VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Victor Alerguş. Viaţa trăită la 200 km/h
Ianuarie 2005, Nr. 09-10

Victor Alerguş. Viaţa trăită la 200 km/h

Comentează   |   Cuprins

Data naşterii. 24 ianuarie 1968. Localitatea.Carpineni, Hânceşti. Stare civilă. Căsătorit. Doi Copii. Studii. Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, atualmente face Dreptul. Merite. Decorat cu Ordinul e luptă "Steaua Roşie". Cavaler al Ordinului "Ştefan cel Mare". Activitate profesională. Membru al Consiliului rector al întreprinderii cu capital străin "Trans Gaz".

M-a înnebunit omul ăsta... (Sper că vă daţi seama: în sensul frumos al cuvântului) Când am intrat în biroul lui, mi-a zis că aştepta de fapt pe altcineva, dar, dacă tot sunt ocupaţi profesioniştii, e OK. Cred că nu i-a inspirat mare încredere nici zâmbetul meu, nici barem scuza mea neinspirată.

...E ocupat omul şi-mi propune, între timp, să urmăresc un film de scurt metraj despre Afganistan: "Blestemată fie acea zi când medicul-chirurg dădea o lovitură în coşul pieptului, proclamând: Apt pentru serviciul militar". Mă şochează nu numai motto-ul, nu numai filmul, ci şi calmul, punctualitatea personajului meu. Peste 6,40 minute revine. Cred că putem începe, vreau să-i zic, dar ...
- D-ră!
- încă un film. E puţin mai lung. Alte vreo 12 minute.
Scotocesc prin geantă telefonul să-i raportez d-lui şef Gavriliţă: "Misiune neîndeplinită!" Nu apuc! Interesant, omul ăsta la care am venit, are intuiţie sau vreo cameră ascunsă?! Dar a revenit doar ca să includă cel de-al treilea film. Propriu! Ăsta din urmă e de lung metraj: 2 ore 40 minute! în sfârşit, aflu că are trei fraţi şi o soră, iar el a fost să fie primul copil în familie. Dintre toţi fraţii, numai el a făcut armata.

Cum a fost să copilăriţi la Cărpineni?

A fost frumos, dar a durat puţin, până la armată. Sunt indivizi care "se ţin de copilărit" toată viaţa (zâmbeşte ironic, dar sincer). Am fost "fata cea mare" a mamei. Spălam vase, dereticam prin casă, eram bucătarul-şef al familiei şi dădaca fraţilor mai mici. Am avut o copilărie fericită, chiar dacă nu părea să fie atât de simplu. Tata era mereu în deplasări, la câştig, de educaţia noastră se ocupa mai mult mama. Ea ducea tot greul în spate, iar noi ne străduiam să n-o prea necăjim. Limbut, muncitor, timid şi fără prea multe griji - aşa aş caracteriza copilul de atunci.

Când au venit grijile cele mari?

Grijile...După ce am absolvit şcoala de meserii nr.80 din Hânceşti, unde am învăţat meseria de tâmplar. "Calvarul" a început atunci când am plecat la armată. Afganistan: vă spune ceva?

Încerc să găsesc o notă ironică, dar degeaba. Acest bărbat tânăr şi foarte vesel s-a întunecat la chip deodată.

...Eram un copil de doar 18 ani, care într-o clipă a ajuns în iad. Nu ştiam unde mă duc şi nici nu bănuiam ce mă aşteaptă. Am învăţat imediat ce înseamnă disciplină, intuiţie, duritate. Nu mai vreau să vorbesc despre asta. Vreau să vorbesc despre viaţă. Doi ani şi jumătate petrecuţi în Afganistan l-au demolat pe acel Victor din Cărpineni. S-a întors acasă. Viu. Dar altul.

Monologul despre Afganistan a fost apăsător. Nu ştiu cum să-l transpun, de aceea voi reproduce frânturile pe care mi le-a dezvăluit.

...Poate să-mi scape o lacrimă atunci când ascult o melodie bună, dar nu am vărsat nici una când mi-am coborât confraţii de pe munte... tace...Nici unul din patru nu era viu. ... Afganistanul nu a crescut eroi, de acolo au venit oameni vii în care practic totul murise. Mă înţelegeţi? Schilozi nu numai de mâini sau picioare, dar şi de sunete, (iarăşi tăcere)... Nu a fost greu. A fost foarte simplu. Ascultam mereu cum respiră tăcerea şi nu ne săturam să ascultăm respiraţia noastră, întoarcerea a fost la fel de grea. A durat mult. O lună şi jumătate de reabilitare fizică şi psihologică la spital, dar nu a fost de-ajuns. ... Nu mă înţelegea lumea, de fapt, nimeni nu mă înţelegea. Mama îmi spunea că nu mă recunoaşte. Asta durea cel mai mult. Am devenit dur, necruţător cu mine, dar şi cu ceilalţi!

