VIP Magazin
19 Octombrie 2018
Print
Print
Print
Print
Valentina Vidraşcu. “Caut un mecenat...”
Mai 2007, Nr. 37

Valentina Vidraşcu. “Caut un mecenat...”

Comentează   |   Cuprins

Unii oameni sunt dificili pentru jurnalişti. Stai cu ei de vorbă câteva ore, îţi faci o părere, aproape conturezi un titlu şi, când dai să-ţi iei rămas bun, interlocutorul  începe să vorbească despre cu totul altceva. În acel moment, înţelegi că de fapt interviul abia începe. Te întorci, discret, pentru încă cinci minute, mai zăboveşti alte două ore şi pleci acasă bulversat. Aşa a arătat prima noastră întâlnire cu Valentina Vidraşcu. De atunci, adică de două luni, interviul continuă...

Indiferent unde se află – în atelier, la o prezentare de modă sau la bucătărie – Valentina este o femeie fascinantă. Nu doar pentru că este frumoasă şi talentată. Mi se pare fascinantă pentru felul în care gândeşte şi simte. Pentru un cinic, universul ei este ca o grădină zoologică cu specii pe cale de dispariţie. Are un fel aparte de a vorbi despre dragoste, frumuseţe şi datorie. Iubeşte un singur bărbat toată viaţa. Face afaceri fără a se gândi la profit. Îi place şi „trăieşte” cuvântul patriotism. Vrea să demonstreze tuturor că meseria de manechin nu este pentru proaste. O doare traficul de femei şi se întreabă când, cum şi unde a dispărut demnitatea noastră naţională. Creşte de una singură doi băieţi. Tiberiu şi Luca.

Despre viaţa ta profesională ştie toată lumea. Pe cea privată însă o ţii închisă în sertarul de la noptieră... Suntem tare curioşi: iubeşti pe cineva?

Am iubit un singur bărbat – pe Vlad Vidraşcu, soţul meu. A decedat în urmă cu zece ani şi de atunci au urmat zece ani de muncă contra cronometru pentru a-mi creşte copiii şi pentru a supravieţui.

Cum v-aţi cunoscut?

În ceea ce mă priveşte, a fost dragoste de la prima vedere. Era frumos ca un zeu, toate fetele se uitau la el cu jind. Nu credeam că mă va alege pe mine. Îmi amintesc bine cum m-a cerut de nevastă... Mi-a spus că vrea să se însoare cu mine, dar m-a întrebat: “Cum să ne luăm noi, două sărăcii?”. Eu, care aveam o brumă de zestre şi ceva economii, i-am zis cu jumătate de gură: ”Lasă că ne  descurcăm noi”.

Poţi spune câte ceva despre preludiul căsniciei voastre?

Ne-am cunoscut în studenţie. Dar Vlad Vidraşcu era greu de impresionat. Pe urmă, ne-am reîntâlnit la Biroul internaţional de turism “Sputnik”, unde am lucrat ambii în calitate de ghid-translator pentru grupurile de români.  A fost perioada de aur din viaţa noastră. Atunci m-am format ca personalitate şi am îndrăgit ceea ce fac cu pasiune şi acum.

Te consideri o mamă bună?

Nu. În anii aceştia nu am uitat nici pentru o secundă că băieţii au fost profund marcaţi de moartea lui Vlad şi că am o responsabilitate dublă faţă de ei. Am fost pusă în situaţia de a alege: sau mă ocup de educaţia lor şi nu o să am bani de mâncare şi de şcoală, sau câştig bani să nu ducă lipsă de nimic şi să înveţe din exemplul meu. Şi am ales varianta a doua. Încă nu ştiu dacă am ales bine.

Ştiu că ai descoperit multe modele, care au făcut carieră. În alte ţări, ar fi trebuit să ai un anumit venit de pe urma succesului lor…

Într-adevăr, am găsit multe fete care ar fi ajuns departe, dar nu au putut face carieră din simplul motiv că vin din Moldova. Au fost nişte vremuri în care era foarte greu să obţii o viză pentru un model, ca acesta să poată lucra în străinătate. Şi acum nu este uşor. Iar scouterii de la agenţiile mari nu prea vin în Moldova pentru a face casting-uri.
 
Când te bucuri cel mai mult?

Destul de des... Mă bucur atunci când o fată de a mea apare pe coperta unei reviste sau într-un editorial de modă dintr-o altă ţară. În ianuarie, pe coperta „Elle” România a apărut un manechin de la „Viva Models”. Mulţi nici nu-şi dau seama cât de importante sunt aceste apariţii şi cu cât greu vin ele. Mă bucur când o fată pe care am descoperit-o face prezentări pentru nume mari din moda internaţională la Paris sau Milano. Apoi, mă bucur când am o colecţie reuşită, când cineva îmi spune că s-a îndrăgostit de hainele mele. Când văd că o femeie poartă cu drag lucrurile create de mine.

Dincolo de ce zice lumea... ce înseamnă să fii model în zilele noastre?

Eu una cred că modellingul este o şansă pe care Dumnezeu o dă o dată în viaţă şi nu la toate. Dacă eşti deşteaptă, în câţiva ani poţi face carieră, aduni ceva „capital” şi, cel mai important, îţi asiguri independenţa financiară. În plus, dincolo de bani, de succes şi de relaţii, există acea senzaţie de nedescris pe care o trăieşte o femeie când se afla pe podium. Imaginează-ţi că zeci de oameni lucrează doar pentru tine: te îmbracă, te coafează, te machiază. Toţi te admiră, eşti timp de câteva ore etalon pentru o lume. Mi se pare extraordinar acest lucru!

