VIP Magazin
11 Decembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Victor Gaiciuc. Generalul îşi continuă zborul
Aprilie 2004, Nr. 01

Victor Gaiciuc. Generalul îşi continuă zborul

Comentează   |   Cuprins

L-am rugat să facă abstracţie de epoleţii şi uniforma de general, să abandoneze pe două ore fotoliul de ministru, să ignore telefonul şi să stăm de vorbă ca nişte vechi prieteni la o cafea. „Să înţeleg că vreţi să-mi deschid sufletul pentru voi?". „Exact". „Sigur nu putem evita acest interviu?".
 
Era acelaşi Victor Gaiciuc cu care ara făcut cunoştinţă acum şapte ani, când deţinea postul de ministru adjunct. Modest, simplu, deschis, fără gesturi arogante de mare demnitar intrat în graţiile puterii. A acceptat provocarea şi ne-a dezvăluit o istorie emoţionantă a unui copil pasionat de tancuri şi avioane, care visa să atingă norii cu mâna, fără să bănuiască câtuşi de puţin că va ajunge vreodată a fi cel mai iubit de către soldaţi, adică ministru al Apărării.

Băiatul lui Vladimir Nicolaevici Gaiciuc

„Părinţii au vrut să facă om din mine, povesteşte zâmbind ministrul Apărării. M-au pus să învăţ limbi străine şi să iau lecţii de muzică. Cum muzica nu se prea lipea, fugeam de la orele de acordeon şi mă ascundeam la bunica, în fundul grădinii. „Ce chinuiţi copchilu'?, s-a răstit ea o dată la profesorul care venise să mă caute. Nu vedeţi că suferă?" Aşa am scăpat de dl profesor, dar în ciuda atitudinii mele de atunci faţă de muzică, aş putea să vă cânt ceva nu prea complicat".

Victor Gaiciuc a crescut lângă clubul din Pepeni. Deoarece tatăl său, profesor de matematică, era cel mai bun prieten al mecanicului de cinema, de la cinci ani avea accesul asigurat la fiecare film. Viziona toate peliculele despre război, citea toate cărţile despre aviatori şi urmărea cu emoţie zborul fiecărui avion care tulbura liniştea Pepenilor, desenându-1 apoi pe câmpurile din caiete. Astfel a decis că vrea să devină pilot. A trimis o scrisoare la Şcoala superioară de aviaţie din Harkov şi, în scurt timp, a primit un plic cu instrucţiuni.

Tot satul venea la ei la poartă ca să se minuneze că Victor al lui Vladimir Nicolaevici a primit răspuns tocmai de la Harkov. Aşa ceva nu se mai întâmplase în istoria Pepenilor.

Gata. Cariera lui era ca şi bătută în cuie. Nici un pas înapoi. Ar fi absolvit şcoala cu medalie, dar erau trei candidaţi cu „5", băieţi de învăţători şi, pentru că nu puteau lua toţi medalii, la raion le-au schimbat cinciul de la compunere pe patru. Astfel, Victor Gaiciuc s-a ales cu un singur patru în atestat, la limba „moldovenească".

După balul de absolvire, împreună cu un băiat din Sângerei şi cu 25 de ruble în buzunar, Victor a plecat la Bălţi, de unde urma să ia trenul spre Harkov. Nu cunoşteau oraşul şi din gara auto au luat un taxi până la gara feroviară. „Taximetristul a fost primul om care ne-a amăgit, râde generalul. După ce ne-a învârtit oleacă prin centrul Bălţiului, ne-a luat jumătate din banii pe care-i aveam. Dar am înţeles şmecheria abia peste vreo zece ani." Au ajuns la Harkov şi, pe perioada examenelor, s-au conformat unui regim semimilitar. In scurt timp, prietenul său a început a plânge. Viaţa de militar nu era pentru el. „I-am dat ultimii bani, ţin minte şi azi - 3 ruble şi 41 de copeici, şi prietenul meu s-a întors la Sângerei, îşi aminteşte ministrul. Iar eu nu voiam să renunţ la visul meu".

După ce au susţinut toate examenele, cursanţii au fost duşi la o baie, raşi pe cap şi îmbrăcaţi în uniforme noi. Aveau o plăcere nebună să dea onorul ofiţerilor care treceau pe lângă ei. Era şi asta o bucăţică, mică de tot, din visul lor. La anul I au efectuat şi primul zbor. Simţeau că toată lumea le aparţine...

„O să te iubesc mereu, Valentina"

In 1978, la ceremonia de absolvire a Şcolii de aviaţie, mama sa a venit însoţită de iubita lui, Valentina. A fost o bucurie la care nu se aşteptase. „Ne ştiam de la grădiniţă. La şcoală am nimerit în clase diferite, eu în „a", unde era elita satului, iar ea în „g", cu cei de la periferie. în ciuda „stratificării sociale" de la şcoala din Pepeni, în clasa a 4-a am înţeles că am intenţii foarte serioase vizavi de Valentina. La 13 ani i-am făcut prima declaraţie de dragoste, la care ea a zis că o să se mai gândească. Şi s-a gândit mult. A vrut să mă vadă abia când am venit în prima vacanţă, fiind student la Harkov. A înţeles că, dacă mă mai ţine la distanţă, o să mă piardă.

În uniformă militară, eram destul de frumuşel, ca să nu zic mai mult. Aşa a început povestea noastră de dragoste, în care ea permanent aştepta, iar eu cuceream înălţimile. Atunci, când a venit cu mama la Harkov, citeam pe feţele lor că aşteaptă să iau o decizie serioasă.