Murise sufletul, împietriseră emoţiile?

Nu, nu e asta. Cum să vă explic?! Acei doi ani şi ceva m-au marcat mult. Viaţa mea, cred, ar fi fost alta, dacă nu aş fi participat la acel război.

Când aţi revenit la cursul firesc al vieţii?

Atunci când am realizat că nu mă poate ajuta nimeni. Că trebuie să fac totul de unul singur. Făceam sport de performanţă şi de aceea emoţiile negative aveau unde se consuma. Aveam fraţi şi o soră, v-am spus ceva mai înainte, şi voiam să fac ceva pentru ei, să-i ajut. într-un cuvânt, mi-am găsit utilitatea şi nu am aşteptat să-mi pice mană din cer. Am lucrat. Mult. Până să ajung acolo unde sunt astăzi, am avut de mers mult.

Ce calităţi v-au ajutat cel mai mult?

(zâmbeşte) - Nu aţi fost atentă. Intuiţia, disciplina. Puţine, dar semnificative.

Şi ce oameni?

Au fost mai puţini. Actualul preşedinte, de exemplu, a găsit prin rezervele statului un milion de lei din care urmează să fie ridicat un monument în memoria celor căzuţi în Afganistan. Tot datorită lui, Uniunea Veteranilor a primit şi douăzeci de „Moskvici"-uri. După atâţia ani...

Să înţeleg că veţi vota cu dl Voronin ?

Da.

Zâmbiţi des, dar oarecum straniu. Cum sunteţi acasă?

La fel. Sunt foarte ordonat, disciplinat. Asta cer şi de la familia mea.

Povestiţi-ne despre copiii Dvs.

Sunt două dintre minunile lumii, şi-s la mine acasă. Fiica Doinita, elevă la Liceul de limbi moderne şi management şi fiul Radu, mezinul. Am doi copii buni, care ştiu de la o vârstă fragedă ce înseamnă să fii responsabil şi disciplinat.

Sunteţi atât de dur cu ei?

Nu sunt dur deloc, copiii ţin la mine. Poate pentru că eu sunt mai mult pe la serviciu şi de educaţia lor se ocupă soţia. Ceea ce, trebuie să recunosc, îmi place foarte tare. In general, sunt un bărbat norocos. Soţia mea nu a cultivat copiilor cultul mamei, cum se întâmplă de obicei în multe familii; ea a ştiut mereu să repete: "Vine tata, ne sfătuim cu el, după care luăm o decizie". Doinita îmi seamănă mult la caracter, e toată numai griji, munceşte mult, învaţă, dansează. Sunt mândru de ea. Suferă enorm dacă ceva nu-i reuşeşte aşa cum ar fi vrut ea. Mezinul o să-mi dea bătăi de cap, dar tot e un luptător. E şmecher, descurcăreţ şi foarte iute. Are doar 5 anişori, dar personalitate...mai mult decât ar trebui.

Vorbiţi atât de frumos despre soţie, cine-i şi cum "a dat norocul peste Dvs."?

E....atât de puternică şi atât de sensibilă, atât de curată, atât de grijulie, atât de calculată şi atât de deşteaptă, încât dacă nu ar fi fost soţia mea, m-aş fi însurat încă o dată.

Cu cine?

Cu ea, bineînţeles. Cu Veronica. Eu îi spun Vicuşor, sau Vica. E mama copiilor mei. Noi ne-am educat şi ne-am modelat în timp unul pe altul aşa, încât este practic imposibil să ne minţim. Citeşte pe chipul meu totul. Deşi eu niciodată nu aduc acasă problemele zilei.

Vă mai şi supăraţi ?

După atâţia ani? Asta ar fi o stupiditate. Consider, în general, o stupiditate certurile şi tocările de nervi inutile, în timp relaţia trebuie să evolueze, comunicarea între soţi să ajungă la nivel de sinergie. Avem atâtea griji cu copiii, cu educarea lor, încât nu ne mai rămâne timp de prostii. .. .dar dacă tot ne apucă "joaca" şi mă supăr pe ea - de fapt, ea e cea care se supără -, atunci îi spun "Bălăneasa" (e numele ei de fată mare). Dar, vă spun, asta e "joaca noastră".

