VIP Magazin
18 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Valeriu MATEI. O poveste de pe strada Lazo
Septembrie 2006, Nr. 29

Valeriu MATEI. O poveste de pe strada Lazo

Comentează   |   Cuprins

Valeriu Matei a absolvit Facultatea de istorie, specialitatea etnologie a Universităţii „M .V. Lomonosov” din Moscova. Exclus de la doctorantura acestei instituţiii,  pentru antisovietism şi naţionalism, timp de patru ani (1983- 1987) lucrează ca cercetător ştiinţific la Muzeul de studiere a ţinutului din oraşul Istra, regiunea Moscova. În mai 1987 devine consultant în problemele literaturii din Moldova la Uniunea Scriitorilor din URSS. Între 1990 -2001, este deputat în Parlamentul  Republicii Moldova. Director al Editurii „Hyperion” (1993 – 1994). Preşedinte al PFD (1994 – 2002). În 1996 a candidat la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova.



Vârstă. 47 de ani.
Meserie. Scriitor, istoric şi om politic.
Neajunsuri. Prea credul şi uneori prea direct.
Calităţi. Caracter puternic, cultul prieteniei.
Război sau pace? O pace trainică obţinută prin curaj şi bărbăţie.
Luptă sau împăcare cu sine? Neîmpăcare cu sine.
Poezia care vă reprezintă cel mai mult? Somn de lup.
Anii în care aţi făcut cea mai reuşită politică?  1995 – 1999.
Dacă aţi fi devenit preşedinte, aţi fi făcut Unirea? Cu certitudine, şi n-am mai fi fost în asemenea stare de degradare economică şi morală.
Dacă da, la ce post aţi fi rămas? La cel de scriitor.
Cea mai mare reuşită? Copilul meu şi cărţile mele.
Cel mai bun amic? Am mai mulţi şi toţi foarte buni.Printre distincţiile din palmaresul său figurează Marele premiu „Nichita Stănescu” pentru poezie română contemporană (1995), Premiul Academiei Române (1996), Medalia „Mihai Eminescu” (2000), premiul  pentru poezie al diasporei româneşti din Germania (2002) şi Ordinul Naţional Steaua României în grad de Comandor (2004).

Acasă, Valeriu Matei nu este melancolic ca în poezia lui, şi nici revoluţionar ca în politica pe care, de câţiva ani, nu o mai face, cel puţin public. Râde împreună cu soţia sa, Claudia, care se pare că a făcut un contract de amiciţie cu timpul. Ai impresia că în casa asta nefericirea nu a intrat niciodată.
 
Este bucuros că venim să stăm de vorbă. A aranjat, ca la aristocraţi, paharele pentru apă, vin şi tărie în stânga tacâmurilor în care urmează să servim plăcinte şi prăjiturele de la “Green Hills”. „Un vin de Cotnari sau o pălincă din Maramureş?” Ispite mari. Dl politician nu serveşte. Abia şi-a revenit după o lună şi ceva de spitalizare. „S-au adunat mai multe pe parcursul anilor, ne spune Valeriu Matei. Campaniile de denigrare ce au durat vreo trei ani, nu puteau să nu lase urme. Rareori mi-am exteriorizat emoţiile, dar ceea ce se întâmplă în sufletul omului, e cu totul altceva.”

CASA DE PE SERGHEI LAZO

Etajul patru. Familia Matei are un apartament de aproape 140 metri pătraţi. E spaţios, cu multă lumină şi căldură. În momentul în care i-am anunţat telefonic că vrem o poveste de la ei şi poze, Claudia tocmai strânsese lucrurile din salon, medaliile şi „trofeele” pentru literatură, primite de soţul ei de-a lungul anilor, ca să pregătească locuinţa pentru renovare. Aşa că a trebuit să le pună la loc. Doar miile de cărţi mai aşteaptă cuminţi în cutii ca să plece la ţară. Şi tablourile lui Iurie Matei şi-au regăsit locul pe pereţi.

