VIP Magazin
14 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Valentina Cojocaru. Viaţă fără agendă
Martie 2008, Nr. 47

Valentina Cojocaru. Viaţă fără agendă

Comentează   |   Cuprins

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Nu ţine agendă. Deşi are mii de prieteni, buni cunoscuţi, nepoţi, verişori, fini şi fani, îi ştie pe toţi pe nume (nu numai la faţă, ca noi, ceilalţi artişti), ba chiar pe vremurile vechi, care s-ar putea să devină iar noi (poate n-oi mai ajunge la acestea), le ştia şi patronimicul. Iar preşedinţilor de colhoz şi secretarilor de partid de odinioară le cunoştea şi soţiile, şi soacrele, ştia care şi de ce suferă, ştia şi care-i leacul fiecăruia. Enciclopedie ambulantă a fost şi rămâne această Valentina Cojocaru, prietena şi cumătra tuturor.

Acum nişte cincinale, lansasem în cercul nostru o glumă: precum că ne-am fi luat, eu şi Valentina, la întrecere socialistă – eu făceam copii, pe unde se întâmpla, iar Valentina, pe urmele mele, îi boteza. Lupta era crâncenă şi performanţele – uluitoare. Şi nici unul din noi nici gând să cedeze. Mulţi ani au râs artiştii de această deşănţată competiţie. Pentru ca abia acum să recunosc că am pierdut şi să mă declar învins – Valentina încă mai botează...
 
Aş împărţi cariera ei, mai bine zis, biografia de creaţie, în trei perioade: cea cu primul “Mugurel”, odată cu care a răsărit şi ea, făcând boboci, ce urmau să se desfacă, perioadă care i-a conturat profilul de interpretă. Şi aşa a vrut Cel de Sus să scoată atunci în scenă trei fetişcane, atât de asemănătoare ca origine şi atât de diferite ca factură: sobra şi dramatica Maria Drăgan, cocheta şi durdulia Anastasia Istrati şi lirica, dar şi joviala, şi neastâmpărata, şi jucăuşa Valentina Cojocaru. Iar alături de ele, ca să întregească definitiv buchetul şi să-l umple de armonie, baletistul Vasile Marin, cu melodiile lui lăutăreşti, şi Ion Bas, tras la patru ace şi cu un repertoriu axat pe folclorul bulgăresc şi cel găgăuzesc. Şi – în fruntea lor, secundat de şapte-opt muzicanţi foarte buni, neobositul Valeriu Negruzzi, care ştia să cânte orice, cum a şi demonstrat-o mai târziu în „Flueraş”-ul lui Serghei Lunchevici. Pereţii Sălii Mari a Filarmonicii păreau a fi extensibili, iar publicul aplauda în mod frenetic, ahtiat fiind de această formulă atât de mică, atât de neaşteptată şi cu o expresie atât de fericită. Se bisa la nesfârşit, reprezentaţiile ţineau până aproape de niezul nopţii, apoi continuau în stradă, unde tinerii artişti, asaltaţi de admiratorii lor, semănau autografe, dădeau interviuri, făceau glume şi trăsnăi. A doua seară „Mugurel”-ul alterna cu proaspăt înfiinţatul „Noroc” şi iar dulcea beţie a succesului sucea minţile celor din scenă şi celor din sală, şi iar se bisa, şi iar se cutremurau pereţii de aplauze, şi iar venea la miezul nopţii miliţia călare să facă ordine în jurul Filarmonicii şi să trimită melomanii la culcare. Aşa era pe-atunci – orice succes mai zgomotos li se părea ideologilor kaghebişti exagerat şi, prin urmare, periculos, iar termenul „naţional” era sinonim cu „naţionalist” şi „naţionalism”. Ei, marii băgători de seamă, acceptau şi chiar salutau succesul moderat, cuvios şi răcoros, urmat de imediata împrăştiere a maselor largi pe la casele lor înguste.

Vechile scripturi considerau că numai un om bun poate cânta aşa, ca să-ţi răscolească sufletul. Ceilalţi vociferează, intonează, au glas, au auz, au bojoci. Şi numai un om bun e în stare să „lucreze” în inima ta. Iar o credinţă populară spune că prin cântec pot fi îmblânzite şi fiarele. Nu întâmplător gluma lui Nicolae Sulac, referitoare la acest considerent, a devenit proverbială. Chit că multă lume bună cunoaşte cazul şi interpretarea lui „sulachiană”, o să-l repovestesc aici pentru cei care nu-l ştiu încă, să-l spună şi ei altora.

Marele interpret prezenta în faţa unei comisii impunătoare şi ca nomenclatură, şi ca dimensiune, un nou program de cântece populare şi aşa s-a întâmplat – să fie mai multe melodii triste decât vesele şi optimiste, mai multe de dor şi jale, decât de viaţă nouă, plină de fericire colhoznică. Şi, după program, mai marele comisiei îl pofteşte pe Nicolae Sulac la convorbire şi-l ia pe departe:

- Da de ce mata  - aşa de trist? Poate leafa-i slăbuţă?