Când v-aţi căsătorit?

Mai întâi am să vă povestesc cum am cerut-o. A fost atât de frumos, încât această amintire îmi va rămâne mereu în minte. Tatăl meu, Dumnezeu să-1 ierte, mi-a fost "staroste", cu conăcărie cu tot. De Sf. Vasile. Nu ştiu cum să vă explic ceea ce am simţit. A fost ceva nou pentru mine şi poate de aceea durează până azi. Sunt 13 ani de atunci.

Cum aţi luat hotărârea ?

Nu a fost dragoste la prima vedere, dar nici nu mi-a arătat-o nimeni cu degetul. Am iubit-o "la rece", adică cu capul treaz. Nu m-am "aruncat" ca asupra unei jertfe. Locuiam în acelaşi sat. Era şi este frumoasă, dar nu asta m-a atras. Nu s-a întâmplat într-o săptămână. O urmăream. Avea în ea ceva "deosebit de deosebit", era Unică. Aveam impresia că dacă nu va fi a mea, mă prăpădesc.

Soţia Dvs. lucrează?

Acum nu, adică nu acum. De când s-a născut Doinita, ea s-a îngrijit de creşterea ei, apoi a venit pe lume Radu şi gândul de a lucra a tot fost amânat. Ea a absolvit Medicina, aşa că avem acasă şi medic de familie. Vreau foarte tare ca ea să-şi găsească, în sfârşit, ocupaţia ce-i place, înţeleg perfect că sacrificiul pe care 1-a făcut pentru mine şi copii atâţia ani, merită să fie răsplătit, în aceasta privinţă, o voi ajuta neapărat. Nu că eu n-aş putea întreţine familia, - pur şi simplu, e un specialist foarte bun şi ar fi păcat să nu se realizeze.

Cum o alintaţi? Sunteţi romantic?

Nu sunt deloc romantic, dar sunt grijuliu. Nu-i cumpăr flori în toată ziua, sau pur şi simplu, fără pretext. I le aduc cu anumite ocazii. îmi place să-i fac cadouri scumpe.

S-a întâmplat vreodată să intraţi undeva după serviciu şi să-i cumpăraţi ceva?

Uite, chiar astăzi după interviu voi merge să-i iau ceva, deja ştiu ce vreau să-i iau. Pot să vin într-o seară acasă şi să le spun că mergem, chiar în acest moment, la casă nouă, acolo unde au visat să locuiască, în centrul oraşului. Sau pot să-i spun Vicuţei că vreau să-i iau 100 trandafiri, dar ştiu ce-mi va răspunde...(râde)

Oamenii de afaceri, cel puţin aşa spun gurile rele, sunt de la o vreme încoace snobi. Dvs. intraţi în această categorie?

Nu, sunt un om obişnuit, chiar dacă pot să-mi permit multe lucruri. De exemplu, anul astă pentru prima oară am fost la munte, la schiat. Nu sunt victima modei. îmi plac lucrurile comode şi utile, iar dacă mai au şi stil, OK!

Cum a pornit afacerea Dvs. ?

Cu riscuri. Normal, nu? Deplasări frecvente, convorbiri telefonice interminabile, tratative istovitoare, până când, pe 17 februarie 2004, şi-a pornit activitatea întreprinderea cu capital străin "Trans-Gaz".

A fost uşor?

Nu a fost şi nici nu poate fi uşor atunci când eşti la început. De fapt, niciodată nu e uşor. Până acum am investit mult timp şi mult suflet. Vin la birou foarte dimineaţă şi practic plec ultimul. Mizăm pe calitate, nu pe cantitate şi de aceea ne vine foarte greu să-i convingem pe clienţi că nu e bine să tolerezi şi să faci vânzări celor care simulează calitatea. Afacerile cu caz lichefiat au viitor, iar noi visăm să ne extindem, să construim staţii moderne, la nivel european. De fapt, nu e numai un vis, dar şi un scop bine gândit, spre care tindem. N-am sărit niciodată peste câteva trepte, prefer să urc încet, dar sigur.

Aveţi mai bine de 55 de angajaţi, plus cei din teritoriu. Cum vă descurcaţi?