ACASĂ. LA CAZANGIC

Când merg spre casă, la Cantemir, trec pe lângă satul Cazangic. E mic şi scufundat în verdeaţă. De fiece dată, îmi spun: „Acesta e satul lui Valeriu Matei”. Dacă mai e cineva lângă mine, o spun ca să se audă. Ca să ştie ce oameni vin de prin părţile noastre. Şi încercăm împreună să ghicim în care parte a localităţii e casa în care s-au născut Valeriu şi Iurie Matei. „Casa noastră e în partea de sus a satului, spre colinele cele mai înalte, mă luminează dl scriitor.  Cea cu acoperiş de un albastru intens. A renovat-o Iurie.”

Valeriu: „Copilăria ne-a fost marcată de destinul părinţilor. După 23 august 1944, tata, ca şi toţi basarabenii din Armata Română, a fost trimis în cea sovietică. Imediat după trecerea Prutului,  a fost dus într-un lagăr improvizat, lângă Mingir. Acolo s-a întâlnit cu doi vecini şi într-o noapte au fugit. I-au prins şi i-au dus la muncă forţată în minele din Donbass. Atunci a învăţat şi primul cuvânt rusesc: „rasstrel”. L-au salvat bunicii care le-au dat autorităţilor militare provizorii până şi covorul din casă. A revenit acasă după doi ani.

Tata avea un acut simţ al umorului şi nu prea căuta replica. Ne prăpădeam de râs când era în duşi buni şi începea să ne spună poveşti şi cimilituri cu inversii lingvistice, într-un limbaj care, mai târziu, mi-am dat seama că este unul de mare literatură: „Am cărăruit pe-o pornită şi-am căsuit o văzută, m-am ferestruit de-o apropiată şi-am băbuit o zărită care plăcintuia o-nvârtită...” ş.a.m.d. Ne-a părăsit destul de tânăr, în 1981, după o boală cauzată de condiţiile de muncă din agricultura de atunci.

Mama este în viaţă, are 82 de ani. A avut o copilărie grea, rămânând orfană de tată pe când avea şase ani. A muncit timp de şapte ani într-o familie de medici de la Vetrişoaia Vasluiului. Având un simţ tactil foarte dezvoltat şi căpătând şi anumite deprinderi medicale, ştie să vindece diverse traumatisme. Nu şi-a făcut din aceasta o sursă de câştig – mama crede în Dumnezeu şi consideră că dacă ţi s-a dat un har, trebuie să le faci bine oamenilor, chiar şi celor care te duşmănesc.
Scrie versuri, pe multe dintre care le şi cântă. În tinereţe trecuse cu bine un concurs de cântec popular organizat la Bucureşti. Dar n-a mai ajuns să facă o carieră muzicală. A venit ocupaţia din 28 iunie 1940, războiul şi apoi cea de-a doua ocupaţie sovietică. Cu ani în urmă, eram student pe-atunci, a fost printre învingătorii unui concurs de vorbe şi cântece din bătrâni.

PASIUNEA PENTRU CĂRŢI  ŞI CÂNTEC

Am învăţat să citesc pe la cinci ani, dar când am început să cânt, nu mai ţin minte. Cântam iernile, mai ales când mama broda sau ţesea covoare, iar noi o ajutam, învârtind firele de tort pe ţevi de stuf, descurcând iţele şi, uneori, încurcându-le. Mama ţesea covoare mari cu 40-50 de culori. Poate că de aici şi vine pictura lui Iurie. Mai târziu, mi-am dat seama că multe dintre melodiile pe care ni le îngâna ea erau adevărate perle ale muzicii populare. Când mergeam şi eu, ca toţi copiii, să casc gura pe la nunţi, eram rugat să cânt cu lăutarii. Aveam şi eu principiile mele, nu cântam dacă nu-mi puneau floare-n piept ca la vornicelul cel mare. De multe ori, mă „sechestrau” flăcăii şi fetele mari sau bătrânii adunaţi pe la porţi, ca să le cânt sau să le povestesc ceva. Era de pomină povestea De ce nu mă însor în toamna asta. Aveam răspunsuri „bine argumentate”: mireasă îmi găsesc, cu lăutarii au căzut la învoială să-mi cânte la nuntă, dar n-am destul vin, fiindcă mama şi tata au făcut numai un gavanos. Pentru „prestaţia” mea primeam cuburi de zahăr şi copeici. În schimbul copeicilor, sora mai mare, Maria, îmi dădea să citesc cărţi. Când mă supăram, stricam târgul şi, bineînţeles îmi ceream „capica” înapoi. De cele mai multe ori, însă, trocul a funcţionat şi aşa am învăţat să citesc. Când m-au dat în clasa întâi, am trăit o adevărată dramă – nu aveam nici un chef să fac ovale, linii şi beţişoare, fiindcă ştiam să scriu şi citisem deja „Micul prinţ” al lui Saint-Exupery, cartea care mi-a marcat copilăria. Aproape un an de zile am stat degeaba la ore.

