VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Victor Miculeţ. 24 din 24, cu gândul la BMW
Mai 2007, Nr. 37

Victor Miculeţ. 24 din 24, cu gândul la BMW

Comentează   |   Cuprins

Când am ajuns în biroul său de la BMW şi mi-a cerut să arunce o privire peste lista cu întrebări, m-am speriat. Una e să citeşti treizeci de întrebări schiţate la repezeală şi cu totul altfel sună acestea puse pe rând, reformulate foarte natural între sorbiturile din cafeaua care se răceşte... Abia în acest moment aveam să-mi dau seama cât de mult am riscat să primesc un refuz de genul „hai să facem mai încolo interviul ista, iaca, poate mai deschidem vreun salon, poate vindem vreo zece modele de „X5”...” Iar eu despre „X5” şi alte modele îl întrebasem hăt spre sfârşit... Nu luasem în calcul faptul că Victor Miculeţ ar fi un personaj prea serios pentru divagaţii lirice în cinci pagini de revistă, că este poate mai influent decât un ministru...

Dar, exact când inima mea coborâse jos de tot, spre mocheta de sub scaun, m-am uitat la expresia de pe faţa sa şi am văzut că zâmbeşte când îi fug ochii de la un rând la altul. Ajuns la capătul paginii, a pus-o pe masă şi, intrigat ca de o aventură, a zis să trecem la discuţie. Era o victorie. Oameni ca el gândesc de o mie de ori înainte să arunce un cuvânt, ghicesc din timp reacţiile prietenilor. Nu a pus nici o condiţie, eu urmând să aflu din prima sursă lucruri neaşteptate despre omul pe care credeam că îl cunosc. Că tare i-a plăcut să cânte şi este şi acum nebun după muzică populară. Că era cel mai bun dansator din raion. Că visa să ajungă preşedinte de colhoz ca să umble cu “motoţiclă cu calească”. Că niciodată nu s-a gândit că va ajunge să schimbe automobilele mai des decât o femeie fustele… Cuvinte ca business, acţiuni bancare, BMW seria 7, BMW X5,
„Rolls-Royce Phantom” de 400 mii de euro nici nu existau în limbajul copiilor din Molochişul Mare şi chiar nici în limbajul unui director al parcului de maşini al Guvernului. Au apărut mai încoace, cu vreo zece ani în urmă, când acest director a dat „Volga” pe BMW, iar banii adunaţi cu multă muncă şi riscuri, dar şi cu plăcere – pe nişte acţiuni la „Moldova Agroindbank”...

“Dunea, ştii că pe Vitea l-au dat la radio?”

>> Am venit pe lume într-un sat foarte frumos de pe malul Nistrului, ascuns între patru dealuri. Şi tata, şi mama lucrau în colhoz. Fiind brigadier de frunte, ţin minte că au vrut să-l facă preşedinte de colhoz, dar el a refuzat. Avea doar şapte clase terminate şi, fără studii superioare, nu a putut să accepte acel post. „Ce contează studiile matale?, i-au spus cei de la raion. Noi vedem că eşti om gospodar, că ţi-e casa frumoasă, curtea îngrijită şi ocolul plin cu vite. Dacă aşa e în ogradă, aşa o să faci şi în colhoz.” Tata le-a mulţumit pentru laude, dar, ca un diplomat, le-a dat de înţeles că-şi cunoaşte locul.

>> Eram şi fata, şi băiatul părinţilor mei. Când veneam de la şcoală, găseam pe masă o listă cu cinci-şase sarcini pe care trebuia să le îndeplinesc – să dau apă la juncă, de mâncare la porci, să scot gâştele la păscut, să mai aduc şi un sac de buruian… Până venea mama de la muncă, reuşeam să curăţ cartofii, să-i pun în apă şi să aprind focul ca mama să se apuce de pregătit cina. Şi, oricât ar fi de straniu, nici ea, nici tata nu m-au întrebat vreodată dacă mi-am făcut lecţiile. Era o lege nescrisă şi o să aflaţi mai încolo de ce nu trebuiau ei să mă întrebe.

>> În fiecare sâmbătă seara, la radioul colhozului erau transmise noutăţi despre (in)succesele şcolarilor şi era o mare ruşine să afle satul că ai luat un doi. Era o vorbă la noi – Doamne fereşte să te întâlneşti cu scârba. Bineînţeles, aveam grijă să nu ajungă numele meu la radio.

