VIP Magazin
17 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Valeriu Lazăr. Ministrul din preajmă
Octombrie 2008, Nr. 54

Valeriu Lazăr. Ministrul din preajmă

Comentează   |   Cuprins

După o perioadă lungă de aşteptări, care părea că ascunde refuzul unui interviu, ne-am întîlnit cu Valeriu Lazăr într-o după-amiază de septembrie. Alesesem să discutăm într-o zi aproape semnificativă – se împlineau doi ani de la demiterea sa din postul de Ministru al Economiei şi Comerţului. Numit de către toată lumea unul dintre cei mai liberali miniştri de pînă acum, Valeriu Lazăr nu oboseşte nici astăzi să explice audienţei despre mersul economiei naţionale şi importanţa planurilor strategice de dezvoltare a unei afaceri.

Ministrul rămîne a fi un mare optimist. Ne-a dat „undă verde” la istoria demiterii sale, despre care pînă acum nu a preferat să dea multe detalii şi ne-a vorbit despre guvernele în care a lucrat. Valeriu Lazăr, care a „bulversat” economia moldovenească printr-o implicare activă în toate procesele importante din ultimii ani, conduce în prezent Grupul de companii „BIS GROUP” -  o afacere de neglijat pe piaţa de consultanţă din Moldova.

FIŞIER

S-a născut la 20 mai 1968, în s. Mingir, Hînceşti. Absolvent al Facultăţii de mecanizare şi automatizare de la UASM. Specialist coordonator al Ministerului pentru Relaţii Economice Externe (1994), consilier în Departamentul pentru Relaţii Economice Externe (1994-1996), consilier al ministrului Economiei şi Reformelor (1996-1998), consilier al vicepremierului şi ministrului Economiei (1998-1999), prim locţiitor al ministrului de Stat (martie-decembrie 1999), director al Companiei de consultanţă „Business Intelligent Services” (2000-2004), viceministru al Economiei (2004-2005), ministru al Economiei şi Comerţului (2005-2006).

>> Deseori am fost întrebat al cui om sînt?
În situaţia în care am devenit funcţionar la invitaţia ministrului Relaţiilor Economice Externe, Andrei Cheptine, apoi am lucrat consilier la miniştrii economiei Valeriu Bobuţac, Ion Guţu, Ion Sturza (Dumitru Braghiş fiind în acea perioadă viceministru la acelaşi minister), adjunct al ministrului de stat Vlad Filat, al ministrului economiei Marian Lupu, am făcut echipă cu vicepremierul Zinaida Grecianîi,  dragii mei, al cui sînt? De ce lumea vede lucrurile atît de simplu? Cum poţi să fii al cuiva? Da, există anumite afilieri, în viaţa noastră întotdeauna există persoane care ne-au susţinut, avem îngeri păzitori sus şi pe pămînt, dar, din cîte ştiu, sclavia şi iobăgia au fost demult anulate?!

>> Funcţia de consilier mi-a marcat, într-un fel, cariera. Ipostaza de consilier este extrem de interesantă: le ştii pe toate, poţi să influenţezi anumite decizii, fiind şi un confident al şefului care, oricum, în final, trebuie să ia decizii şi să-şi asume responsabilitatea plenar.

>> Pe timpul guvernului algoritmic am ocupat funcţia de prim-adjunct al ministrului de stat. Pentru mine, la ai mei 31 de ani, deşi ştiam multe despre „bucătăria” guvernului, această funcţie a fost o adevărată provocare. Eram responsabil de pregătirea şedinţelor, implicit a deciziilor Guvernului, respectiv căutam compromisuri între ministere şi miniştri în perioada în care noţiunile cheie erau compromisul şi echilibrarea intereselor. Deşi foarte pestriţ din punct de vedere politic, în guvernul Sturza a lucrat o adevărată echipă, care a vrut şi a ştiut să mişte lucrurile din loc, fiind compusă din veritabile personalităţi şi profesionişti, apreciaţi în domeniile din care veneau. O altă caracteristică a majorităţii membrilor acelui guvern a fost prezenţa unui extraordinar simţ al umorului. Valoarea acestui guvern vine anume din faptul că toţi erau foarte diferiţi, inclusiv ca vîrstă, dar profesionişti, cooperanţi şi responsabili. Cînd se amestecă sîngele, cică se nasc fete frumoase...

