VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Victor Ivanovici Peleneagră
Octombrie 2010, Nr. 79

Victor Ivanovici Peleneagră

Comentează   |   Cuprins

Poet. Textier. Persoană mondenă. Autor al multor şlagăre renumite, titlurile cărora le regăsiţi mai jos. Numele lui vorbeşte mai mult la Moscova. Aici, este cunoscut de către un cerc restrâns de prieteni, cu care se vede în fiecare an când vine acasă. Şi, ocazional, de cei care urmăreau premiile „Песня года” sau „Золотой грамофон”. Fire boemă şi deschisă, niciodată nu s-a limitat în a spune sau face ceva.

Blufeur şi „inventator” la prima impresie, vorbeşte mult şi laudativ la adresa propriei persoane (cine ar face-o mai frumos?), modestia este din altă carte în cazul lui (modestia este menirea celor care nu au altceva de oferit, o spune chiar el), dar, totodată, cei atenţi vor observa ironia prezentă în acest ansamblu şi picioarele, care niciodată nu s-au desprins de pământ. Dar şi meritele obiective care l-au adus la această fază „euforică”. Este simpatic, oricum. „Berbec”, ca semn zodiacal, a fost lesne de înţeles de alţi doi „delegaţi” ai zodiei, din partea revistei „VIP magazin”. Şi care au decis să vă prezinte „descoperirea” în formă aproape „brută” prin ideile şi istoriile pe care le-a expus în timpul interviului. Unele mai haioase, altele mai hazardate, dar interesante, toate. Şi să nu vă împingă păcatul să vă faceţi o părere irevocabilă despre acest om de artă cu realizări „solide” despre care el vorbeşte, uneori, neserios. Ca şi despre viaţa sa, de altfel. Pentru el vorbeşte creaţia lui. El, mai puţin. Nici nu prea ştie să „vorbească frumos” – el scrie…

Descrierea VIP-ului.
Viaţa şi activitatea

S-a născut la 22 martie 1959 la Zguriţa, r-nul Drochia. Absolvent al ŞPT nr. 68 din Moscova, Institutului Pedagogic din Kaluga, Rusia, Institutului Literar „M. Gorkii”. Autor a zeci de cărţi de poezie, numele său nu lipseşte, practic, din nici o antologie „solidă”. Autorul şlagărelor îndrăgite de popor, de la „Акапулько” până la „Я вышла на Пикадилли”, dacă le prezentăm în ordinea alfabetului chirilic.  Laureat a numeroase concursuri muzicale de la Moscova („50/50”, „Золотой граммофон”, multiplu finalist „Песня года”). În 1998 este menţionat cu Premiul Naţional muzical „Овация”. Tipărirea discografiei ne-ar costa câteva pagini bune, aşa că ne limităm, la acest capitol, în a spune că a colaborat cu nume celebre ale muzicii ruseşti, printre care Igor Krutoi, Laima Vaikule, Irina Alegrova, Serghei Krîlov, Alexandr Buinov, Mihail Şufutinski şi mulţi alţii. Doar şlagărul „Как упоительны в России вечера” („Белый Орел”), devenit un imn neoficial al Rusiei, cât face…

Albume de lirică galantă: „Волшебный Яд Любви” (1989), „Любимый Шут Принцессы Грезы” (1992), „Клиенты Афродиты” (1993), „Красная Книга Маркизы” (1996), „Триумф Непостоянства” (1997), „Клиенты Афродиты или Вознагражденная чувствительность” (1999).

Culegeri de autor: „Стихотворения” (1991), „Эротические Танки” (1991), „Ночной Вавилон и Другие Стихотворения” (1991), „Любовные Трофеи” (1993), „Римские Оргии” (1994), „Как Упоительны в России Вечера” (1999, 2007).
Antologii: „Тверской Бульвар” (1989), „Колокольчики” (1990), „Голодная Русская Зима” („The Hungry Russian Winter”) (1993), „Строфы Века” (1995), „Русская поэзия. ХХ век” (1999), „Антология русской эротической поэзии” (2007).