- Nu, face maestrul, salariul îi... ca la noi.

- Atunci, poate... nemulţumire de apartament?

- Ba nu, parcă n-aş zice…

- Nu, şi titlu noi, se pare, am dat la timp – de ce chiar aşa de plâns?

- Aşa ni-i folclorul – plin de cântece de dor şi jale.

- Nu, doru-i dor, da jale de ce chiar aşa de multă? Înseamnă că ceva la mata nu-i în ordine... O să ne gândim.

Speriat de-a binelea, după o noapte de nesomn, marele Artist a hotărât să ia taurul de coarne şi chiar de draga dimineaţă s-a dus, de bună voie, la consiliul securităţii, unde a cântat, de nevoie şi de binefacere, întregul său program din ajun.

- Şi când le-am tras o doină, ne povestea cântăreţul după asta, toţi kaghebiştii, coşcogeamite „polcovnici”, îşi ştergeau lacrimile cu pistoletele ...

Cumătra lui Nicolae Sulac, Valentina Cojocaru, a cântat şi ea multe melodii triste, cântece de dor şi jale, romanţe melancolice şi doine tânguitoare, cum ar fi „Inimă, tu cremene rămâi”, „ Te duci tinereţe, te duci”, „Cântă puiul cucului” şi, mai ales, „Romanţa de demult”, care are repercusiuni de bocet chiar, însă unei femei lacrima i se mai iartă.

În 1974, „Mugurel”-ul a fost desfiinţat. Mulţi invidioşi şi-au dat concursul la această operă de destrămare, inclusiv unii chiar din sânul formaţiei, dar şi numeroşi din exterior. Să nu uităm şi să recunoaştem că suntem moldoveni, întotdeauna gata să punem umărul la o „creatoare muncă de distrugere”. Că prea multă vâlvă se făcea în jurul „Mugurel”-ului, prea pe limba multora şi prea în gâtul şi mai multora stătea fericitul colectiv. Apoi şi gloria, dacă vine prea curând pe nişte umeri tineri, firavi încă, poate lesne să-i frângă. Aşa, vătămaţi rău, membrii colectivului zburătăcit şi-au rupt rândurile, unii rămânând pe drumuri, alţii cântând în restaurante, unii chiar în cor şi mângâindu-şi cucuiele în refugiu la domiciliu. Exact acelaşi destin l-a avut şi „Noroc”-ul, însă şi-a păstrat, totuşi, nucleul şi a purces la o silită autodeportare înspre Siberia strămoşilor noştri... Mă doare să vă spun, dar am văzut atunci şi interpreţi de valoare, radiind o respingătoare bucurie răutăcioasă, chipurile, aşa le trebuie, că prea-prea, din cale-afară, peste seamă de...

Valentina Cojocaru a avut parte de o perspectivă demnă de invidiat  atunci – a fost invitată şi a susţinut cu brio concursul, care încă nu se numea „casting”, în proaspăt înfiinţata orchestră de muzică populară „Folclor”, adunată şi îngrijită de maestrul Dumitru Blajinu, colectiv în care a evoluat cu stabil succes, timp de şaptesprezece ani – aceştia au şi constituit a doua etapă în ascensiunea interpretei. Şi tot acolo, peste câţiva ani, s-a împletit legendarul duet Cojocaru-Glib, care a făcut istorie, aflându-se ani buni pe buzele iubitorilor de muzică de la noi şi, cum am aflat mai târziu, din întreaga Românie. Noi, pe atunci, n-aveam de unde şti, că dincolo de Prut, din lipsă aproape totală de televiziune, cauzată de austerul regim ceauşist, românimea, născocind şi meşterind tot felul de antene, una mai sofisticată şi mai năstruşnică decât alta, stătea cu unda pe noi, pe Chişinău. Şi tot aşa n-aveam de unde şti cât suntem de cunoscuţi şi preferaţi dincolo de sârma ghimpată. În 1988, când mi s-a întâmplat să obţin prima mea deplasare de creaţie în RSR, deplasare plănuită şi susţinută de Uniunea Scriitorilor din Moscova , de altfel (de la Chişinău n-aş fi fost lăsat să plec nici în ruptul capului), şi la Bucureşti am fost recunoscut de câţiva telespectatori, iar la Iaşi nu puteam trece strada, printre aplauze şi autografe.