>> Spre deosebire de alţi miniştri cu care am activat pînă la el, Ion Sturza era de altă factură. A fost un ministru şi ulterior un premier deschis, dinamic şi flexibil. Venit dintr-o companie privată, el a schimbat limbajul şi stilul de lucru al Guvernului, ne-a schimbat chiar şi pe noi, cei mai tineri şi comparativ, mai progresişti (cel puţin aşa credeam noi). Atunci a apărut prima dată în limbajul guvernamental noţiunea de „brainstorming” - am încercat să atragem oamenii de afaceri, de ştiinţă, din sectorul asociativ în procesul de generare a deciziilor de politică economică. Să nu uităm că toate acestea se întîmplau în perioada crizei financiare din 1998.

>> După ce am plecat, în decembrie 1999, de la Guvern, am decis să fac ceva pe cont propriu, să văd ce cost fără legitimaţie de mare „şef”, cu maşină la scară şi telefon „roşu”. I-am propus lui Ion Sturza să mă susţină în lansarea unei companii private de consultanţă în business, destinată străinilor ce vor să lanseze afaceri în Republica Moldova, prin care să punem în valoare cunoştinţele şi experienţa pe care o acumulasem. Aşa a apărut, în februarie 2000,  Agenţia de consultanţă „Intelligent Services”, pe care ulterior am redenumit-o „Business Intelligent Services” (BIS).

>> După ce ne-am deschis, la scurt timp am semnat contractul cu compania „Voxtel” (astăzi Orange), cu care colaborăm şi acum. A urmat un alt proiect interesant – cel de creare a companiei „Sudzucker-Moldova” (prin reorganizarea a 4 fabrici de zahăr), printre clienţii noştri figurînd companii notorii precum „Lafarge-Ciment”, „Eximbank Gruppo Veneto Banca”, BERD, „Danube Logistics”, „Raiffeisen Leasing”, „Rompetrol-Moldova”. Îmi place foarte mult ceea ce facem - consultanţa nu este o chestie statică, nu ai cum să te plictiseşti în acest domeniu, pentru că fiecare zi îţi aduce situaţii şi oameni noi. Nu mai puţin costă pentru noi şi satisfacţia morală – o investiţie străină importantă înseamnă schimbarea spre bine a mediului de afaceri, a societăţii în general – locuri de muncă noi şi mai bine plătite, altă cultură de afaceri.

>> Proaspătul ministru al Economiei, Marian Lupu, în toamna anului 2003,  mi-a propus să mă întorc la minister,
fiindcă avea nevoie de un adjunct cu experienţă atît în domeniul public, cît şi în afaceri. Prima reacţie a fost una rezervată. M-am gîndit imediat: eu, care am fost în guvernul Sturza, să lucrez acum într-un guvern comunist? Ce-o să zică foştii colegi, dar, nu în ultimul rînd, care va fi reacţia actualilor colegi ai lui Marian Lupu?

>> Am acceptat să vin în echipa lui Marian Lupu cu o singură condiţie – plec imediat ce văd că nu pot activa productiv. M-a provocat faptul că ministrul Lupu îşi propunea să lanseze  reforma regulatorie şi multe alte schimbări ambiţioase în interesul mediului de afaceri, pe care le găseam binevenite. Mi-am spus, dacă am şansa să contribui la schimbarea spre bine a situaţiei, de ce să nu încerc? Am pregătit împreună o listă cu toate modificările legislative şi instituţionale principiale care, în viziunea noastră, trebuiau realizate pentru a asigura un mediu de afaceri stimulator dezvoltării economice. Au rezultat vreo 27 de puncte destul de sensibile, unele chiar îndrăzneţe de tot. Mai tîrziu, pe lista ceea, „pieptănată” şi de alţi experţi, preşedintele Voronin a scris „Aprob”. Înţelegeam că promovarea acestora va trage şi la cîntarul electoral al partidului de guvernămînt (veneau alegerile din 2005), dar mă interesa mai puţin această perspectivă: pentru mine a contat mai mult realizarea reformelor, de la care avea să beneficieze toată societatea. Un singur punct nu ne-a reuşit să-l promovăm – modificările la legea cu privire la vînzarea-cumpărarea pămîntului, prin care întreprinderilor locale, cu capital străin, li s-ar permite procurarea terenurilor agricole.