>> O dată însă, prin clasa a şaptea, ne-am purtat urât la germană (de unde aveam eu să ştiu că peste ani îmi va trebui germana?), iar profesoara ne-a pus la toţi cei cu pricina câte un  “doi” şi ne-a dat afară. Eram deja băiat deştept şi, cum am ajuns acasă, am şi început să mă învârtesc prin jurul aparatului de radio. Am încercat să-l acopăr cu o şapcă, poate nu s-o auzi. Pe urmă, i-am deşurubat ceva în spate, am scos firele… “Vitenica, nu ştii de ce nu lucrează radioul?, m-a întrebat mama când a observat că prea e linişte în casă. “Cred că vântul a încâlcit firele”, i-am spus eu în cunoştinţă de cauză. Şi m-am dus să aduc vaca. Între timp,  baba Chiriuşa de peste drum a şi adus vestea: “Dunea, ştii că pe Vitea l-au dat la radio?”. “De bine sau de rău?”, a întrebat mama. Vărguţa a fost a mea atunci.  Ca să generalizez, nu am fost nici fruntaş, dar nici codaş. Eram de mijloc. Din cauză că nu-mi plăcea profesorul de desen şi cel de istorie, aceste două obiecte nu m-au atras niciodată.

>> Verile nu ştiam de tabără pionierească. Trei luni de vacanţă munceam în camp, alături de tata, care mă făcuse ajutor de brigadier. Aceasta a fost cea mai bună şcoală pentru mine, deoarece tata nu înţelegea ce învăţam noi la şcoala ceea dacă nu puteam măsura un lot triunghiular. Mă învăţa de toate ca să se convingă că viaţa nu trece în zadar pe lângă mine.

>> M-am îndrăgostit în clasa a şasea. O chema Vera. Chiar dacă ne întâlneam, îi tot furam caietele şi copiam. Şi ea se supăra. Ea, prima mea dragoste şi de copil, şi de bărbat matur, a fost soţia mea. Am trăit frumos timp de treisprezece ani. Pe urmă, s-a îmbolnăvit grav şi nu am putut-o salva. Din această primă dragoste a rămas fiul nostru, Oleg.  

“Îmi place la nebunie muzica populară”

>> Mi-a plăcut să dansez şi din clasa a patra am fost cel mai bun dansator din raionul Râbniţa. La toate olimpiadele şcolare dansam “Moldoveneasca”. Dacă merg la o nuntă, dansez numaidecât. Mai ales dacă cei care cântă sunt lăutarii lui Botgros. Nu există nuntă unde să nu joc mireasa. Când îmi iau concediu, nu rezist mai mult de o săptămână. Mi se face repede dor de petreceri moldoveneşti, de cumetrii, de pescuit.

>> Casa noastră de cultură era cea mai mare din Transnistria şi eu visam să mă înscriu la cercul de muzică. I-am spus mamei că-mi place să cânt, ea însă nu mi-a dat voie. “Muzicanţii beau mult şi mănâncă găluşte, nu vreau să ajungi ca ei”, m-a avertizat ea şi a închis subiectul. Pe mine însă mă rodea la inimă, mă înfoiau cântările şi, cum nu mă speriau perspectivele descrise de mama, frecventam cercul de muzică fără ştirea ei. Apropo, cântam binişor la trompetă.

>> Ascundeam trompeta în podul cu fân şi, când părinţii nu erau acasă, cântam. A ţinut până m-au pârât vecinii. “Cânţi, totuşi? m-a întrebat dezamăgită mama. Ori te lepezi de muzică, ori te alung de acasă, alege.” Şi m-am lepădat de muzică. Dar îmi place a dracului să ascult melodii populare.

>> Visul de aur al copilăriei mele era să ajung preşedinte de colhoz şi să am motocicletă cu ataş. În calitate de preşedinte, voiam să creez o orchestră în sat, cu instrumente adevărate şi cu dansatori profesionişti… Preşedintele nostru de colhoz nu avea asemenea griji şi eu speram că atunci când o să ajung în locul lui, o să mă ocup în primul rând de această problemă.

Director la parcul de maşini al Guvernului

>> Ca să-mi realizez visul, în ’66, am vrut să mă înscriu la Institutul Agricol.
Erau mulţi candidaţi şi nu am trecut concursul. Pentru părinţi a fost un şoc. Până să mai încerc o dată, m-am dus să învăţ măcar şoferia. Pe urmă, am fost luat la armată, în trupele de automobilişti de la Moscova. Când m-am întors, am lucrat puţin în colhoz, până am venit la Chişinău şi m-am angajat ca şofer la Guvern. Am intrat şi la secţia fără frecvenţă a Institutului Agricol. De data asta, la Inginerie. Viitoarea mea soţie, Vera, învăţa la Economie, la Universitate.