Ne-am întors împreună acasă şi, în aceeaşi seară, mi-am întrebat părinţii direct: „Voi vreţi să mă însor?". Au răsuflat uşuraţi şi au dat din cap. Imediat m-am dus la părinţii Valentinei şi i-am cerut mâna. Ea era mulţumită şi fericită, deşi ceea ce o aştepta alături de mine nu era nici pe departe romantism. I-am spus că iniţial vom locui în Zabaikalie, acolo unde au stat soţiile decembriştilor, că va fi frig, că voi lipsi cu lunile de acasă. Nu o speria nimic, singurul lucru pe care şi-1 dorea fiind să rămână alături de mine.

La nunta noastră au fost 600 de oameni şi am câştigat 10 mii de ruble, o sumă fabuloasă pe atunci. Fiind băiat econom, am pus banii la bancă şi îi avem şi acum - 10 lei..."

...în timp ce caută prin sertarele biroului de la minister, găseşte o scrisorică, scrisă demult, cu caractere chirilice, pe care soţia sa nu a văzut-o niciodată.

Citeşte zâmbind: „O să te iubesc mereu, Valentina. De ce? Nu ştiu. Te iubesc nu pentru că eşti frumoasă sau deşteaptă, ci pentru că te iubesc. Dragostea mea pentru tine o să ardă cât o să-mi bată inima..."

De câte ori se gândea la ea, îi scria scrisori pe care uneori uita să i le mai strecoare în gentuţă. Sau îi vorbea seară, când se revedeau după serviciu. Graţie acestei mari iubiri, cuplul lor a rezistat 15 ani departe de Moldova. Mongolia, Belarus, Academia Militară Politică din Moscova, Germania, Caucazul de Nord... Dar sunetul le era alături de părinţi. Şi, acum zece ani, s-au întors acasă."

Viaţa de ministru

A fost angajat la Ministerul Apărării. Mai întâi ca specialist principal, pe urmă ca şef al Direcţiei Educaţie şi ministru adjunct. Dar nu fugea după stele, grade sau alte onoruri. La 44 de ani, în 2001, este numit ministru al Apărării. Nu se aşteptase. A simţit cum cerul i-a căzut pe umeri... Se temea să nu-i dezamăgească pe cei care au avut încredere în el. Un an mai târziu, devine general. Soldatul care nu visează să ajungă general nu este soldat. Dl ministru îşi aminteşte cu mândrie cum, vara trecută, a pilotat un avion împreună cu preşedintele Voronin. „Preşedintele a arătat că este un om foarte curajos acceptând invitaţia mea. Oricum ar fi, de mult nu mai zbor în fiecare zi... Zborul spre Mărculeşti a avut loc fără peripeţii, preşedintele era mulţumit, înapoi însă se pornise furtuna şi aeroportul din Chişinău nu primea nici un avion. Trebuia să ne întoarcem cu maşinile sau să ne aventurăm într-o luptă cu furtuna, povesteşte ministrul Gaiciuc. Prima soluţie mi se părea ruşinoasă. Preşedintele Voronin s-a uitat întrebător la mine şi, văzând că nu vreau să dau înapoi, a acceptat provocarea. Aproape de Chişinău, furtuna se înteţise şi mi-a trecut prin cap să ne întoarcem la Mărculeşti. Dar combustibilul era pe sfârşite..." In 37 de minute au aterizat pe aeroportul Chişinău. Furtuna se terminase de două minute... Aceasta a fost singura şi ultima aventură în care ministrul Gaiciuc a riscat să-1 implice pe preşedintele Voronin.

Ministrul a întâlnit Crăciunul în Irak, împreună cu cei 42 de militari moldoveni care participă la operaţiunea de restaurare a Irakului. Conştientă de riscurile care o aşteaptă (în ziua zborului două avioane au fost nimicite în Irak), mica delegaţie moldovenească, condusă de dl ministru, a luat calea aerului având la bord zeci de kilograme de slănină, pâine neagră, mere, bomboane, cd-uri şi pachete comandate rudelor de către militarii noştri. Americanii au rămas surprinşi de întâlnirea moldovenilor. Nu mai văzuseră vreun ministru al Apărării să stea la masă cu soldaţii...

Victor Gaiciuc se consideră un om fericit. „Sunt aviator, doctor în ştiinţe istorice, general şi ministru al Apărării. Dacă aş fi fost bogat, aş fi avut vreo 12 copii, dar aşa, am numai doi. Ce-şi mai poate dori un bărbat adevărat? Poate bani. însă nu am putut face bani niciodată. Dar mă gândesc că nici Talmaci nu poate zbura. Nu poţi să vrei chiar totul de la viaţă."

...Ca să-şi pună în ordine gândurile, generalul desenează, la fel ca în copilărie, tancuri, avioane şi flori. Ii plac şahul, tenisul, iar, o dată pe săptămână, joacă fotbal împreună cu ofiţerii. Nu scapă nici o ocazie să se deplaseze în unităţile militare cu avionul. Astfel economiseşte timpul. Când zboară spre nord, face câteva cercuri deasupra Pepenilor până ce mama sa iese în drum şi-i flutură din mână. Abia atunci ministrul Apărării Victor Gaiciuc îşi poate continua liniştit şi fericit zborul...

Rodica Ciorănică

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+6°