>> Devenind ministru al Economiei şi Comerţului, pe parcurs, mă apropiasem prea mult de problemele sensibile din punct de vedere politic. De exemplu, am avut imprudenţa să insist asupra relansării procesului de privatizare, demonstrînd cu cifre că proprietatea statului se administrează prost, ineficient. A trebuit să fie schimbat ministrul şi să treacă mai bine de un an, pentru a se înţelege corectitudinea acelor propuneri. Alt exemplu: ne confruntasem cu problema salariilor. Guvernarea şi-a pus obiectivul de a majora salariile la 300 de dolari pînă în 2009. Am încercat să demonstrez cu creionul în mînă că acest obiectiv este nerealizabil fără reforma radicală a sistemului de salarizare şi a celui de asigurare socială. Alternativa era să se aprecieze enorm leul în raport cu dolarul ori trebuia să creştem economic cu 17-18% pe an – lucruri improbabile şi în egală măsură periculoase pentru realităţile noastre economice. I-am spus dlui preşedinte Voronin, în prezenţa consilierilor săi pe probleme economice şi sociale, că nu putem face magii şi că este riscant să insistăm prea mult în faţa societăţii asupra atingerii acestui obiectiv, nobil de altfel. Dumnealui a avut o reacţie calmă şi ne-a întrebat, mai mult retoric: vreţi revoluţie în domeniul social?! Ce a urmat, deja cunoaşteţi.

>> Dacă atitudinea de fond a preşedintelui Voronin faţă de o persoană este una pozitivă, i se iartă aproape totul. Dacă e invers... Cred că umila mea persoană deja prin mai 2006 a intrat în dizgraţie - eforturile unor „admiratori” din Guvern începînd să dea roade. Ajunsesem să mi se reproşeze că scriam prea mărunţel notele de serviciu, în care-mi exprimam viziunea asupra anumitor probleme. În iunie, premierul Tarlev m-a anunţat că-mi sînt interzise deplasările de serviciu peste hotare, pe motiv că prea mult călătoresc. Doar nu mă duceam din propria iniţiativă la „Gazprom”, la Bruxelles, la Washington?

>> Nu vroiam să aud de la radio că sînt demis „în baza cererii depuse”
, aşa cum s-a întîmplat în cazul multor alţi miniştri. Eram pregătit moral pentru orice surpriză de aşa gen, situaţia degrada - lua amploare problema exportului vinului şi chiar nu era vina mea pentru relaţiile proaste cu ruşii. Fiind foarte cinici, politicienii noştri, deseori, în loc să caute soluţii realiste pentru probleme sensibile, oferă soluţii politice: dăm afară un ministru. E un fel de  sacrificiu zeilor, ca la păgîni. Pe responsabilii direcţi pentru problemele respective n-aveau cum să-i elibereze, avînd acoperire pe linie de partid ori de alt gen, aşa că eram candidatul perfect. Un lucru trebuia să se mai întîmple şi s-a întîmplat – se „răciseră” relaţiile dintre preşedinte şi speakerul Marian Lupu. Ultima picătură a fost prezentarea, cu o săptămînă înainte de demitere, a noii strategii investiţionale, care nu a convenit conducerii de vîrf. De fapt, cred că mai mult a deranjat că aceste idei veneau de la mine, fiindcă ulterior strategia a fost aprobată, practic, fără schimbări.

>> Cauza principală a revocării din funcţia de ministru o văd în insuficienţa suportului politic pentru reformele sensibile, ce atingeau interesele anumitor persoane influente, pe care m-am aventurat să le promovez. A fost o lecţie bună pentru mine – nu mai cred în miniştri tehnocraţi! Ca să poţi fi eficient în executiv, nu e suficient să abordezi profesionist lucrurile şi să ai voinţa de a le schimba, trebuie să ai şi un suport politic solid şi cert, un partid în spate care să te susţină.

>> Demiterea mea a fost însoţită de circumstanţe interesante. În dimineaţa zilei respective, fiind luni, la şedinţa tradiţională de planificare, discutam despre organizarea zilei profesionale a economistului. Cineva dintre colegi m-a întrebat dacă-i invităm şi pe foştii miniştri. Am zis, neapărat, fiindcă: „Chestia asta de actual şi fost e foarte relativă. Pînă în seară e mult”. Peste cîteva minute, secretara i-a comunicat viceministrului Igor Dodon, prezent şi el la şedinţă, că este invitat la dl preşedinte. Spre seară au apărut decretele.