>> Apoi, mi s-a propus să merg la baza auto a Comitetului Central. Îl duceam pe al doilea secretar al partidului, Valentin Mirinişev. Deşi a emigrat, am rămas buni prieteni. El a avut un rol important în „construcţia” mentalităţii şi a carierei mele – mi-a dat şansa să lucrez şi să învăţ. După ce am absolvit institutul, am fost instructor în sectorul Frunze şi inginer-şef la parcul de taxiuri. Mai târziu, la 30 de ani, am fost avansat în postul de director al bazei auto a Comitetului Central.

>> Frontul Popular m-a lăsat fără serviciu. Când au venit la putere, „frontiştii” ne-au dat afară pe cei cu funcţii în Partidul Comunist şi asta m-a zdruncinat. Oricum, nu m-am pierdut. În posturile anterioare învăţasem ce înseamnă disciplină şi răspundere, stabilisem nişte legături cu Moscova şi cu uzina de maşini din Nijni-Novgorod. Partenerii de acolo mi-au propus să deschidem o societate pe acţiuni şi să prestăm servicii auto. Astfel a apărut “Moldgazautoservice”. Aduceam de la ei automobile „Volga” şi le vindeam aici, câte 100 pe lună. Erau cele mai prestigioase maşini pe atunci şi idee nu aveam de BMW-uri. Apoi, am fost chemat înapoi la baza auto a Parlamentului, unde am lucrat mai mult timp cu dl Moşanu şi cu dl Lucinschi. Când a venit dl Gusac în funcţia de ministru de stat, mi-a propus să fiu director al bazei auto a Guvernului, fără a-mi abandona afacerea. Pe atunci, piaţa auto moldovenească tocmai se restructura.

>> Să mă dezic de „Volga” m-a convins guvernatorul Băncii Naţionale, Leonid Talmaci. M-a prins odată la Guvern şi mi-a spus că e timpul să aduc maşini bune, căci nu se mai poate să ne chinuim cu „Volga”. Am pus mintea în mişcare. În aceeaşi perioadă primisem oferte de la “Mercedes” şi BMW ca să fiu dealerul lor în Moldova. Am ales BMW.

“Nu puteam vinde. Nu puteam dormi”

>> Era peste puterile mele să răspund cerinţelor concernului german. Aşa că a trebuit să iau un credit de vreo 600 mii de mărci ca să pot construi un centru auto în format european. Am deschis un cont la MAIB. Natalia Vrabie era vicepreşedinte. Era amuzant cum dna Vrabie mă sfătuia să cumpăr acţiuni, iar contabila mea se împotrivea. Nu ştiam ce mâncare de peşte sunt acţiunile bancare şi chiar şi acum dna Vrabie îmi aminteşte că aş fi putut fi azi acţionar principal al băncii dacă aş fi investit în mai multe acţiuni.

>> Primul credit a însemnat un risc foarte mare. Taxele vamale erau de speriat, maşinile – scumpe. Nu vindeam nimic. Nu puteam dormi noaptea. Tot ce câştigam la “Moldgazautoservice” se ducea la bancă, în contul creditului. Primele 20 de automobile comandate de Guvernul de atunci nu au fost plătite, apoi s-a schimbat Guvernul, iar banii rezervaţi acestei achiziţii au fost folosiţi la summitul CSI care a avut loc la Chişinău. Problema s-a rezolvat până la urmă, dar cu multă întârziere.

“Nu o sun niciodată pe Natalia Vrabie ca să-i dea credit lui Petrov”

>> Cu timpul, am descoperit că-mi place şi businessul bancar. Sunt acţionar al MAIB şi, de cinci ani, şi preşedinte al Consiliului de administrare al băncii. Am cunoscut lucruri despre care nu aveam idee că există. Nu o sun niciodată pe Natalia Vrabie ca să-i dea credit lui Petrov. Adică, nu fac nimic în detrimentul băncii. Pentru mine este importantă situaţia băncii, menţinerea ei pe prima poziţie. Am pus mult suflet în această instituţie şi nu o pot trăda.

>> Datorită BMW, am învăţat să lucrez la standarde germane. În primele luni, partenerii mei verificau cum lucrăm, ne învăţau cum se deserveşte o maşină BMW, iar eu mă supăram, până am înţeles că doar aşa vom creşte. La început, aveam opt angajaţi, iar acum, după zece ani, suntem 90 de oameni. Am extins afacerea şi astăzi comercializăm inclusiv camioane şi autobuze MAN. Uneori, glumesc aşa: BMW te duce la odihnă, iar MAN aduce bani.

