VIP Magazin
16 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Valeriu Gagiu. Omul care merge după soare
Martie 2008, Nr. 47

Valeriu Gagiu. Omul care merge după soare

Comentează   |   Cuprins

A făcut în viaţa lui regie de film, scenaristică, poezie, traduceri. A devenit, la vremea lui, unul din primele 10 personalităţi ale cinematografiei sovietice. Şi chiar dacă unele lucruri i s-au dat cu uşurinţă în viaţă, toate au venit pentru că el şi-a dorit să le aibă. Îi place mai degrabă să-l consideri scenarist decât regizor, pentru că se regăseşte mai mult în această parte a cinematografiei. În ultimii ani, Valeriu Gagiu a găsit timp pentru prima lui dragoste – poezia. La 24 de ani a devenit cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor. În timpul interviului ne-a recitat, cu ochii închişi, „Moartea căprioarei”, pe care a tradus-o în rusă 50 de ani în urmă. În drumul lui după soare, a ajuns la celălalt capăt al pământului, unde la Los Angeles îl aşteaptă nepoţica. Anume ei îi scrie poezii, pe care Gabi le va citi când va creşte mare.

FIŞIER

Data şi locul naşterii: 1 mai 1938, Chişinău.
Studii: Facultatea de scenaristică, VGIK (Moscova, 1958-1963). Colaborează cu „Moldova-Film” din 1960.
Filme artistice: „Omul merge după soare” (scenariul, 1961), „Când pleacă cocorii” (scenariul, 1963), „Strada ascultă” (scurtmetraj artistic, regie şi scenariu, 1964), „Gustul pâinii” (scenariu şi regie, 1966), „Zece ierni pe-o vară” (scenariu şi regie, 1969), „Explozie cu efect întârziat” (scenariu şi regie, 1971), „Ultimul haiduc” (scenariu şi regie, 1972), „Durata zilei” (scenariu şi regie, 1974), „Bărbatul de lângă tine” (scenariul şi regie, 1977), „Unde eşti, dragostea mea?” (scenariu şi regie, 1980), „Povestea unui galben” (scenariu şi regie, 1983), „Îmbrăcat în piatră” (scenariu şi regie, 1986), „Corbii prada n-o împart” (scenariu şi regie, 1988), „Strada felinarelor stinse” (scenariu şi regie, 1990), „Jana” (scenariu şi regie, 2001). Documentare: „Crăciun pe tancuri” (1989), „Pe urmele Mioriţei” (1995), „Acum e singur” (1997), „O insulă latină”, „O scrisoare pe internet”; autorul şi coordonatorul proiectului „Moldova, pagini de istorie”.
Distincţii: Cavaler al Ordinului Republicii; al Ordinului Drapelul roşu al muncii; laureat al Premiului Naţional şi al Premiului Tineretului; maestru în artă; laureat al mai multor festivaluri internaţionale de film.

Ce faceţi acum, dle Gagiu? Cu ce vă mângâiaţi zilele?

Sunt conducător artistic al Studioului „Moldova-Film” şi predau regia şi scenaristica la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Am studenţi mai buni şi mai puţin buni, dar la toţi le spun cât sunt de fericiţi că trăiesc într-o epocă a informaţiei, a Internetului şi rămân mirat de lipsa de interes a unora dintre ei pentru tot ce-i înconjoară... Şi ştiţi, e foarte trist. Se mai întâmplă să dau lecţii de istorie a cinematografiei şi la alte facultăţi, le vorbesc tinerilor de Fellini şi Godard, dar mulţi dintre ei nici nu ştiu bine cine au fost Emil Loteanu, Vlad Ioviţă şi ce filme au făcut. Totuşi, mă bucur de o pleiadă de studenţi de-ai mei care au reuşit să-şi facă meseria aici, acasă şi să nu plece peste hotare. Avem studenţi buni şi la regie, şi la scenaristică şi sunt sigur că peste un an-doi veţi auzi de ei. Printre ei sunt Olga Pascaru, Ana Mustea, Artur Erhan, Viorel Mardari, care au potenţial bun pentru cinematografie.

V-aţi născut la Chişinău într-o perioadă extrem de interesantă pentru capitala noastră de astăzi. Cum era acest oraş acum 60 de ani?