>> Preşedintele m-a invitat la discuţie peste o săptămînă. Am discutat  deschis despre toate, despre unele subiecte poate prea tîrziu. Am presupus că o să-mi propună vreo funcţie, cum a şi fost. Dar i-am spus că dacă nu se întîmpla ceea ce s-a întîmplat, aveam de gînd oricum să plec din serviciul public şi chiar n-am trişat în acest sens. L-am informat că am de gînd să mă ocup de promovarea investiţiilor în ţară, deja la nivel practic. La plecare, preşedintele mi-a spus că pot apela la el oricînd, „timpul trece repede şi lucrurile se schimbă, aşa că fii prin preajmă”. De atunci, sînt în preajmă... aştept schimbările şi le apropii cum pot şi cum le înţeleg, respectîndu-mi promisiunea de a aduce în ţară investitori serioşi, cu valori europene.

>> Deocamdată, nu văd printre liderii de partid personalităţi despre care aş afirma fără rezerve că „merită” să fie liderul meu. Repet - liderul meu, nu şi lider în general, existînd printre aceştia cîteva persoane pentru care am toată consideraţia, cu calităţi de lideri şi cu priză în societatea noastră. Alta e că eu am pretenţii mari, poate exagerate la acest capitol, dar mă priveşte. Mi-aş dori să fie o personalitate cu viziuni moderne, ambiţioasă, inteligentă, principială şi onestă, capabilă să facă echipă cu un număr suficient de personalităţi de acelaşi „calibru”. Asemenea persoane există, unii dintre ei se re-găsesc „singuratici” prin diferite partide, însă, atîta timp cît domeniul nostru politic este considerat murdar, puţine personalităţi ce îmbină organic vocaţia politică, educaţia şi integritatea se vor implica în politica activă. Nu poţi veni într-un mediu murdar cu nişte idei nobile. Nu sînt naiv şi nici categoric, înţeleg că s-ar putea întîmpla ca societatea noastră să nu devină, în acest sens, niciodată „sterilă”. Altceva e că masa critică a persoanelor cu care m-aş vedea eu într-o eventuală echipă politică, bazată pe principiile menţionate mai sus, este (sper) deocamdată în afara „bucătăriei” politice actuale.

>> Cel mai mare pericol pentru R. Moldova este depopularea. Nu poţi înregistra creştere economică durabilă cu bătrîni de 60 de ani. Pleacă cei mai tineri, mai productivi, mai întreprinzători. Continuăm să pierdem aceşti oameni. Cine o să vină în loc, dacă nu ne reuşeşte să-i convingem pe ai noştri să se întoarcă? Putem să ne trezim cu chinezi, vietnamezi... Sînt oameni şi ei, n-am nimic împotriva lor, dar nu ştiu cum o să numim noi ţara asta şi cărui Dumnezeu ne vom ruga.

>> Remitenţele în egală măsură au impact negativ şi pozitiv. Vine o generaţie afectată de tranziţie, mulţi copii fără părinţi şi educaţie, cu probleme de comportament, familii distruse şi fără valori. O generaţie, mulţi dintre care nu ştiu şi nu vor să lucreze. Şi nu factorul financiar este întotdeauna cel mai important. Lumea deja se complace în această situaţie, preferă să fie departe de soţ sau soţie, să nu-şi asume alte responsabilităţi decît cele materiale, ca să nu mai pomenesc de aşa noţiune aproape uitată ca patriotismul. Soluţia – să creăm condiţii ca ei să vină acasă, să le oferim o perspectivă clară antreprenorilor - condiţii pentru activitatea economică, angajaţilor  – locuri de muncă stabile şi plătite. Lucrul acesta este posibil şi deja se întîmplă - un constructor bun pe un şantier din Chişinău nu cîştigă mai rău decît unul de la Moscova, însă amploarea acestui fenomen nu este suficientă.

>> Astăzi, după 17 de ani de independenţă, nu ştim unde mergem. Nimeni nu ştie. Spre regret, societatea noastră de astăzi este prea dispersată. Deşi moldovenii sînt majoritari, hai să recunoaştem, pe tărîmul nostru „miorlăitic”, ne chinuim sub povara bunătăţii noastre... O parte a populaţiei se uită peste un rîu, alta – în partea opusă. Şi unii, şi alţii trebuie să se clarifice unde şi cum îşi văd ţara în viitor şi să se implice.  

Text:  Rodica TROFIMOV
Foto: www.fotoroom.md
Locaţie: Restaurant “Robin Pub“

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+5°