Autoportret
Sunt doar un geniu, adică modestia întruchipată… La fel, sunt vesel şi descurcăreţ. De altfel, unele femei mă consideră atractiv… Deci, dacă nu mă gândesc la femei, atunci nu gândesc deloc. Se întâmplă, probabil, pentru că nu sunt sigur că toate femeile sunt la fel, chiar dacă ele sunt împreună cu aceiaşi bărbaţi. Nu suport autoflagelarea - atâţia oameni în jur sunt marcaţi de sentimentul propriei inferiorităţi şi asta doar pentru că tot încearcă să găsească nu ştiu care adevăr efemer. Eu, în schimb, prefer minciuna dulce, în schimbul adevărului amar cu care nu sunt în relaţii amicale, or, diferenţa dintre adevăr şi minciună este doar una: adevărul se termină acolo unde minciuna abia începe. Ador lauda, în schimb, care să fie pronunţată faţă de o audienţă cât mai mare şi cu o iluminare foarte bună. E absurd să susţii de ochii lumii că nu-ţi prieşte lauda. Ipocrizie la maxim. Fiecăruia îi place să se vorbească frumos despre el… Eu îmi iubesc prietenii, pentru că au despre mine o  părere aproape la fel de bună ca şi mine.

Naşul glamourului rusesc
Pe timpuri, am fost unul dintre întemeietorii unui curent literar – „Куртуазный маньеризм”. A fost ultimul din sec. XX  care, cu adevărat, a avut şi o oarecare valoare estetică. Cei din „Ordinul cavalerilor manierişti” nu doar au amintit despre importanţa literaturii galante, dar au şi atenţionat oamenii despre eternul sentiment al dragostei. Abia acum am realizat că acest stil a anticipat ceea ce, ulterior, cineva a numit cu multă precizie „glamour”. În opinia mea, glamourul în literatură (adică „manierismul cavaleresc”) înseamnă exact viaţa frumoasă şi senzuală, redată prin noţiuni trăite profund.

Pe când puterea sovietică se pregătea pentru ultima suflare, toţi aveau în cap politica şi dracu, ştie ce, iar noi consideram că e nevoie de scris despre femei, dragoste şi plăcerile vieţii, pentru că viaţa e scurtă, arta este eternă, iar politica  - efemeră. În anul 1988, când am semnat primul Manifest al Manierismului Cavaleresc - eram în plină Perestroikă. Una „oarecare”. Imperatorul Leonid (L. I. Brejnev – n. r.) făcuse oamenii fericiţi şi sătui. Cei care au venit la putere după el au adus oamenii la sapă de lemn şi poporul s-a revoltat. Toţi s-au apucat, nu ştiu de ce, să citească  revista „Ogoniok”, dintr-odată toată lumea şi-a amintit că Stalin e un monstru şi călău şi s-au grăbit să-şi critice cu multă vervă trecutul totalitar. Nu doream să ne implicăm în acest coşmar. Nu era un protest. Pur şi simplu, stilistic, nu ne asortam epocii. Ea dorea nişte schimbări, iar eu – nu. Pe atunci eu deja ştiam  (eram după două facultăţi, ce mai!) că schimbările dau naştere doar la oratori demenţi şi afacerişti. Mă enerva cel mai mult cântecelul lui Victor Ţoi, în care el urla că inimile noastre, cică, vor schimbări. Deşi nu era clar la ce fel de schimbări se referea. L-am ascultat apoi şi am ajuns la concluzia că era un muzician bun, doar că versurile sale - nu prea. 