>> Nu m-am gândit să ajung number one. Dar deţin întâietatea al şaselea an la rând. Cu echipa BMW am văzut jumătate de glob, am cutreierat Europa şi Africa. Acum, ca premiu, concernul german ne invită să ne petrecem nouă zile în Las Vegas. Vă daţi seama că nu pot să muncesc altfel decât din plăcere.

>> Cel mai fidel client al BMW este Anatol Stati.El a cumpărat cele mai multe maşini pentru companie. Dar mi-s dragi toţi clienţii care au fost corecţi în relaţia cu noi şi pot să le merg în întâmpinare. De exemplu, prietenul meu foarte bun,  Ion Suruceanu, avea un BMW seria 5. Când a văzut „X5”-ul, mi-a zis: “Îmi  place maşina asta.” “Ia-ţi-o dacă-ţi place”, am spus fără a sta pe gânduri. Condiţiile financiare le-am discutat mai târziu.
 
Despre „Jiguli”, „Volga” şi marca preferată

>> Prima mea maşină a fost un „Jiguli”. Pe urmă, am avut „Volga”. Câteva. Vera, regretata mea soţie, spunea mereu că trebuie să avem o maşină de culoarea vişinei coapte, bordo. Ea nu mai era când mi-am luat primul BMW. Şi am ales unul de culoarea la care a visat ea.

>> Îmi schimb maşina în fiecare an. Nevasta îmi zice că schimb mai des maşinile decât femeile fustele. Dar ce să fac dacă mi se schimbă gusturile şi, mai ales, am posibilitatea să testez personal noile modele? Bunăoară, înainte preferam automobile cu salon negru, acum îmi plac saloanele deschise, luminoase, în bej sau gri. Negru va fi destul când ne-om duce în pământ.

>> Cutie automată, fără discuţie. Partenerii mei mi-au reproşat o dată că noi, moldovenii, facem totul pe de-a-ndoaselea. De ce trebuie să ne gândim în ce viteză punem maşina, să mutăm piciorul de la ambreiaj la accelerator, când automobilul singur poate avea grijă de toate procesele, în timp ce noi ne putem gândi la lucruri mai importante, putem asculta Radio „Noroc” sau un disc cu „Lăutarii”? Cutia mecanică rămâne în secolul trecut.

>> Cred că în trei-cinci ani vom renunţa la maşinile de mâna a doua. Creşte puterea de cumpărare a clienţilor, oamenii încep să aibă încredere în bănci, primesc garanţii pentru orice automobil nou. Şofatul devine o plăcere. Anul 2007 va fi unul de cotitură, iar BMW va oferi condiţii tentante pentru leasing. Prioritate vor avea clienţii verificaţi în timp.

“Când mi-e greu pe suflet, merg acasă, în sat”

>> Ţin la satul meu, chiar dacă trec Nistrul mai greu de când avem probleme cu Transnistria. În sat mi-au rămas cei mai buni prieteni. E trist că satul a rămas fără oameni, Casa de cultură se ruinează… Fac şi eu ce pot, pun umărul ca viaţa de acolo să fie măcar un pic mai frumoasă. Am adus în ordine cele două cimitire, am construit garduri în jurul lor, am renovat şcoala din banii mei. La 35 de ani de la absolvirea şcolii mi-am adunat colegii, l-am invitat pe maestrul Botgros şi am organizat o petrecere. Am fost foarte fericiţi că ne-am reîntâlnit, dar mulţi dintre foştii colegi, mai ales cei care au rămas în sat, se ruşinează. Că nu-s îmbrăcaţi cum trebuie, că nu au ajuns prea departe. Dar parcă asta contează?

>> Când mi-e greu pe suflet, merg acasă, în sat. Mă duc la mama mea, Dunea, şi la soţia mea, Vera, le duc flori, mă aşez lângă mormintele lor şi mă gândesc la viaţă…

>> Mă împac bine cu toată lumea. Nu mă amestec în politică, nu cer de la nimeni nimic. Sigur că politica mă interesează, dar nu fac business cu guvernele. Respectul reciproc e mult mai important. Nu cred că aş accepta o funcţie de stat. Am de promovat businessul şi imaginea companiei mele.  

>> Sunt un om fericit. Fac ceea ce-mi place: 24 de ore din 24 mă gândesc la BMW. Uit de BMW într-un singur caz – când merg la pescuit sau fac schi nautic pe Nistru, cu prietenii.

>> Ce ar putea schimba lumea?
Numai munca şi omenia. Nu privirile peste gardul altora. Nu invidiez niciodată. Să ştiţi că dacă ar trebui să plec undeva şi în această direcţie ar urma să-şi ia zborul mai multe avioane, aş alege avionul unui moldovean.  

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°