Chiar în Chişinăul acesta nenorocit, aproape şters de pe faţa pământului în cel de-al doilea război mondial, s-a format o elită extraordinară, ce-şi are rădăcinile în intelectualitatea basarabeană de cândva, împletită cu intelectuali emigranţi ruşi şi cu noua clasă de oameni cu carte, formată la Bucureşti. Toţi aceştia aveau biblioteci, colecţii de pictură şi muzică. Mai târziu, la Chişinău puteai să găseşti cărţi de F. Dostoevski, A. Belîi, K. Balimont, Z. Ghippius, S. Ciornîi, mari scriitori europeni, în special francezi. În 1944 s-a terminat cu elita. Venise foametea, jalea, vedeai cadavre pe străzi, cozi interminabile şi arestări permanente. De fapt, elita noastră de astăzi a început să se formeze în 1946-47, din copiii ceia de ţărani, care au mers prima dată la şcoală.

Când aţi fost prima dată la cinema?

Prima dată am fost la cinema la italieni, în timpul războiului. În faţa Pieţei erau nişte „Fiat”-uri mari, cu botul abrupt, înăuntrul cărora rulau filme. Ne arătau scurtmetraje şi cronică. Asta a fost prima mea cunoştinţă cu cinematografia. Trebuie să vă spun că în viaţa mea nu am fost foarte tare atras de cinematografie...

Afirmaţi acest lucru cu atâta seninătate, în timp ce aţi dedicat aproape 50 de ani din viaţă cinematografiei...

Pentru că prima mea dragoste se numeşte poezia şi literatura. Am început să scriu poezii din copilărie. Scriam şi nu mi se publica nimic, pentru că scriam într-o altfel de română, decât cea cerută de gazete. Redactorii-politruci mi-au sugerat să scriu ruseşte. La 14 ani mi-a apărut în ziare prima poezie. Am fost primit în Uniunea Scriitorilor în 1962, în calitate de poet, deşi până acum nu am nici o carte. Şi nici nu doresc: nu vreau să înmulţesc rândurile poeţilor ruşi. Mai scriu din când în când, dar sunt destui poeţi buni şi fără mine.

Povestiţi-ne despre părinţii dvs.

Sunt chişinăuian, m-am născut în 1938 şi în aproape 70 de ani, cu mici pauze, trăiesc şi lucrez la Chişinău. N-am vrut niciodată să-mi părăsesc oraşul. Şi acum fiica mă invită în America, am posibilitatea să stau şi în România, pentru că am rude acolo, dar nu vreau. Nici la Moscova n-am vrut. Eu nu sunt apatrid şi nu sunt de acord cu Druţă care afirmă că „patria mea e acolo unde mi-i bine”. Tata a fost învăţător, mama - casnică. Am fost singurul lor copil.

Un copil care n-a dus lipsă de nimic?

Nu am fost alintat, mai degrabă „talentat” la şotii. Am mers la grădiniţă în anii ’40, în nişte timpuri grele, când „au plecat ai noştri şi au venit tot ai noştri”. Auzeam în copilăria mea multă limbă rusă şi îmi părea că este limba bătrânilor. Am fost refugiat în România, pe urmă din nou întors la Chişinău. Tata a murit acolo. Aici s-a început altă viaţă, care nu semăna cu nimic din ceea ce a fost înainte. Tatăl meu vitreg era muzician şi l-a pus dracul să mă dea la muzică, la vioară. În afară de faptul că vorbeam prost ruseşte şi nu mă simţeam bine din această cauză, când mă întorceam de la şcoală, toată flecărimea de pe stradă sărea la mine la bătaie. Ba mă numeau Antonescu, fiindcă vorbeam româneşte, ba Ceaikovski şi trebuia să las vioara şi să mă bat cu dânşii. De aceea m-am dus la secţia de box şi am învăţat limba rusă.

Până la urmă, aţi ajuns student la Moscova, la cea mai prestigioasă şcoală sovietică de cinema, VGIK. A existat cineva care să vă îndrume?