Zidar-montor
Nu am fost înmatriculat în primul an la Universitatea din Chişinău şi am şters-o la Moscova. Să mă întorc acasă cu coada între vine era ruşinos - pentru a avea un rost în capitala unională, am dat actele la o Şcoală Profesional Tehnică, iar în paralel făceam actorie, la Casa de Creaţie Populară. Părinţii erau siguri că fac doar actorie. Puţin probabil să fi fost fericiţi dacă aflau că singurul lor fiu este şpt-ist! Perspectiva maximă la care putea spera un absolvent al ŞPT-68 era categoria a 2-a. Eu am absolvit având calificarea „zidar-montor” de categoria a 4-a - cu un mic efort ajungeam Erou al Muncii Socialiste, aşa ca un oarecare Zlobin, un fruntaş al muncii socialiste, care prin eforturi supraomeneşti a ajuns doar la categoria a 5-ea.  Cine ştie ce culmi aş fi atins dacă rămâneam să muncesc pe şantier?…

Când m-am văzut cu diploma de „expert în cărămizi” mi-am zis: basta cu disciplina de muncă. În acea perioadă începusem deja să pricep că munca fizică este pentru categoriile înfrăţite cu paharul. Am falsificat documentele şi am decis să-mi continui studiile. Însă, nu era atât de simplu - eram obligat să lucrez o perioadă în construcţii. Ce să fac? M-am gândit să dispar. Aşa, simplu! Pentru că „Mostrest №4” devenise  pentru mine ca o obsesie. Aveam impresia că toţi „prorabii” şi brigadierii aveau o singură preocupare: să dea de urma mea şi să mă impună să clădesc cărămizi! O femeie minunată m-a liniştit. Mi-a spus un lucru extraordinar: „Vitişor, toţi oamenii cred că sunt buricul pământului şi toţi doar la ei se gândesc. Cui trebuieşti tu, măi, buricu’ pământului?”.

Un timp, aveam o atitudine ta-a-re serioasă faţă de propria-mi persoană. Pe la 15 ani eram atât de preocupat de mine încât, în poeziile mele, nu mai era loc şi pentru alţii. A, da - pe la 18 am fost nevoit să recunosc că mai există şi un Puşkin. Pe la 20 - mi-am înfrânt excesul de mândrie şi mi-am schimbat mesajul: am început să spun Puşkin şi eu. Acum, cred că înţelegeţi şi dvs., recunosc cu  multă bucurie că Puşkin este cel mai tare. Femeia care mi-a deschis ochii şi mi-a zis că nu-s eu buricu’ pământului chiar mi-a dat un sfat genial. Mai uitam de el uneori, dar îmi aminteam tocmai la ţanc. Altfel înnebuneam… Am avut parte, pe timpuri, de o hărţuială pe cinste prin ziare, iar sfatul ei mi-a fost de mare folos. 

„Berbecul” pionier
Sunt Berbec, ca semn zodiacal. Din semnele de foc e cel mai puternic. Chiar în show-biz sunt o sumedenie de personalităţi „reprezentative” – chiar şi Laima Vaikule sau Ala Pugaciova… „Cancelarul de fier”, Bismark, a fost şi el un Berbecr ordinar… Berbecul este pionier. În toate. Cum am evocat în versuri „Асти Спуманте”, producătorii au inundat ţara cu acest vin! Iniţial în costum „Carden” şi-a făcut apariţia Arhicardinalul Ordinului Cavalerilor Manierişti, Victor Peleneagră, după care pe strada Tverskaia s-a deschis magazinul „Kardinal” care oferă creaţii ale respectivului designer. Abia cum a văzut lumina tiparului cartea  „Любимый шут принцессы Грезы”, imediat s-a deschis un  boutique de fiţe „Принцесса Греза” etc., etc., etc. Deci, după curentul literar întemeiat de mine, curg curente întregi de glam…

Mai demult, credeam că trebuie să plac tuturor şi fiecăruia. Eram sigur că  lumea mă va îndrăgi. Şi dacă mă va cunoaşte mai bine, la sigur, va fi încântată de  persoana mea. Dar nu se întâmplă, să ştiţi! Nu eram „eu”, pur şi simplu - între timp devenisem un VIP, un clasic viu. Mai mult, am fost uimit când am aflat că unii nu mă prea înghit. Aşa apare cineva care-i gata să te omoare, să te calce cu maşina, să te lase fără acoperiş deasupra capului. Nici somn n-are nopţile, tot gândindu-se la tine. O animozitate mai pronunţată am observat printre cei cu care ne cunoaştem doar un pic: adică, l-ai întâlnit şi pe loc l-ai uitat. Mulţi dintre ei, evident, presupuneau că o duc destul de binişor şi nu mă plâng. Le părea că nu fac altceva decât să joc polo pe peluza din faţa Casei Albe! Altceva decât să stârnesc invidia tuturor. Imaginea de răsfăţat al sorţii, de norocos, mai ales dacă nu-ţi prea camuflezi mulţumirea de sine, poate scoate din sărite pe oricine. Cât  face reputaţia! Ca să vezi! Ştiu că nu sunt rublă de aur să plac fiecăruia. Nu i-am plăcut cuiva? Mare lucru! Vreţi să mă dau cu capul de pereţi din cauza asta? Ba bine că nu!

