VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Vitalie Marinuţa: „Funcţiile vin şi pleacă, important e să rămânem oameni”
Aprilie 2011, Nr. 84

Vitalie Marinuţa: „Funcţiile vin şi pleacă, important e să rămânem oameni”

Comentează   |   Cuprins

În drum spre familia Marinuţa nu prea îmi imaginam cum ar trebui să arate casa şi familia unui militar în rezervă, devenit Ministru al Apărării. Odată ce am ajuns la destinaţie, am găsit doi oameni care se înţeleg din priviri, care chiar şi după 18 ani de căsătorie se uită cu ochi plini de lumină şi dragoste unul la altul şi împreună în aceeaşi direcţie şi care ştiu să transforme în „acasă” oricare din casele în care se întâmplă să locuiască. Am găsit armonie şi echilibru. Şi nici urmă de duritate şi rigiditate, tonalităţi ridicate sau orice alte stereotipuri cu care ni s-ar putea asocia cuvântul „armată”. Doamna Maria Marinuţa este o soţie şi o mamă exemplară, care a renunţat la carieră pentru a fi alături de soţ şi de cei doi copii – Octavian şi Ionela. Iar domnul Vitalie Marinuţa, în pofida funcţiei foarte solicitante pe care o deţine, găseşte neapărat timp şi pentru oamenii cei mai dragi. Text: Irina Tribusean. Foto: Vadim Jantâc.


Dle ministru, pentru cei care sunt departe de acest domeniu, putem explica ce înseamnă Armata Naţională?

Armata este structura destinată pentru apărarea ţării în caz de război şi la moment e în proces de dezvoltare, de restructurare. Ea reflectă starea societăţii, atât spirituală, cât şi financiară. În armată avem reprezentanţi ai diferitor categorii sociale şi ne confruntăm cu aceleaşi probleme cu care se confruntă şi societatea. Curios este că societatea se întreabă de ce avem nevoie de armată? Iar militarii nu înţeleg de ce societatea noastră îşi pune astfel de întrebări.



Ei bine, de ce avem nevoie, totuşi, de armată?
În primul rând, armata este un atribut al statului. Trebuie să existe organul care să poată riposta în caz de pericol sau de ameninţare. În al doilea, armata educă o parte din tineret. Cei care susţin bacalaureatul, de obicei îşi continuă studiile. Iar în armată ajung cei care au făcut doar gimnaziu sau au absolvit 11 clase. Noi ne ocupăm de educaţia lor.

Cu ce se ocupă armata pe timp de pace?
O zicală veche spune că dacă vrei pace, pregăteşte-te de război. Noi antrenăm militarii ca să fie gata întotdeauna de luptă. Nu trebuie să uităm că avem în coasta noastră nesoluţionat conflictul transnistrean. Nu sunt convins că trupele din stânga Nistrului sunt sub control total al autoproclamatei conduceri de acolo. Trebuie să fim gata pentru o eventuală escaladare. Pe de altă parte, Moldova este un stat neutru, ceea ce înseamnă că trebuie să ne putem apăra singuri, fără a apela la susţinerea militară a altor state. Totodată, după evenimentele din vara trecută, am văzut că armata a fost prima care a venit în ajutorul so-cietăţii civile într-o situaţie excepţională şi a fost apreciată de populaţie cu cel mai mare vot de încredere dintre celelalte instituţii de stat.

Dle Marinuţa, ştiu că aţi fost în SUA de câteva ori. Povestiţi-ne despre ce aţi făcut acolo.
A fost o experienţă foarte diversă, începând de la studierea limbii engleze în 1996, când am reprezentat ţara la o aplicaţie multinaţională în calitate de comandant de pluton, şi până la activitatea în cadrul coaliţiei multinaţionale de combatere a terorismului, dislocată în Florida, SUA. Acolo am condus un grup internaţional de ofiţeri şi am studiat terorismul suicidar, o temă mai puţin cunoscută pe atunci. În aceşti zece ani am absolvit Colegiul de Comandament şi Stat Major, unde am studiat practica SUA în conducerea trupelor la nivel înalt. Mi-am făcut masteratul în domeniul securităţii internaţionale şi relaţiilor civil-militare şi am învăţat care ar trebui să fie relaţiile corecte dintre preşedinţie, parlament, guvern şi militari, cum ar trebui să fie controlul civil asupra militarilor. Atunci, pentru prima dată, m-am întrebat ce ar trebui să facem pentru ca şi în Moldova acest control civil-militar să fie unul civilizat.