Pentru că îmi plăcea poezia, marele meu vis era să ajung să învăţ la Institutul de literatură „M. Gorki” din Moscova. Am trecut concursul de preselecţie, dar nu am putut să susţin examenele din cauza unei corigenţe la geometrie, pe care un profesor mi-o lipise la sfârşitul clasei a X-cea. Nu prea frecventasem şcoala în ultimele trei luni. I-am scris lui Evtuşenko, cu care corespondam, să mă ajute, dar nu a putut. În acelaşi an, la Chişinău venise pentru prima dată un poet român, Alexandru Andriţoiu, cu care m-am împrietenit imediat. Umblam cu el pe la toate redacţiile şi toate agapele. Aşa am făcut cunoştinţă cu poetul Vladimir Rusu, director la „Moldova-Film”, care mi-a spus că studioul are nevoie de cadre. „Du-te la VGIK, domnule”. Şi Andriţoiu a avut de spus ultimul cuvânt: „Du-te, că poet oricum rămâi, da acolo şi fete frumoase, şi băutură, e bine şi interesant”...

Pe Emil Loteanu l-aţi cunoscut deja fiind student la Moscova?

Eram la Moscova la o întâlnire a tinerilor literaţi din URSS, la care am făcut cunoştinţă cu doi poeţi de avangardă, Rim Ahmetov şi Ghennadii Aighi. Ei doi mi-au propus să trecem pe la VGIK şi m-au întrebat dacă nu vreau să fac cunoştinţă cu Liudmila Gurcenko, care era o vedetă deja, după „Karnavalinaia noci”. Cu Gurcenko în cameră locuia o studentă româncsă, Emilia Velea, care ne-a zis că mai cunoaşte un român. Într-un final, în odaie îşi făcuse apariţia un tip super stilat... Era Loteanu, învăţa în anul II la regie. În seara ceea m-a luat la el în odaie, am vorbit toată noaptea despre Basarabia şi am recitat poezii. Peste un an, m-am făcut şi eu student la VGIK şi am locuit împreună cu Loteanu, într-o cameră. Vorbea o română extraordinară, se deosebea de toţi prin felul lui de a se îmbrăca. Era o vedetă, avea un mare succes, deşi nu făcuse încă nici un film.

Filmul care v-a făcut celebru se numeşte „Omul merge după soare”, un film regizat de Mihail Kalik şi interzis apoi în perioada sovietică. Care este istoria acestui scenariu?

În anul II de facultate mă plictiseam şi am început să scriu un poem pe care l-am numit „Omul merge după soare”. N-am scris nici un rând în camera de creaţie, ocupată anul împrejur de studenţii coreeni şi vietnamezi, care făceau adunări de partid. Vara trebuia să-mi fac practica la „Moldova-Film”, dar nicidecum nu mă trăgea să fac documentare despre vreo fermă de porci sau subteranele de la Cricova. Le-am povestit celor de la studio câte ceva despre „Omul merge după soare” şi am plecat la prânz. Şi acum îl văd pe Emil Loteanu cum sare peste gărduceanul de la restaurantul „Moldavia” şi se repede la mine: „Idiotule, tu stai aici, când toată lumea te caută! Lui Kalik i-a plăcut nuvela ta! E încântat!”. Două săptămâni am lucrat la scenariu. Cred că această lucrare a fost una de referinţă în cinematografia sovietică. În acea perioadă, Tarkovski făcuse „Ivanovo detstvo”, Şpalikov şi Hitiev - „Zastava Ilicia”.  Începuse un nou val în cinematografie, cu filme de avangardă. „Omul merge după soare” a rulat în toate cinematografele sovietice, fiind interzis pentru străinătate, deşi pelicula primise premiul Festivalului de la Helsinki.

În calitate de regizor v-aţi manifestat în „Gustul pâinii”, un film care a fost proiectat foarte puţin pe marile ecrane. Ce spune scenaristul Gagiu despre regizorul Gagiu?

După cum v-am spus, nu mă vedeam regizor şi nu eram încântat de cinematografie într-atât, într-atât încât să-i consacru toată viaţa mea... Aşa s-a întâmplat. Dacă vrei să faci ceva deosebit în cinematografie, trebuie să fii în acelaşi timp şi regizor, şi scenarist. Pe mine mă interesa mai mult cinematografia de autor, care începea să apară în anii ’50 şi-ţi oferea şansa de a-ţi valorifica propriile idei, neîmpliniri şi visuri, aşa cum a făcut-o Fellini în „Amarcord”.  Veţi regăsi în lucrările mele reminiscenţe din ceea ce am retrăit eu în viaţa mea, momente din biografie, scene, dialoguri. Una dintre cele mai frumoase perioade ale filmului mondial ţine de perioada neorealismului italian şi a curentului francez nouvelle vague, cu Godard, Truffaut. Americanii stăteau liniştiţi şi nici nu răsuflau. Cei mai mari în cinematografie erau italienii – Antonioni, Fellini, apoi apăruseră Bergman, Akiro Kurosawa, Tarkovski. Şi trebuie să vă spun (dar cui să-i spui acum?), a doua  cea mai mare în cinematografia sovietică a fost cea georgiană. Dar nimeni nu ţine minte nici un film, nici măcar de-a lui Abuladze, Şenghelaia, Ioseliani...