Dragostea
Câtă dragoste adevărată am risipit în săruturi de doi bani! Dacă nu puteţi cuceri doamna de care vă place, atunci să vă placă de cea pe care o puteţi cuceri. De-ar şti lumea ce zace în mine, s-ar cutremura. Am scris recent un roman despre toate aceste intimităţi, se numeşte „Рулетка, железка и шары для неимущих”. Dacă-l citiţi, veţi afla atâteaaaaa. De exemplu, că odată de mine erau îndrăgostite concomitent două fete. Ele au cedat atât de repede, încât eu nici nu reuşeam să mă răzgândesc.

Am fost de câteva ori căsătorit şi de fiecare dată - fericit. Chiar stau şi mă gândesc - există fericire fără femeie? Dar cu femeie? Oricum, consider că bărbaţii o duc mult mai bine. În primul rând, se căsătoresc mai târziu, într-al doilea - mor mai devreme. Câte femei nici nu bănuiesc de existenţa mea?! Nici nu ştiu dacă eu caut dragoste. Nici nu am nevoie să caut prea mult – numai îmi trag sufletul, mă mai odihnesc un pic, iar ea deja bate la uşă. O nouă dragoste! Şi ce să faci?…

Cu referire la copii, pot spune  un lucru: dacă întâlneşti un copil pe stradă, mângâie-l pe cap – s-ar putea să se întâmple să fie al tău!

Declaraţia de dragoste este un fel de spovedanie fără iertarea păcatelor. Cel mai extraordinar, în dragoste, este chiar existenţa dragostei. Probabil, anume de asta trebuie să revendici multe, pentru ca să obţii doar puţinul. Şi dacă ţi-e scris să te înşeli în privinţa femeii, atunci să fie din plin! La acest capitol pe Berbec nu-l întrece nimeni …

Neinteresantul
Sunt oameni foarte „vizibili”, dar care, de fapt, n-au nicio valoare reală şi invers – oameni chiar de treabă, dar care, din motive ce nu ţin de ei, rămân în umbră. Dacă e să aleg între aceste două categorii, cei rămaşi în umbră îmi plac mai mult. Această idee îmi trece prin minte de fiecare dată când mă trezesc în faţa camerelor. Ca să vezi, marele nevorbitor a prins glas! În fine, nici nu-i nevoie să-i arunci cuiva în mutră un pahar cu ceva sau să-ţi otrăveşti consoarta în emisie directă. Este suficient să deschizi gura ca mai bine de jumătate de ţară să-şi dorească să te pârpălească la foc încet. „Ce ne puteţi spune despre această piesă?” – „А-а-а!” – „Mulţumesc, foarte interesant!” – „Dar n-am spus nimic!”- „Cum aşa? A fost o opinie tare curioasă!”. Şi telespectatorul rămâne consternat: din ăsta nu scoţi un cuvânt nici cu cleştele. Cugetător afurisit. Tolstoi. Republicanul. Cu cât vorbeşte mai mult, cu atât gândeşte mai puţin. Un cretin, ce mai tura-vura. Poate că-s cretin, dar nu total.