Până aici, v-am spus doar întâmplări frumoase, dar copilăria a avut şi latura cealaltă, predominantă şi deloc veselă. În fiece vară, aveam normă la prăşit, la strâns frunze de tutun, ca să nu mai amintesc de muncile de pe lângă casă. Tata s-a chinuit mulţi ani prin spitale şi toată povara cădea pe umerii noştri. De prin clasa a treia, nu mi-a prea ars de cântec şi distracţii.

De la 14 ani, trimiteam versuri la redacţiile revistelor pentru copii, dar erau “prea triste“ ca să poată fi publicate, precum îmi scria un redactor.

O ALTĂ COPILĂRIE

Claudia: „Colinele şi pădurile din preajma Bardarului şi-au pus amprenta asupra copilăriei mele. Mi-a plăcut să merg la şcoală, să fiu prima la carte şi la activităţile extraşcolare. Am fost lider, în clasă şi în şcoală. Aveam succese mai ales la matematică, literatură şi chimie. La ultima disciplină luasem un loc de frunte la olimpiada republicană şi mă gândeam să mă fac medic. Îmi plăcea mult să citesc, să organizez serbările şcolare. Cerul senin al copilăriei şi-a schimbat brusc culorile când nenorocirea a trecut pragul casei noastre. Eram în clasa a noua când mi-au murit părinţii. Anii ce-au urmat au fost foarte grei, pentru mine, şi pentru cele două surori. Viitorul era incert. Mi-au trebuit multe forţe ca să mă mobilizez, am absolvit şcoala cu distincţie şi am intrat  la universitate”.

STUDENŢIE ÎN VIZORUL KGB

Întrerupem povestea Claudiei, pentru că cei doi încă nu se cunoşteau. În anii când Claudia era elevă, Valeriu, împreună cu Vitalie Văratic, Ion şi Lorina Bălteanu, Gheorghe Negru, Varvara Buzilă de la Chişinău, Valentin Cuiumju, Nicolae Guţu şi Ion Coman de la Moscova, era pasionat de ideile naţionale, făcând jurământ de credinţă neamului. Se întâlneau la Chişinău şi la Moscova, aduceau şi răspândeau carte românească,  multiplicau în fotografii articolele lui Eminescu în problema basarabeană şi celebra Doină. Printre prietenii de la Chişinău erau şi profesorul Alexandru Moşanu, scriitorii Nicolae Dabija şi Leonida Lari, pictorul Andrei Mudrea. La Moscova s-au întâlnit cu mulţi scriitori români: Laurenţiu Fulga, Mircea Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Alexandru, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ş. a.