 În Moldova aveţi unde aplica acele cunoştinţe acumulate?  Cum vă ajută această experienţă?
Acum am o viziune despre cum ar trebui să arate armata. Timp de un an de zile am fost în contact cu reprezentanţi din 100 de state. Acest schimb de experienţă şi cunoştinţele acumulate mă ajută să înţeleg şi să ghidez procesul de restructurare a Armatei Naţionale, ca să avem o armată cu adevărat contemporană, mică, mobilă, dotată, care să corespundă necesităţilor curente. Am reluat procesul de analiză strategică a apărării. Insistăm foarte mult asupra adoptării în Parlament a strategiei de securitate naţională. Fără ea nu ne putem dezvolta în acest domeniu şi nici nu putem elabora strategia militară naţională, iar fără aceste două documente nu putem dezvolta armata.

Haideţi să ne întoarcem, imaginar, în perioada adolescenţei. De ce aţi ales, din start, o carieră militară?
Tatăl meu m-a pregătit de mic copil pentru asta. El îşi dorea foarte mult să fie ofiţer, dar nu a fost posibil din motive de sănătate. A construit procesul meu educaţional în aşa fel, încât eu nu mi-am dorit niciodată altceva. La 15 ani am plecat din satul natal, Holercani, r-nul Dubăsari, ca să vin la Chişinău, unde abia se deschisese o şcoală militară, cu profil sportiv. Îmi doream să fac parte din trupele speciale, mi-am pus scopul şi în 1988 am fost admis la Şcoala Militară a trupelor aeropurtate din oraşul Reazan, Federaţia Rusă.

Aţi regretat vreodată această alegere?
Niciodată nu am avut regrete. Am fost un om al statului de la 15 ani, cu toate plusurile şi minusurile pe care le aduce o carieră în slujba poporului. Sunt mândru şi dacă ar fi s-o iau de la început, aş proceda la fel. În 1992, când am început cariera militară, în calitate de locotenent, am fost înrolat în Armata Naţională şi trimis în aceeaşi zi în vâltoarea evenimentelor de pe Nistru. Acolo am primit „botezul” focului, care m-a călit şi m-a făcut să înţeleg că libertatea nu se obţine fără sacrificii.

V-aţi gândit pe atunci că veţi deveni Ministru al Apărării?
Este o zicală – „E rău soldatul care nu visează să devină general”. Nu mă gândeam la gradul de general, dar mă consider un analist şi un planificator strategic, cu asta m-am ocupat în ultimii zece ani. Da, îmi doream să devin Ministru al Apărării ca să pot schimba câte ceva în armată.

Cum s-a întâmplat să deveniţi ministru?
În 2007 am trecut în rezerva Armatei Naţionale şi o perioadă am dedicat mai mult timp familiei. Dar nu eram de acord cu poziţia guvernării de atunci, aşa că m-am implicat în campania electorală din 2009, alături de PL. Aşa am făcut cunoştinţă cu domnul Ghimpu, care mi-a propus, ulterior, funcţia de Ministru al Apărării.

Cum aţi reacţionat la o astfel de ofertă? V-aţi bucurat, v-aţi îngrijorat, aţi sărbătorit?
Am fost surprins, nu mă aşteptam, dar luând în consideraţie experienţa mea de viaţă şi pregătirea teoretică, am considerat că aş putea să fac faţă. Majoritatea şefilor de direcţii din cadrul Ministerului Apărării şi marelui stat major sunt colegi cu un an-doi mai mici sau mai mari, am trecut împreună prin toate greutăţile serviciului militar. Mă bucur de susţinerea lor şi sper să reuşim în următorii câţiva ani să creăm o armată modernă, în limita posibilităţilor. Îmi doresc ca acest Guvern să aibă un mandat de patru ani, ca să nu fim învinuiţi că am promis şi nu am făcut.
Într-un an nu reuşeşti să faci foarte multe. Poţi să planifici, să începi a realiza ceva, dar, pentru a avea o finalitate, este nevoie de mai mult timp. Succesele mele sunt succesele echipei.