Capitala nordului
M-am născut în nordul Moldovei - satul Zguriţa, raionul Drochia.  Poate s-a întâmplat când Zguriţa mai era centru raional. Graţie liniei de cale ferată, Drochia a  devenit, pe neaşteptate, al 2000-lea oraş al URSS şi ne-a şters nasul. Acum noi nu suntem decât o localitate ordinară pe hartă. Apropo, Drochia doar în acest sens ne-a şters nasul. Zguriţa, oricum, a rămas capitala de nord a Moldovei - o fostă colonie evreiască. Dar s-a întâmplat tare demult. Cred că nu în secolul trecut, ci în mileniul trecut. Acum, din Zguriţa au plecat toţi evreii. Ultimul, în Germania, dacă nu greşesc, colegul meu de clasă Edik Akkerman – un frate de pahar pe cinste şi un amic mişto. E trist când pleacă cineva. Eu cred că în ţară ar trebui să facem aşa ca  nimeni să nu mai plece. Iar dacă pleacă, să revină de fiecare dată. Şi toţi să-şi dorească să vină la noi, ca în patrie. De fapt, poate, cu excepţia canibalilor din tribul Masai din Africa. Avem şi fără ei suficientă bătaie de cap!

Altfel, ce pot să zic, dacă mama mi-e poloneză cu rădăcini ucrainene sau ucraineancă cu rădăcini poloneze, alegeţi cum vă place mai mult, iar tatăl, totuşi, moldovean. Mulţumesc Celui de Sus, ambii sunt în viaţă. În general, neamul meu stă bine la capitolul longevitate – străbunica (pe linia tatălui) a trăit 132 de ani şi planurile mele sunt tot pe-acolo: aş arăta chiar grozav - un păcătos inveterat de 81 de ani cu o admiratoare de 18 etc., etc. Să fie ca o imagine în oglindă a sorţii. Să ştiţi că anume aşa va fi…

Fericirea
Am avut o copilărie fericită.
Chiar, cred, a fost cea mai fericită din toată istoria omenirii. Generaţia  noastră nu ştia ce este şomajul, pauperizarea şi crizele fără de sfârşit. Oricum, URSS suna mult mai tare decât USA. În toate sensurile. Eu chiar şi sărbători am avut mai multe ca alţi copii. Toţi serbau 1 mai, 9 mai, Revelionul, iar pentru mine era sărbătoare când tata se întorcea treaz acasă…

Magazinele „Luminiţa” erau un lucru grozav. Ca şi editura „Lumina”, de altfel. Cele mai frumoase amintiri sunt legate de carte. Nu pricep unde au dispărut toate. Pe atunci, moldovenii editau şi comercializau cele mai bune bestsellere  universale.  În acest sens, chiar am reuşit să devansăm tot mapamondul. Când îmi ridic „Nobel”-ul, redau satelor moldoveneşti „Luminiţele”. O casă fără carte nu e o casă.

Copilul Imperiului
Eu m-am născut şi am crescut într-un Imperiu. Cum se spune, odată şi pe vecie: eu sunt un roman din perioada declinului. Anume eu vă amintesc că sunt un poet. Perioada sovietică a fost o experienţă inestimabilă pentru generaţia mea, cel puţin pentru mine. Consider că a fost un fel de vis de aur al omenirii. Puteam tăia frunze la câini, să învăţăm, să alergăm după fete, să luăm prânzul în restaurante şi să nu ne gândim la viitor. Ce păcat că nu eraţi şi voi pe atunci!

Voi fi ultimul care va da cu piatra în URSS. Să ştiţi că nici eu, nici părinţii mei niciodată nu am fost comunişti. Periodic, vroiau să mă înroleze în PCUS, dar aveam un argument beton: „o să ies din rând. La voi toţi sunt stabili din punct de vedere moral, iar eu sunt „mobil”. Aşa scriam şi în caracteristicile „de epocă”. Iar când dintr-odată toţi au devenit peste noapte mari democraţi, iar unii reprezentanţi ai nomenclaturii de partid s-au apucat să-şi ardă carnetele de membru, eu am declarat: rog să fiu considerat comunist!…

Diaspora, „Biserica Albă” şi Hagi
Rusia şi Moldova, pentru mine, nu sunt ţări şi termeni de împărţit. Eu sunt convins că este ceva integru. Istoria deja ne-a demonstrat-o. Din păcate, nu am legături cu diaspora moldovenească de la Moscova într-o formă organizată. Nici nu ştiu dacă există, de fapt. În acest sens, de exemplu, georgienii sunt mult mai organizaţi. …Să ştiţi că ar fi grozav să ne mobilizăm şi să schimbăm această stare de lucruri. Aş fi nespus de bucuros să apară la Moscova restaurante cu specific moldovenesc, iar amicul meu de la Zguriţa, Dmitri Rus, să-şi deschidă, să zicem, filiala localului său „Золотая рыбка”, undeva prin zona Sadovoie Kolţo. Eu sunt dispus să-l ajut cât pot.