Valeriu: „Absolvisem cu distincţie Universitatea „M. V. Lomonosov”, susţinând o teza consacrată valorii istorico-etnologice a operei lui Nicolae Milescu Spătarul, recomandată spre publicare şi fiind propus de consiliul ştiinţific al universităţii, la doctorantură. Profesorul Lev P. Laşciuk, îndrumătorul ştiinţific, era convins că nu trebuia să aştept trei ani. Lucrarea era definitivată, trebuia doar completată cu vreo 30 de pagini. În ultimul an de studenţie, venind la el acasă pentru a-i aduce un capitol din lucrare, el mă întrebă brusc: „ Kak dela, moi rumâncik?”. La rândul meu, l-am întrebat de ce mă provoacă.  „Ştiu cine sunteţi voi şi cum aţi nimerit în URSS,  mi-a răspuns  Eşti prea inteligent ca să nu înţelegi chestiile astea. Încă n-ai avut probleme cu KGB-ul?”. „Nu, i-am răspuns.” „Vei avea, orice om inteligent în ţara asta are probleme cu KGB-ul. Să ştii că poţi conta pe mine. Kaghebiştilor, dacă le dai măcar o unghie, îţi trag mâna cu tot cu cap.” Când compatrioţii mei, C. Ciobanu, V. Tătaru, V. Popovici ş. a au început să fie interogaţi de securişti ca să afle ce vorbesc eu, cu cine mă întâlnesc, l-am pus la curent pe Lev Pavlovici. El m-a grăbit să susţin, în regim de urgenţă, referatele, examenele. Dar KGB-ului nu-i scăpa nimic. La Chişinău începuse persecutarea lui V. Văratic şi Gh. Negru, pe mine au venit să mă ia de la cămin. Prima dată au plecat aşa cum au venit. A doua oară m-au prins când eram singur, mi-au sucit mâinile la spate şi dus am fost. M-au ţinut o zi întreagă în subsol la Lubianka şi când s-au convins că nu mă las înfrânt, mi-au tras câteva picioare-n spate şi aproape de miezul nopţii m-au aruncat în stradă. În următoarele trei-patru zile, am fost exclus din aspirantură, dat afară din cămin, mi s-a retras “propiska” şi, fără a mi se restitui actele de studii, date la doctorantură, a început vânătoarea în stradă: comisariatul militar din raionul Gagarin al Moscovei – ca să mă ducă în armată în Afganistan, iar miliţia, ghidată de kaghebişti şi antrenată cu entuziasm în campania inţiată de Andropov, de luptă cu “trântorii şi vagabonzii”, mă reţinea, dându-mi termene de părăsire a „minunatei capitale sovietice”. Sprijinul profesorilor de la catedra de etnografie n-a schimbat cu nimic situaţia. O aşa-zisă repartizare, trimisă în bătaie de joc de Ministerul Învăţământului de la Chişinău, să plec învăţător în raionul Leova, m-a ajutat să scap de cei de la comisariatul militar moscovit, iar o scrisoare, neînregistrată, pe care mi-a dat-o un admirabil domn, Ştefan Panfile, fost prorector al Universităţii din Chişinău, m-a ajutat să-mi recapăt actele de studii. Nu mă puteam angaja nicăieri. De Moscova sau de suburbiile ei pe o rază de 40 km nici vorbă nu putea fi, de Moldova – nici atâta... Solidaritatea şi ajutorul prietenilor şi al surorii Maria au fost, în acele vremuri, esenţiale pentru mine.
M-am ciocnit însă şi de personaje care, atunci când mă zăreau, treceau de cealaltă parte a străzii, ca să nu le vadă cineva că stau de vorbă cu mine.

ISTRA. PATRU ANI DE VIAŢĂ

Valeriu: „Aproape jumătate de an, am căutat o slujbă. Plecam cu primul tren de metrou şi reveneam cu ultimul. Într-o noapte de decembrie 1983, venind cu ultimul tren, necăjit şi obosit, am adormit. Am tresărit când am simţit o mână pe umăr. Era un fost coleg de facultate, pe care îl ajutasem la unele examene. Era convins că eu susţinusem şi teza de doctorat. I-am spus ce s-a întâmplat şi mi-a sugerat să-mi încerc norocul la Istra, unde era un muzeu de studiere a ţinutului şi unde se stabiliseră doi foşti colegi „cu probleme”. Era la peste 70 de kilometri de Moscova, într-o fostă mănăstire distrusă în timpul războiului. N-aveam de ales. Am fost acceptat în calitate de colaborator ştiinţific inferior.

La trei zile după angajare, kaghebiştii au dat de urma  mea. Directorul a urlat cât l-au ţinut bojocii, m-a transferat în alt sector, cu cel mai mic salariu posibil. Până în primăvara anului 1985, am traversat o perioadă foarte grea. La toate acestea se adăugau iernile grele, cu geruri cumplite, singurătatea şi absenţa oricărei comunicări în limba maternă. Atunci am început să scriu Somn de lup.

Timp de un an şi jumătate, mi-am câştigat respectul colegilor de serviciu. O dată cu „perestroika” lui Gorbi, situaţia s-a  schimbat întrucâtva. Devenise vacantă funcţia de şef al sectorului de istorie veche, arheologie şi etnografie. Directorul a vrut să numească pe cine dorea el, colectivul s-a prevalat de moda iniţiată de Gorbaciov de a alege şi, în ciuda administraţiei, m-a ales de trei ori. După vreo două luni de confruntări, am fost numit ad interim. Mai târziu, directorul şi-a prezentat scuzele şi mi-a povestit cum în decembrie 1983 kaghebiştii veneau şi-l tot presau ca să mă dea afară.