Am - n-aţi uitat? - un "angajat" foarte preţios: intuiţia mea, cea care-mi şopteşte întotdeauna ce e bine şi ce nu prea. Un bărbat adevărat trebuie să-şi asume multe riscuri. Eu am calculat bine de la început şi ştiu care pot fi consecinţele. Cât priveşte angajaţii, trierea a fost drastică. I-am adunat pe cei mai buni şi pe cei care vor să lucreze. Iar şansa de a munci în ţară înseamnă ceva, nu?

Sunteţi sever?

Sunt obiectiv, dar şi înţelegător. Nu pot rămâne rece la problemele angajaţilor. Se întâmplă deseori să nu am timp de masă, dar, practic, niciodată nu se întâmplă să ies fără sa-i întreb pe cei din jur dacă au mâncat, iar dacă au uitat, să-i trimit să ia prânzul. îmi place să fiu grijuliu. Dar nu e o simulare.

Aţi angajat mulţi cumetri?

Nu-mi place această modă la moldoveni. Dacă, însă, o rudă sau un prieten are abilităţi în domeniul dat, atunci nu văd de ce nu l-aş putea angaja. Am câţiva prieteni care sunt specialişti buni şi pe care eu i-am rugat să lucreze în echipa mea, nu ei. Mai am un verişor de pe tată, Mihai Vânaga, e mai mare decât mine. M-a ajutat şi mă ajută foarte mult. Am încredere în el şi în ceea ce-mi spune, iar el are încredere în mine. Uite aşa lucrăm.

Ne întoarcem la lucruri mai plăcute. Vă plac femeile? Cum se împacă soţia cu gelozia ?

Par a fi bolnav? Bineînţeles că-mi plac femeile frumoase şi deştepte. Dar familia şi casa pentru mine sunt sfinte. Cât priveşte gelozia soţiei, acum a luat o formă "ironică". De exemplu: "Da, sigur, eşti cu prietenii, dar vezi, să nu mă faci de râs. Poartă-te cu ea frumos". Sunt prea ocupat şi prea de modă veche ca să mă schimb, să flirtez. Şi-apoi, moda asta de a avea câte-o "prietenă-studentă" e atât de răsuflată, că nu mai inspiră pe nimeni.

Aţi făcut mult timp sport de performanţă. Acum ?

Da, sunt maestru în sport, lupte corp la corp. De mai mulţi ani practic goju - ryu. Sen-sei Victor - în lumea de zi cu zi Victor Panasiuc - pot spune că e mentorul meu. Discutăm des şi multe decizii importante m-a ajutat să le dezghioc aşa, încât să nu dau în bară, căci luptele marţiale se bazează pe filozofie şi puterea gândului.

La final, vorbiţi-mi despre Dvs. în câteva fraze. Cum vă vedeţi ?

Cum mă văd? Când? Mă văd în continuare disciplinat, corect, sănătos. Sportul pe care îl practic are un principiu foarte important. Axul! Care îl ţine pe om în picioare. Nu neapărat în sensul direct al cuvântului. In viaţă trebuie să lupţi, pentru tot, dar să lupţi corect. Fair play, dacă vreţi. Axul despre care vă vorbeam înseamnă curăţenie, purificare, putere, corectitudine. Două principii: bine şi rău, vulnerabil şi dur.

Otilia Frunză

PS. E trei după miezul nopţii, iar viteza cu care scriu acest material e de 200 km/oră. Pentru că la viteza asta trăieşte Victor Alerguş. Şi el ştie acest lucru. Cei care nu reuşesc să ţină pasul cu el, se lasă bătuţi. Ştie să fie puternic şi să reia viaţa de acolo de unde o abandonase, când, încă copil fiind, ajunsese în Afganistan. Ştie să facă orice şi mai învaţă în continuare.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Bravo, tineo tot asa,iti urez succese in continuare.
Aliona Alergus   -  
20 Iulie 2010, 20:06
Sus ↑
bravo
afgan   -  
17 Decembrie 2011, 20:40
Sus ↑
Bravo Victor Iovanovici. Asa sa mergi inainte
Oleg   -  
22 Martie 2013, 23:13
Sus ↑
STRADA LUPTATORULI NU E DATA NIMANUI, EA DOAR E CUCERITA DE LUPTATOR INSUSI,ACELA A FOST UN PRAG DE INCERCARE. (SAMURAI I V MAGHILE SAMURAI)
ianis   -  
04 Iunie 2013, 22:25
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+17°