Care a fost perioada de aur a cinematografiei moldoveneşti?

De la crearea studioului „Moldova-Film”, în zece ani, o pleiadă întreagă de regizori şi oameni de creaţie au construit ceea ce se numea pe timpuri cinematografia moldovenească poetică. Este vorba de Loteanu, Ioviţă, Vodă, Gagiu, Burghiu, mai târziu - Brescanu, Pascaru. În zece ani am reuşit să construim o cinematografie despre care se vorbea în toată Uniunea Sovietică. Studioul „Moldova-Film” era un centru de atracţie al acestui oraş, unde veneau mulţi scriitorii, compozitori, oameni de cultură.

Desigur, am încercat să arătăm pe ecran moldoveanul, în toată splendoarea şi cu toate neajunsurile lui. Toate aceste filme ne-au făcut reclamă în URSS ca un studio serios, de artă, cu specific naţional. La o plenară, secretarul Uniunii Cineaştilor din URSS, Cinghiz Aitmatov, a menţionat că „Gustul pâinii” este o mare performanţă a cinematografiei sovietice, dar care nu i-a plăcut lui I. I. Bodiul şi l-a interzis în republică. Am avut patru filme care s-au prăfuit pe poliţă - „Omul merge după soare”, „Gustul pâinii”, „Când se duc cocorii” („Spovedaniile lui Cristian Luca”) şi nevinovatul, zic eu, „Zece ierni pe-o vară”, interzis pentru scena cu preotul. Îmi plăcea să fac filme poetice.

Cu cine din actorii moldoveni şi ruşi aţi colaborat?

Cu Grigore Grigoriu, Vasile Zubcu, Constantin Constantinov, Mihai Bădicheanu, Sandri Ion-Şcurea, dar şi cu Liubovi Polişciuc, Evgheni Lazarev, Armen Djigarhanean, Alexandr Ponamariov.

De ce vă temeţi?

De fobii. Trebuie să terminăm odată şi odată cu ruso şi românofobiile astea. Ne fac de râs. Mă întrebaţi mai sus cu ce mă ocup acum. Am făcut un lungmetraj, „Jana”, un film experimental cu care am vrut să demonstrez că se poate lucra şi în condiţiile noastre, cu bani puţini. De 17 ani mă ocup cu una şi aceeaşi – lupt ca să nu se închidă „Moldova-Film”, să nu vindem studioul. Aţi văzut ce au făcut cu Stadionul Republican? Valea Morilor? Recent, la studio s-a făcut reparaţie, de 40 de ani nu s-a scos gunoiul de acolo. S-au cumpărat instalaţii noi, avem lumină cu care putem filma ca-n Europa. Mai lansăm în producţie câte un scurtmetraj, am făcut un serial din 10 filme istorice documentare. Igor Cobileanschi a făcut două scurtmetraje reuşite, „Becul” şi „Saşa, Grişa şi Ion”. Ion Chistruga are şi el câteva documentare bune.  Mare speranţă pun în studenţii mei, care îşi vor face lucrările de diplomă la studio. Trebuie să vină tineri cineaşti ca să se producă o schimbare totală. Şi vă asigur că peste doi-trei ani cei care şi-au făcut studiile la Bucureşti şi Moscova vor veni să lucreze acasă. Cinematografia românească, la a cărui succes asistăm astăzi, a depăşit criza anilor 1990 făcând scurtmetraje...

Păcat că n-au reuşit să nominalizeze „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” la Oscar...

Lăsaţi-mă cu „Oscarul” acesta şi cu Academia Americană de Film! Şi eu sunt membru al unei academii, „Nika”, din Rusia. Uite aşa, bătrâni ca mine, hotărăsc acolo care-i filmul anului şi care nu. Ei au gusturile şi chestiunile lor. Sigur că românii au făcut o greşeală, pentru că trebuia să arate mai înainte filmul, să-i facă o mică promovare.