Valeriu: „Am păstrat relaţii bune cu colegii mei de breaslă. Au fost să mă vadă la Istra Vasile Vasilache, S. Saka, N. Dabija, L. Lari, E. Tarlapan, N. Rusu, V. Grosu, N. Popa ş. a. În aprilie – mai 1987 mi-am adus şi eu modesta contribuţie la schimbarea situaţiei la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Din 1985, USM nu avea un reprezentant la secretariatul Uniunii Scriitorilor din URSS. Ion C.  Ciobanu, proaspăt ales la preşedinţia uniunii, m-a invitat şi mi-a propus această funcţie. Ne cunoşteam destul de bine, ştia şi ce mi s-a întâmplat. Fiul său, Constantin, mi-a fost coleg de universitate şi, timp de doi ani, am locuit în aceeaşi cameră. Am fost şi am rămas prieteni.

DRAGOSTEA

Între Valeriu şi Claudia Matei e o diferenţă de şapte ani şi jumătate. S-au cunoscut când ea era în ultimul an de universitate şi mai lucra şi la Teatrul etnofolcloric al lui Silviu Fusu.

Claudia: „Pe Valeriu l-am cunoscut la 26 februarie 1988, în pauza spectacolului omagial Bogdan-Petriceicu Hasdeu de la Teatrul de Operă şi Balet. După spectacol, m-a condus spre căminul universităţii. Am discutat despre literatură, poezie, mi-a povestit întâmplări hazlii din copilăria sa... Am avut impresia că îl cunosc de-o viaţă. A doua zi m-a invitat la cinema, în zilele ce-au urmat am vizionat împreună spectacolul „Prologul” după piesa lui Valeriu, ce se juca la Teatrul Naţional. El m-a cucerit prin vastitatea cunoştinţelor şi firea sa deschisă. Era un bărbat matur, echilibrat, alături de care nu aveai cum să te plictiseşti.”

Valeriu: „Era atât de frumoasă, încât făcea lumină în jur. M-a impresionat felul ei de a fi, ţinuta demnă, fineţea şi bunul-gust. M-am îndrăgostit la prima vedere. După mai multe întâlniri, am invitat-o să vină în vizită după ce va fi susţinut examenele de absolvire a universităţii.”

Claudia: „Am renunţat la balul de absolvire ca să merg la Moscova, la Valeriu. Era sfârşitul lunii iunie. Aveam multe amintiri frumoase împreună. Mi-am luat bilet de avion după ce am susţinut ultimul examen. Cu această ocazie, mi-am făcut trei rochii noi, una de un verde intens, una albă şi alta neagră. Era la modă mătasea naturală. Am stat ore întregi la coadă ca să-mi cumpăr o pereche de pantofi italieneşti, eleganţi. Valeriu m-a întâmpinat la aeroport cu un braţ de trandafiri roşii.

L-am descoperit atunci şi mai mult. Era matur şi  independent. Tot atunci am văzut şi fosta mănăstire „Noul Ierusalim”, lângă orăşelul Istra, unde, într-o odăiţă de vreo şapte metri pătraţi, o chilioară din acel locaş sfânt, Valeriu a stat timp de aproape patru ani, după excluderea sa din doctorantură. Ambianţa era aproape medievală: un pat cu un lăicer adus de acasă, viu colorat, o masă cu buturugi de lemn în chip de scaune, pereţii ticsiţi până sus cu cărţi şi multe flori de cameră. Un frigider şi un picup plus multe discuri – Maria Tănase, Ioana Radu, Gheorghe Zamfir, întrerupeau din când în când liniştea. Ca să îmblânzească acest loc aproape pustiu, îşi făcuse o mică grădină pe malul râului Istra, unde creştea fasole, cartofi, morcovi şi chiar viţă de vie. Bineînţeles, strugurii nu mai reuşeau să se coacă. Acolo, în singurătatea şi înstrăinarea dintre zidurile fostei mănăstiri, a rodit însă poezia, Valeriu scriind majoritatea poemelor din Stâlpul de foc, Somn de lup şi Dimineaţa marelui oraş.”