Moldova a dat naştere unor oameni excepţionali –
marele regizor Emil Loteanu, actorul Grigore Grigoriu (el este printre puţinii care, prin tăcere, putea să exprime totul), inegalabila Svetlana Toma. Nu-mi imaginez fără ea „Şatra”. Îl ador pe  Eugeniu Doga, chiar mi-ar plăcea să creăm ceva împreună. Îmi plac tinerii interpreţi moldoveni, pe care i-am văzut pe la „Eurovision” în ultimii ani şi pentru care am trimis sms-uri din partea Rusiei. Sunt bravo! Pentru că într-adevăr au încins Europa.

Mor de ruşine, dar nu am reuşit să citesc „Biserica Albă” de Ion Druţă – nu merge. Nu e al meu!… Ai mei sunt monştrii literari care au mers împotriva cursului – Eduard Limonov, Serghei Dovlatov, Charles Bukowski…

Sângele meu este un adevărat „cocteil Molotov”.
Cum zicea Maiakovscki: „bunelul meu a fost cazac, tata – secevik (cazac din Secea Zaporojană), eu, în schimb, din născare sunt georgian. Sau cum se zice la noi, la moldoveni: mama –rus, tata – rus, dar Ivan – moldovan. Da. Precis nu-s român. Ce fel de român ar ieşi din mine? Seamăn doar cu orchestra română. Recunosc, fotbalul românesc e ceva aparte. Numai Hagi, marele lor jucător, cât face! Am fost stupefiat de faptul că România nu a fost prezentă la Campionatul Mondial din Africa de Sud. O oarecare Polonie sau Austrie, mai treacă-meargă că nu s-au calificat. Rusia poate să-şi permită să mai lipsească vreo 2-3 ediţii finale, că e ţară „hocheistă”, pe acest sport se pune accentul. Dar România! Chiar nu pot să înţeleg...

Teoria relativităţii
Totul e relativ, de fapt. În 1991, chiar înainte de renumita lovitură de stat din URSS; adică de „puci”, am scos  ultimul bestseller al imperiului („Эротические танки”), adică era un fel de traducere din japoneza veche. Placheta s-a vândut într-un tiraj de 300.000  de exemplare. Pentru trei zile de muncă (cu pauze inclusiv), 10 mii de ruble erau bani grei - de 3 ruble, în centrul Moscovei, puteam mânca un „șașlîc” foarte serios. De banii ăştia, puteam mânca cel puţin 3 mii de porţii de frigărui… În 1992, toţi frigăruii mei ia-i de unde nu-s, s-au dus ca pe apa sâmbetei. Totul dispare ca o ceaţă, te trezeşti gol-goluţ, cu o ţigară-n gură. Nu aveam nimic: nici tu casă, nici tu masă, de bani nici vorbă… Doar Elţin căţărat pe un tanc.

Mi-am revenit. Peste un an, sau chiar mai devreme, mi-am venit în fire, am pornit şi o afacere – am inaugurat prima Societate pe Acţiuni din Moscova, axată pe editarea de cărţi. Desigur, balansam între legal şi ilegal, dar am reuşit să scoatem o grămadă de cărţi pentru o grămadă de bani. Din fericire, această orbire n-a ţinut prea mult. Într-o bună zi am înţeles că nu-mi ajunge timp şi doar atunci am sesizat ce este un business – luminiţa din capătul tunelului, dar la infinit. Crezi că vezi lumina de la capătul tunelului, dar, în realitate, e un tren accelerat care vine  în viteză să te calce. Presiune şi stres: se modifică scopurile, dar sensul rămâne acelaşi – alergătură veşnică după avuţia efemeră. Chiar că-i o capcană. Şi m-am lăsat – viaţa a devenit frumoasă imediat, au apărut şi bani, şi timp, şi dragoste.

