă, de amiază şi de seară. Am trecut printr-o adevărată universitate a vieţii ca, atunci când urma să revin într-o funcţie importantă, să fiu aşa cum ar fi vrut lumea să mă vadă."

Omul fără cazinouri

Ultimii ani au fost şi ca o şansă de a-şi cunoaşte mai bine prietenii. Abia după ce treci prin funcţii mari, iar pe urmă revii la statutul de simplu cetăţean, vezi că unii oameni au fost nişte prezenţe întâmplătoare sau interesate în viaţa ta. Nu l-au decepţionat doar adevăraţii amici. Cum la Guvern nu făcuse acumulări de capital, care i-ar fi permis să-şi fumeze liniştit pipa prin restaurante cel puţin câţiva ani, ei l-au ajutat şi cu banii. îmi amintesc că l-am întâlnit acum un an pe stradă şi l-am întrebat, mirată, cum de nu are o afacere. Mi-a răspuns foarte sincer că la Guvern lucra pentru ţară şi, cel puţin el, nu şi-a pus problema ce va face pe urmă, când va trebui să plece. Să spui că munceşti „pentru ţară" e patetic: sunt vorbe care nu par adevărate la noi. Dar era adevărat. Nu era vorba de o zi sau două, ci de construcţia unui stat. Vladimir Guriţenco mai crede că, dacă Guvernul Sturza ar fi fost lăsat în pace încă un an de zile, astăzi ne-am fi aflat în cu totul alt spaţiu. Atunci când a plecat de la minister, colegii i-au spus cu ceva invidie: „Credem că nu regretaţi prea mult că plecaţi. Aveţi două cazinouri, patru magazine, aşa că nu vă pierdeţi." Mirarea, pe care i-au putut-o citi pe faţă, îi dezamăgise enorm. Nu numai că nu avea proprietăţi, dar nici nu încercase să şi le facă.

Malovata Veche

Copilul de altădată, născut pe malul Nistrului, la Malovata Veche, mai poate fi regăsit şi acum în frânturile de fraze şi de gând ale dlui pretor. Dar şi în amintirile despre părinţii săi care astăzi stau cu faţa spre Nistru, pe un deal din mijlocul cimitirului din Malovata, unde s-au mutat, pe rând, de aproape un deceniu. încă nu s-a împăcat cu mutatul lor pe dealul plin de cruci...

Cât i-a ţinut copilăria a vrut să scape de culesul şi înşiratul tutunului care, de regulă, începea la 11-12 noaptea. De multe ori, după o oră de lucru, o ştergea pe cărări mai ocolite şi mai întunecate ca să tragă un pui de somn. Ştia că maică-sa nu se va porni să-1 caute pentru că se temea de întuneric. O lua la vale, spre râu, mai ales când auzea vreun chiot de plăcere în Nistru. Nu-1 mai scotea nimeni din apă, nici chiar teama de vărguţă. ...A început să fumeze la 25 de ani. Nu pentru a se răzbuna pe tutunul care i-a înnegrit copilăria, transformându-i nopţile în zile de muncă, ci dintr-un „sindrom al colectivului".

La 200 de metri de Facultatea de ziaristică

Visul nerealizat al adolescenţei, cel de a deveni jurnalist, 1-a măcinat tot timpul. De prin clasa a 7-ea semna articolaşe în ziarul „Pentru comunism" din Orhei, iar ceva mai târziu - pentru „Tinerimea Moldovei". Şi, după ce a absolvit şcoala, chiar a venit la Chişinău pentru a da la ziaristică. împreună cu un prieten, au mers mai întâi la Institutul Agricol. După ce colegul a depus actele, a început să-1 roage să rămână şi el aici, la inginerie. Erau din copilărie împreună şi, în plus, nici nu aveau idee unde se afla Universitatea. Unde s-o caute? „Am depus actele la inginerie, explică dl pretor. Nici eu, nici prietenul meu, nu ştiam că Universitatea era la 200 de metri distanţă. După ce am aflat asta, am înţeles că am făcut o greşeală. Când poştăriţa mi-a adus chemarea la institut, tata m-a întrebat de ce sunt trist. Parcă pierdusem ceva din fiinţa mea. Jumătate de an nu se lega cartea de mine. Nu mă puteam împăca cu gândul că m-am înscris la altă specialitate. Asta a durat până am găsit Facultatea de profesii obşteşti, unde una dintre discipline era jurnalistica. Atunci am găsit răspunsul la chinurile care mă rodeau - am decis că voi merge la ziaristică după ce voi absolvi institutul, fiindcă un jurnalist adevărat trebuie să cunoască în detalii şi alte lucruri."