Claudia: „Am revenit împreună la Chişinău, Valeriu şi-a luat concediu. Înainte de a merge în sat la el,  mi-a zis: „N-am mai dus pe nimeni acasă la părinţi. Dacă mergi la mine, să ştii că eşti a mea.” Eram şi eu convinsă că Valeriu e cealaltă jumătate a mea. Nu făcea declaraţii de dragoste, îşi demonstra sentimentele prin fapte. Bineînţeles, el a fost primul care a spus „te iubesc”. Până a merge la părinţi, am făcut o plimbare pe Aleea clasicilor, ne-am oprit în dreptul bustului lui Eminescu, acolo m-a şi cerut în căsătorie: „Claudia, mi-a spus, îl luăm pe Eminescu martor. Cred că eşti cea care îmi va fi alături toată viaţa.” A fost un moment emoţionant pentru mine. Ştiam că nu era simplu să intri în viaţa lui. După vizita la mama lui Valeriu, am plecat la Koktebel, în Crimeea, la Casa de creaţie a scriitorilor. A fost o lună de neuitat.”

Au făcut nunta în octombrie, într-o tabără pionierească de lângă Dănceni. Au fost mulţi invitaţi, câteva formaţii artistice. După nuntă, au plecat la Moscova. Anul 1988 a fost unul fericit pentru Claudia şi Valeriu.

În august 1989 s-a născut Muşata. Iar peste trei luni, în noiembrie, după mai bine de doi ani de aşteptare,  familia Matei a primit apartamentul cooperatist de două camere la Moscova, pe care, în primăvara anului 1990, l-a schimbat pe acesta de acum. Au venit acasă. Valeriu Matei era ales deputat în primul Parlament.

Claudia: „I-am consacrat mult timp Muşatei. A învăţat să numere şi să citească devreme, avea înclinaţii spre muzică, dans. Aveam o chitară  la care îi plăcea să-şi cânte textele improvizate. A făcut pianul de la şase ani şi a luat lecţii de dans la „Codreanca” şi „Teodor”. E un copil peste măsură de responsabil şi  foarte conştiincios.  Niciodată n-am impus-o să-şi facă temele. Dimpotrivă,
o trimitem să se mai plimbe. A obţinut succese la nivel republican la trei olimpiade: la franceză, la română şi la engleză. A studiat spaniola, studiază şi germana.”

În 1996, Valeriu Matei candidează la funcţia de preşedinte al Republicii Moldova. Claudia l-a însoţit la multe întâlniri. Tineri, patrioţi, inteligenţi. Un eventual cuplu prezidenţial foarte reuşit. Nu a mers decât până în turul doi.

PRIMELE SACRIFICII

Claudia: „Nu mi-au plăcut jumătăţile de măsură. Apreciez  eforturile depuse de parteneri, pentru fericirea căminului conjugal. Anii în care Valeriu a fost antrenat mai mult în politică au coincis cu anii de pruncie ai Muşatei şi cu susţinerea tezei mele de doctorat, la Universitatea din Iaşi. În acea perioadă  ambii am luat examenul de rezistenţă.”   

Claudia este soţia de politician care a simţit pe pielea proprie cum este când se urmăreşte îndepărtarea unui concurent de pe scena politică. Octombrie 2000. Atacată în plină stradă, cu copilul în maşină, lovită de poliţişti.  Muşata a muţit pentru patru ore… Au lucrat alături de un medic ca să-i readucă graiul. Se spune că denigrarea lor a fost copios finanţată. Minimum 1000 dolari pentru fiece articol calomnios publicat în presă. Valeriu Matei a câştigat procesele de judecată intentate detractorilor săi. Majoritatea deciziilor judecătoreşti rămân, însă, neexecutate.

Claudia: „O căsnicie necesită multă diplomaţie, sinceritate, inteligenţă, compromis.  Dacă există dragoste, toate celelalte vin de la sine. Când eşti  alături de un om foarte puternic, talentat, ambiţios, cu multă voinţă, trebuie să găseşti echilibrul necesar pentru a  întreţine aceste calităţi.”