Ce v-ar face să demisionaţi din această funcţie?
Aş demisiona dacă mi-aş da seama că nu pot realiza un program care să îmbunătăţească cât de puţin aspectele sociale ale armatei şi dacă aş fi pus în situaţia de a-mi încălca principiile sau de a spune minciuni oamenilor de sub conducerea mea. În aceste circumstanţe aş renunţa la funcţia de ministru.

Doamnă Marinuţa, dvs. v-aţi însoţit soţul în toate deplasările. Cum aţi acceptat toate aceste schimbări de locuri şi funcţii?
Maria: Când îţi formezi o familie, trebuie să ştii că vei avea de făcut multe compromisuri, unele mai dureroase, altele plăcute. Depărtarea impune nişte riscuri foarte mari. Prioritatea noastră a fost să ţinem familia împreună. Azi ne bucurăm că am reuşit să fim alături unul de altul şi de copii în toţi aceşti ani. Cea mai lungă despărţire a durat 6 luni.
Vitalie: Am avut trei deplasări, câte un an şi jumătate fiecare. Dacă soţia şi copiii nu veneau cu mine, trebuia să fim despărţiţi în aceste perioade. Pe de altă parte, a fost şi o investiţie în copii, pentru ca ei să vadă lumea şi să-şi dezvolte o viziune mai largă despre ea.

Şi totuşi, nu v-a fost greu să lăsaţi totul de fiecare dată şi să plecaţi?
Maria: Ba da. Se spune că o schimbare dintr-o casă în alta echivalează cu trei incendii. Pe parcurs, mi-am dat seama că s-au pierdut nişte lucruri la care ţineam foarte mult, printre care scrisorile noastre de dragoste şi pozele de la nuntă. Mai mult decât atât, în timpul acestor schimbări nu-ţi aduni doar lucrurile, selectând unele utile pentru valiză şi cele mai multe pentru a fi lăsate în urmă, dar te schimbi şi tu dramatic, pentru că nimereşti într-o altă societate la care trebuie să te adaptezi, dar şi în care să-ţi reprezinţi ţara.

Cum s-a schimbat viaţa familiei Marinuţa odată cu numirea în funcţia de ministru?
Maria: Viaţa familiei noastre are foarte mult de pierdut, pentru că tăticul are foarte puţin timp pentru noi, dar - asta e. Facem şi aici un compromis. Ne mândrim că face faţă lucrurilor acolo unde se află acum.

Puţinul timp în care sunteţi împreună cum îl petreceţi?
Maria: Câteodată ne place chiar să tăcem unul lângă altul. Îmi dau seama că el e suprasolicitat şi uneori vreau să zic ceva, dar mai tac, ca el să se poată relaxa. Ne uităm la un film împreună sau jucăm un joc cu toată familia. Deşi asta nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară.
Vitalie: Mergem la ţară, la părinţi, mai ieşim în oraş. Ne străduim să nu uităm şi de prieteni sau rude, când avem posibilitatea mergem în vizită ca să nu rupem relaţiile. Funcţiile vin şi pleacă, important e să rămânem oameni.

Copiii au simţit că tata a evoluat în carieră? S-a schimbat cumva atitudinea, comportamentul lor?
Maria: Cred că au ei o mândrie ascunsă, pe care nu o arată chiar tuturor, se bucură de succesele tăticului şi au un exemplu de perseverenţă şi dedicaţie în persoana lui.
Vitalie: Ei nu sunt alintaţi, nu sunt copii de ministru, sunt copii de ofiţer. Octavian are 17 ani, Ionela – 16. În toţi aceşti ani ei au crescut în condiţii de armată practic: venire-plecare, schimbarea locuinţei, schimbarea serviciului meu. Nu au fost răsfăţaţi cu bani, maşini, lux, pe valori de alt gen punem accent în familia noastră.