Ce se întâmplă astăzi cu filmul rusesc? Putem vorbi de o revenire a acestuia pe ecranele mondiale?

După ’90 s-a întâmplat o mare jale. Acum, a dat Dumnezeu că a crescut preţul la petrol şi ruşii au prins la puteri. Ce să zic? Au pierdut aproape totul în cinematografie. Îşi revin cu greu. Una dintre probleme este faptul că multe dintre cinematografe sunt în mâini particulare şi, deseori, patronii refuză să ia filme ruseşti, pentru că merg mai bine cele americane, de cel mai prost gust.

Vă place ce face Nikita Mihalkov?

Ce poate Mihalkov, nu pot foarte mulţi. Îl cunosc foarte bine, am învăţat cu fratele lui la facultate. Mihalkov e un „velikoderjavnik”, el rezolvă chestiuni interstatale, fiind talentat şi influent. Sunt sigur că remake-ul „12” l-a făcut bine. Îmi pare rău pentru Mungiu, dar lasă că a luat „Palme D’Or”. Ruşii au luat acest premiu numai cu „Leteat juravli”, nici măcar cu „Pokoianie” a lui Abuladze n-au câştigat, un mare-mare film.

La care lucrare ţineţi cel mai mult?

Cel mai mult ţin la copiii mei, la Marina şi Eugenia. Fata cea mai mare locuieşte în Chişinău, Eugenia e în SUA. Vrea să fie producător şi studiază la o şcoală din Hollywood. Toată viaţa ei a visat să se facă cineastă, dar nu i-am permis. Ea a făcut dreptul la Bucureşti, apoi Academia diplomatică de la Moscova. Undeva, în sufletul meu, regret faptul că nu i-am dat voie la timp să se ocupe cu ceea ce şi-a dorit cel mai mult în viaţă.

Ce filme din ultimii ani v-au reţinut atenţia?

„Vozvraşenie” a lui Zveaghenţev. Filmul lui Nemescu – „California dreamin”, e făcut cu sarcasm şi umor.  

Ce părere aveţi despre curentul asiatic în cinematografie?

Pe timpuri, foarte pronunţat era curentul japonez, cu Akiro Kurosawa. Astăzi şi sud-coreenii fac producţii bune. S-a ridicat foarte mult cinematograful iranian. Dar să ţineţi minte un lucru: americanii cochetează cu ei, îi încurajează, prin film, cultură şi asta n-o să dureze mult. Păcat că cinematografia poloneză nu spune nimic, uite abia acum marele regizor Vajda a fost nominalizat la „Oscar”. În general, astăzi publicul are un interes scăzut faţă de cinematografie şi, cel mai principal, e foarte greu să te lupţi cu drogul filmului comercial, cu block-busters-erele şi thrillere-le. E greu să-l scoţi pe spectator din „transă” şi să-l aduci cu picioarele pe pământ, ca să-i arăţi o altă lume a filmului.

Cine au fost femeile din viaţa dvs.?

Prima mea soţie a fost foarte frumoasă, a învăţat un an la VGIK, la actorie, a decedat anul trecut. Cu cea de-a doua soţie m-am cunoscut pe platourile de filmare. De 17 ani sunt alături de o femeie extraordinară. Ne uneşte aceeaşi boală – cinematografia. Noi, oamenii de creaţie, suntem dificili în calitate de soţi. Nu pot să mă laud că am fost fidel unei singure femei... Institutul căsătoriei e o mare loterie, care acum, din păcate, se distruge. Cât de mult s-au schimbat relaţiile în aceşti 70 de ani! Nu sunt moralist şi nici pudic, dar tinerii noştri de astăzi sunt cam deşănţaţi.

Ce s-a întâmplat cu filmele dvs. după 1990?

Rulează în toată fosta URSS, numai la noi – nu. Televiziunea Naţională preferă să cumpere filme străine.

Rămâne „Moldova-Film” un brand de ţară?

„Moldova-Film” rămâne un brand, vrei nu vrei, cunoscut în ţară şi în afară. În orice moment putem arăta cinci, zece filme care ne fac faţă ca profesionişti.  

Regrete?

Cine dintre oamenii de creaţie nu are regrete? Dacă nu ai regrete, eşti un simplu meşteşugar ratat.

Dor?

De primăvară, vreau să urc în maşină şi să merg în prospecţii...

Text:  Rodica TROFIMOV • Foto: Roman Ribaliov, Arhiva personală

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+11°