Valeriu: „Am lăsat în mod conştient să vadă lumea şi alţi dansatori. Cred că prestaţia politică din primăvara anului 2005 a unor pretinşi lideri ai opoziţiei vorbeşte de la sine. În comparaţie cu aceştia, Nae Caţavencu sau Ostap Bender par demodaţi. Mă amuză grozav “impeachment”-ul, în stil gâdilat, pe care Serebrian i-l face mereu lui Voronin şi, mai ales, „creştinismul” comunist al lui Roşca. Un lucru e cert: opoziţia democratică trebuie refăcută din temelii.”

POEZIA

Este născut într-o zi cu Nichita Stănescu, la 31 martie. Doar că mai târziu cu 26 de ani. Este, aşa cum o spune în unul dintre poemele sale, în fiece zi „mai bogat cu un peisaj, cu un prieten, cu o idee sau cu o nouă rană/deschisă lumii în continuă destrămare”. „Poezia mea este foarte diversă,  mărturiseşte Valeriu Matei.  Nu sunt un poet monocord. Sunt deopotrivă elegiac şi ironic; forma fixă convieţuieşte cu inovaţia formală, tradiţia întruneşte elementele modernismului şi viceversa. De la o carte la alta, încerc să pun în lumină mereu alte faţete ale spiritului uman.”

HAPPY END SAU NUMAI HAPPY

Par fericiţi. Râd ca nişte copii. În casa Matei se munceşte mult. Traduceri, activităţi editoriale. Proiecte cu duiumul, dar şi mai multe vise...


Valeriu: „Să revenim la normalitate prin refacerea unităţii naţionale a întregului neam românesc. Să construim viaţă şi bunăstare.”

Claudia: „Să ne redobândim echilibrul sufletesc spre a ne descoperi pe noi înşine. Doar astfel vom fi în stare să contribuim la vindecarea rănilor acestei lumi.”

Text: Rodica Ciorănică
Foto: Dumitru Doru
Machiaj şi coafură: Micuşa Stil


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Salut Fondatorii Teatrului" Ion Creanga" care au Contribuit la Trezirea Constiintei Nationale a Romanilor din Basarabia Tradata , Sfasiata si Rastignita !!!
Badea Vasile...   -  
26 Februarie 2010, 11:13
Sus ↑
o personalitate foarte puternica BRAVO!!! sunt foarte incintata ca in moldova exista asemenea personalitati
stavenschi anastasia   -  
19 Noiembrie 2010, 12:31
Sus ↑


Ateneu
Revista de cultura editata de Consiliul Judetean Bacau


Nicolae Dabija, intre romanul tezist si sentimentalismul poetic
Pentru mai dreapta cinstire a lui Titu Maiorescu
Un aspect definitoriu pentru literatura contemporana din Basarabia il constituie permanentul amestec dintre estetic si politic, care, in ciuda formelor diferite de manifestare, trimite la mai vechea distinctie pentru care lupta acum aproape un veac si jumatate Titu Maiorescu. Evidenta in unele cazuri sau voalata in altele, confuzia se reflecta si in modul cum este prezentat romanul lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasa (Iasi, Editura
cronicar   -  
21 Noiembrie 2010, 14:27
Sus ↑
Valeriu Matei e o mare personalitate a culturii, literaturii și a vieții politice. Îi doresc sănătate și să revină în politică. Acum e mare nevoie de el.
Nicolae Crețu   -  
13 Aprilie 2011, 20:04
Sus ↑
D-le V.Matei ! Ați fust un udeal al neamului. Cred că bussinesul va înghițit. Revenirea pe scena politică mă bucură. V-am considerat prin 1996 un excalent președinte de țară. Și acu n-ați fi rău președinte. Implicați-vă.
vlad   -  
09 Martie 2012, 03:28
Sus ↑
Nu vă priviți urât în scaunul de președinte , cred că sunteți persoana potrivită , acel colac de salvare de care a avut nevoie întotdeauna poporul nostru asuprit și chinuit . Vă doresc multe realizări mărețe în folosul ideologii naționale !!! BRAVO!!!!
Marcela   -  
01 Noiembrie 2012, 20:19
Sus ↑
Este bine cind un poet isi aminteste de copilarie , de aici vine si meseria si trairile adevarate...)
Ana   -  
10 Februarie 2014, 21:41
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+7°