Dar i-aţi făcut să simtă că tata e militar? Sunteţi nişte părinţi severi?
Maria: Suntem uneori foarte exigenţi, dar când înţelegem că prea tare am strâns cureaua, mai lăsăm un pic. Nu poţi să fii întotdeauna tensionat şi să-i aliniezi în fiecare zi, pentru că, la un moment dat, ei îţi întorc spatele.


„Întotdeauna, când prea multe regrete dau peste tine, trebuie să te opreşti şi să apreciezi ceea ce ai. Dacă îţi place şi dacă acesta e preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru asta, înseamnă că trebuie să te împaci cu asta.”

Am trăit unul pentru altul tot timpul. Ne-am susţinut, ne-am cizelat. De la început, ca în orice familie, au fost şi neînţelegeri, dar am găsit calea de mijloc. Familia e o avere mai importantă decât oricare alta. Sunt oameni care şi-au construit o carieră, dar nu au o familie, şi nu sunt foarte fericiţi.
Vitalie: Ştiţi cum se spune - dacă dragoste nu e, nimic nu e. Dacă avem ceea ce avem, înseamnă că ne-am bazat pe dragoste şi am mers înainte.

Dle Marinuţa, care credeţi că a fost cea mai mare jertfă făcută de soţia dvs. de dragul familiei?
Vitalie: A renunţat la carieră. Ea a învăţat foarte bine la şcoală, apoi la Universitatea de Medicină. Îşi dorea o carieră medicală de anvergură, dar, la un moment dat, cariera mea a devenit prioritară, aşa că s-a dedicat familiei, copiilor şi mie. Asta a fost jertfa cea mai mare. Sper foarte mult că ceea ce avem ca familie a meritat efortul şi compensează lipsa carierei.
Maria: Întotdeauna, când prea multe regrete dau peste tine, trebuie să te opreşti şi să apreciezi ceea ce ai. Dacă îţi place şi dacă acesta e preţul pe care trebuie să-l plăteşti pentru asta, înseamnă că trebuie să te împaci cu asta.
Vitalie: Mama soacră are 83 de ani, e o femeie mică de statură, religioasă, dar cu un caracter deosebit şi o putere deosebită. Când noi ne mai plângem că nu avem una sau alta, ea ne spune „Dragii mei, uitaţi-vă în jurul vostru, câţi sunt mai amărâţi decât voi!”. Aşa facem. Ne dăm seama că avem doi copii frumoşi şi suntem cu toţii sănătoşi, înseamnă că e bine.

Ce v-ar plăcea să faceţi dacă aţi avea mai mult timp împreună?
Maria: Am văzut America în lung şi în lat, dar în Moldova încă mai avem cărări de cunoscut. Cred că ar trebui să ne găsim măcar câte un weekend şi să mergem la sud, la nord, să vedem satele, oraşele.
Vitalie: Depinde cât timp am avea. Ar fi frumos să mergem într-o vacanţă toţi patru –  la mare şi la munte, ca să uităm de toate problemele pentru o vreme măcar. Dacă am fi numai noi doi, aş prefera să urcăm pe o motocicletă şi să mergem prin Europa.

Aveţi o motocicletă?
Încă nu. La 16 ani, eram unicul de vârsta mea care avea motocicletă în sat. Am lucrat o vară întreagă ca să mi-o cumpăr. Se vede că mai am de lucrat ca să-mi iau una acum. Aş vrea un Harley. Îmi plac motocicletele grele, cu motoare mari, pentru bărbaţi adevăraţi!

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Foarte corect spus,dacă dragoste nu e,nimic nu e!!Bravo soţiei că a fost atît de înţelegătoare.
Anastasia   -  
26 Iunie 2011, 21:00
Sus ↑
Mariunuta e unul din cei ce fac mari lucruri pentru tara si pentru Armata Nationala. El este printre cei ce pune suflat in ceia ce face si asta se vede.
Este un Ministru de invidiat.
Sandu   -  
15 August 2011, 15:13
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+13°