Tu eşti pentru diete?

În nici un caz. Obsesia de a slăbi cu orice preţ este o prostie. N-am recomandat niciodată modelelor să tragă foame, ci să se alimenteze corect. Să ai kilograme în plus înseamnă să porţi în permanenţă o povară cu tine. Celulita, care a devenit o problemă globală, este de fapt o consecinţă a lenei... Fetele se mişcă puţin, fumează, nu se odihnesc nopţile. Eu încerc să educ alt fel de fete. Somnul, mişcarea şi echilibrul în toate este cea mai potrivită reţetă a frumuseţii.   

Ce învaţă o fată la şcoala ta?

Ceva ce nu învaţă în altă parte. Să fie o personalitate.  Nu neapărat să ajungă pe podium. O pot învăţa să se iubească pe sine. Să ştie să se impună. Să iasă în relief pe fundalul mulţimii.

Tu însăţi aplici în practică ceea ce le înveţi pe discipolele tale?

Încerc să întreb cu alte cuvinte ce faci ca să arăţi atât de bine. Muncesc mult. Singurul meu tabiet este cafeaua de dimineaţă şi cititul unei reviste de modă. Au fost cazuri când am dat ultimii bani din casă pe o revistă de modă. Ora matinală este doar a mea şi nu o acord nimănui.

Ţii regim?

Sunt cea mai mare gurmandă din lume. Nu pot trăi fără plăcinte şi sarmale. Îmi plac la nebunie şi le gătesc foarte des. Am învăţat asta de la mama, care era o gospodină neîntrecută.

Câte colecţii ai realizat până acum?

Multe. Fiecare conţine o parte din mine, din nervii, lacrimile şi victoriile mele. Prin ele, m-am regăsit pe mine. Visam să fac modă, dar nu ştiam ce fel de modă. Brodam cămăşile băieţilor mei. Multe întâmplări din viaţa mea m-au adus până aici.

Cum se naşte ideea unei colecţii?

Inspiraţia îmi vine mereu din aceeaşi sursă: portul popular, dansul, muzica şi ornamentele româneşti.

Ce vrei să spui cu colecţiile tale în stil etno?

Vreau să-i fac şi pe alţii să realizeze cât de frumos este costumul nostru. La Moscova, într-o colecţie „Kenzo”, am văzut o ţinută aproape copiată din portul nostru.

Eşti invitată frecvent să prezinţi colecţiile tale peste hotare. Te duci sau rămâi mai mult cu invitaţia?

Merg ori de câte ori am bani. Recent, am fost la Washington, la “Fashion Week”(săptămâna modei - n. a), unde am prezentat colecţia “Blouse Roumaine”. A fost un succes. Era extraordinar să văd acele manechine mulatre îmbrăcate în iile noastre.

Cine sunt oamenii care ţi-au marcat parcursul vieţii?

Mama mea, de la care am învăţat că orice lucru trebuie făcut gospodăreşte şi cu drag. Un coleg de facultate care m-a făcut să înţeleg muzica populară. Vlad Pohilă care m-a ajutat să realizez cât de frumoasă e limba noastră, să înţeleg pictura, arta. De la prietenele mele am învăţat ce înseamnă prietenie. Toţi oamenii pe care i-am întâlnit în viaţa mea m-au marcat într-un fel.

Îţi este frică de bătrâneţe?

Nu, dimpotrivă. Aştept acea vârstă cu seninătate şi cu bucurie. Cred că atunci o să mă distrez cu adevărat. Voi deschide o pensiune pentru prietenele mele, unde vom locui împreună. Voi construi o casă mare, cu multe camere, cu livadă şi grădină de legume, cu multe flori. Vom face tot ce ne doreşte sufletul –petreceri, prezentări de modă, concursuri de bucate... Vom asculta împreună muzică, vom discuta despre artă, vom citi, ne vom împărtăşi amintirile, ne vom lăuda cu nepoţii. Vom călători în locuri în care nu ne-am putut permite pentru că eram ocupate sau pentru că nu aveam bani. Vom fi ca o familie – fiecare va avea obligaţiile sale, iar în rest – libertate.

Ai cumva vreun vis pe care l-ai trădat?

Cândva, am citit la Emil Cioran un lucru care m-a impresionat  profund şi din care s-a născut un vis. Să adun pe Piaţa Marii Adunări Naţionale sute de copile inocente, între cinci şi nouă ani, încălţate în opincuţe, îmbrăcate în ii şi catrinţe, cu coroniţe de flori de câmp, împletite de mamele lor, să răsune muzică populară veche, iar ele să danseze aşa cum simt...

„Ce ar da asta?”, m-a întrebat reprezentanta unei organizaţii pentru stoparea migraţiunii, care ar fi putut finanţa un asemenea proiect de o zi. I-am zis că aceste fete vor fi salvate. Vor şti că au rădăcini. Îşi vor iubi ţara. Şi vor rămâne aici.

Acesta a fost cel mai frumos proiect al meu. Care nu s-a împlinit... Trei ani m-a urmărit acest vis. Iar atunci când renunţi la un vis, moare o parte din tine… Şi acum mă trezesc uneori că vreau să dau un anunţ: „Caut un mecenat pentru un vis.”

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

JOS PALARIA PENTRU O ADEVARATA DOAMNA !!!
IRINS   -  
14 August 2011, 06:28
Sus ↑
nu o cunosc intratit de bine insa, stiu deja ca e o femeie plina de idei si oportunitati..
victoria   -  
01 Mai 2013, 21:33
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+20°