Pe urmă a uitat de promisiunea pe care şi-a făcut-o. La Institutul de Proiectare, unde fusese detaşat ca tânăr specialist, a fost întrebat ce poate face. „Am terminat institutul". Nu i-a uimit prin nimic răspunsul şi ei au întrebat dacă mai ştie şi altceva. „Joc fotbal şi cânt la chitară". I s-a spus imediat să scrie cerere de angajare. A făcut emisiuni radio despre oamenii institutului şi gazete de perete în care îşi publica şi versurile. Poate că vreodată o să scoată o plachetă. Deocamdată, despre talentele dlui pretor ştiu doar prietenii. Rareori, la şedinţele Guvernului reuşea să facă vreo şarjă pentru colegii săi, ex-miniştrii Ion Păduraru şi Mihai Severovan. Pentru a le ridica moralul.

Consideră că cea mai memorabilă aventură din anii de studenţie este participarea sa la marşul acvatic al comsomolului din Moldova prin oraşele-erou ale URSS. Nouă tineri îmbarcaţi în trei luntre au parcurs 11 mii de kilometri timp de o lună şi jumătate, astfel încât la 9 mai să fie prezenţi la parada din Moscova...

Teritoriul inimii

Pe Ludmila, viitoarea sa soţie, a cunoscut-o la un marş turistic. Era comunicativă, veselă, energică şi arhitectă. A văzut-o dansând şi a invitat-o la dansul următor. Pe urmă, încă la unul. în trei luni s-au căsătorit şi mai dansează şi azi împreună. Vreo şapte ani, au stat la demisol. Apoi, au primit un apartament cu două odăi, pe care ulterior l-au schimbat pe unul cu trei camere, în care stau şi azi. I-au adus pe lume pe Călin şi pe Lenuţa, doi copii cuminţi, modeşti şi harnici.

De obicei, îi vedea la plecare şi seara târziu, la întoarcerea acasă. In ambele cazuri, dormeau. De asta, într-o bună zi, i-a văzut dintr-o dată mari. Doi copii care nu au fost alintaţi, afectaţi de lux şi nici de posturile părinţilor. Nici prietenii nu şi i-au schimbat în funcţie de funcţiile lui tati: îi au pe cei dintotdeauna, pe cei din curte. Nu i-au educat special aşa, au fost la fel ca ei. Călin absolveşte anul acesta Academia de Studii Economice şi îşi câştigă singur banii, arendând împreună cu un prieten o măsuţă în piaţă la care vinde piese pentru calculatoare. Lenuţa se pregăteşte de ultimele examene la Liceul "Mihai Viteazul". Copiii sunt mândria lui Vladimir Guriţenco.

Sunt principiali şi oneşti. Odată, Călin a depăşit viteza şi poliţistul care 1-a oprit, aflând cine e taică-său, şi-a cerut scuze. El a insistat să plătească amenda. La care agentul de circulaţie i-a zis: „Poate ne înţelegem omeneşte?". Or, Călin nu suportă implicarea părinţilor în problemele sale şi nu vrea un tratament aparte cauzat de postul de „şef al Botanicii" pe care-1 deţine tatăl...

...A fost pretor, pe urmă ministru. Acum e iarăşi pretor şi zice, mai în glumă, mai în serios, că va mai fi încă o dată ministru şi, pe urmă, încă o dată pretor. Abia după aceasta va începe şi el să se odihnească.

Rodica Ciorănică

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Malovata e Molovata!
Elena   -  
03 Iulie 2010, 04:30
Sus ↑
sunt mindra ca sunt si eu de la Malovata,ba mai mult: mamica mea chiar i-a predat si putina fizica prin clasa a VIII-a.Mult succes.
Lucia   -  
13 August 2010, 16:30
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
-1°