Cântecele lui Peleneagră
Prima piesă de valoare am scris-o pentru că pariasem. A fost „Ностальгическое танго” - în nouă minute, iar condiţia era să reuşesc în zece. Piesa imediat a ajuns în repertoriul grupului „Бригада С” al lui Garik Sukaciov - un fel de orchestră de jazz proletar. Periodic, mai este pus pe post. Chiar e foarte plăcut să asculţi acest cântecel fiind în compania unei domnişoare. Dar am devenit cunoscut în tot URSS-ul graţie cântecului „Дева-дева-девочка моя”, interpretat de Serghei Krîlov. Era despre mama mea. Ideea este că detestam porcăriile lacrimogene despre mame, scrise de predecesorii mei. Aveau grijă să prezinte totul în culori cât mai sumbre şi s-o arate ca pe o băbuţă căruntă şi amărâtă, care nu  merită mai mult decât compătimire. Aşa că am luat şi am scris nişte versuri: am descris-o ca cea mai-cea mai… Mai apoi, una dintre piesele pe versurile mele (dacă nu mă înşel, „Порт Саид”) Laima Vaikule a interpretat-o în duet cu Serghei Krîlov. Interpreta a exclamat: „cine este acel om minunat care a scris aceste versuri minunate?!”. Iar Serioja Krîlov i-a şoptit pe o tonalitate încântată – e însuşi Peleneagră! Şi într-o bună zi Laima m-a găsit, ne-am întâlnit şi ea îmi propune cu multă generozitate să colaborăm. Îmi lasă şi numărul de telefon. Nu ne-am mai văzut doi ani. Altul, vreun poet începător, l-ar fi tatuat la inimioară – un număr tocmai de la Laima!!! Eu? L-am pierdut imediat… Echipa cu care lucrează Laima s-a dovedit mult mai insistentă decât credeam. Iarăşi au dat de mine. Să ştiţi că n-a fost uşor deloc, pentru că schimb apartamentele ca ciorapii. Laima nu s-a dat bătută şi m-a reperat, m-a rupt de literatură şi m-a adus înapoi în show-biz. Şi s-a început….

Am scris atât de multe texte, încât mă tem că deja nu mai sunt ale mele… De fapt, cântecele sunt o distracţie. Ce înseamnă să scrii o piesă? Din păcate, există lucruri care nu depind de mine. Unele cântece le-au îngropat compozitorii, „experţii” în aranjamente muzicale şi interpreţii de doi bani. Îmi  place o zicală pe care o poţi auzi tare des: de vrei să faci ceva, atunci fă-o singur, cu mâinile tale. Acum nu am de ales şi trebuie să compun şi muzica, dar şi să cânt. Ştiţi cum zicea poetul rus Alexandr Blok? Un poet adevărat trebuie să poată totul: şi un cântec să-i zică, şi o sobă să facă, şi la toate fetele să le ofere un foc. Uite că acum cânt la petrecerile corporative pentru bogătani. Lumea zice că-mi reuşeşte.

Cele mai celebre cântece ale lui Esenin au apărut peste 30 de ani după trecerea sa. Vă daţi seama ce piese vor apărea peste 30 de ani după moartea mea?...  

5 CELE MAI POPULARE CÂNTECE PE VERSURILE LUI VICTOR PELENEAGRĂ
1. Акапулько. (Laima Vaikule)
2. Дева-дева-девочка моя. (Serghei Krîlov)
3. Как упоительны в России вечера. (Trupa „Белый орел”)
4. Позови меня тихо по имени. (Trupa „Любэ”)
5. Шарманка. (Nikolai Baskov)

Text: Rodica Ciorănică, Marcel Toma.
Foto: Vlad Scorţinschi.
Locaţie: Restaurantul POPASUL DACILOR

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+18°