Iar Valentina Cojocaru şi-a adunat în anii aceia atâţia fani în România, încât, de după nouăzeci încoace, merge din nuntă-n nuntă prin toată ţara şi tot nu poate cuprinde aria de solicitări. Zeci de posturi de radio au tot transmis duetele „Cine joacă băsmăluţa”, „Fa Marie cu bariz”, „Azi îi joc în sat”, „De ce, puică, te usuci?” şi „Bădişor cu pălărie”. Iar antologicele „Are mama doi feciori” şi „Văzui tinereţea mea” au bătut toate recordurile posibile şi imposibile, depăşind noţiunile de spaţiu şi timp. Şi aici nu mă pot abţine să citez un exemplu. Am prezentat un program mai amplu la hramul unui sat, după care, chiar în sediul primăriei, am fost poftiţi la masă – Zinaida Julea, Valentina Cojocaru, Mihai Ciobanu, fraţii Vasile şi Vitalie Advahov şi autorul acestor rânduri. Şi a intrat un bătrânel de vreo 80 de ani, cerându-i voie primarului să ne vadă de aproape. Obţinând permisiunea, se aşază alături de noi, ne identifică cu glas tare pe rând, apoi, venindu-i rândul Valentinei, îi pipăie, fericit, umărul şi zice pe un ton visător–poetic:

- Valentina Cojocaru... Eu am crescut de mititel cu cântecele matale.
- Înseamnă că eu am o sută treizeci de ani şi am învăţat cu Stalin într-o clasă! exclamă cântăreaţa. Apoi, ca s-o treacă în glumă, încearcă să salveze situaţia: Mata cred că mă confunzi cu Tamara Ciobanu.
- Nuuu! Se ambiţionează moşneagul. Tamara Ciobanu nu cânta „Are mama doi feciori”!

Adică, bătrânul, ascultând acest cântec timp de 25 de ani, avea impresia că-l ştie de mic copil, într-atât devenise „al lui”.
Şi mai are cântăreaţa un dar. Un dar pe care nu i l-a dat Dumnezeu, însă şi l-a făcut ea singură din ce nu i-a fost dat. Întorcându-ne de la concerte, oricât am fi de obosiţi, de chinuiţi, de îngheţaţi, pentru că noi, de fapt, o viaţă am încălzit cluburile cu propriile noastre respiraţii, ca nişte angajaţi imaginari ai „Termocom”-ului, ei bine, indiferent de halul nostru, dacă vrea dânsa să ne scoată din suferinţă, prinde a vorbi... şi reuşeşte. Şi ne punem în mod involuntar pe un râs nestăvilit, impetuos, nesănătos chiar, dar ce face ea în cazurile astea cu conjugările, cu declinările, cu calcurile şi cu rostirea e ceva de groază! Opresc maşina, ca să nu mă izbesc de un copac şi ieşim cu toţii pe câmp, să ne venim, încetul cu încetul, în fire.

Valentina Cojocaru nu ţine agendă. Şi nici mânie. În atât amar de vreme de când ne cunoaştem, sigur, s-a mai întâmplat şi să ne certăm, însă, după două-trei zile, tot ea trecea uşor peste momentul conflictului, zicând:- Hai, gata. Ce-a fost a fost, ai zis şi neata, am zis şi eu. Şi-i destul, nu mai sta botos. Hai să ne mai şi împăcăm, da dac-a trebui, ne-om mai sfădi oleacă. Ce să-i faci, dacă toţi suntem principiali? Şi tonul ăsta al ei dezarmează.

După 1991, Valentina a trecut în tabăra liber-profesioniştilor, adică în a treia fază biografică. Ceea ce înseamnă om neangajat, om fără obligaţii de serviciu. Cântă când vrea, unde vrea, cu ce orchestră vrea. Dacă nu vrea, nu cântă. Dar nu poate să nu vrea. Şi nu poate să nu-şi mai înnoiască repertoriul, să nu mai scoată câte un cântec nou, de glumă sau de jale, să nu mai meargă la o cumetrie, la o nuntă, la un hram. Pentru că altceva nu mai are pe lumea asta. Are doi feciori şi câteva sute de cântece. Şi câteva mii de prieteni, şi câteva milioane de admiratori. Care n-o lasă în disponibilitate, nu-i permit să piardă cadenţa, să-şi simtă vârsta. Vârsta pe care n-o are. Pentru că nu ţine agendă.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Multumesc pentru faptul că existați, că ne încălziți sufletele prin respirația Dvs., prin unduirea vocii și dulceața cuvîntului!!!
Natalia   -  
12 Iunie 2011, 15:28
Sus ↑
foarte frumoase cintece
ion cocic   -  
14 Decembrie 2011, 00:07
Sus ↑
Foarte mult imi plac cintecele dstra
sergei gutu   -  
09 Februarie 2013, 15:22
Sus ↑
Valentina cojocaru intradevar este o mare cintareta,pe care a indrajito tot poporul,ea alina sufletele noastre cu cintecele ei si la zile de bucurie si trisete.dumnezeu so aiba in paza si sai dea viaa indelungata sa ne mai aline sufletele cu cintecele ei.
anatolie   -  
25 Ianuarie 2015, 23:02
Sus ↑
O mare artista a neamului nostru Romanesc,un om cu suflet /minunat,am cunoscut-o,in Chisinau cand eram la inregistrari intr-un studio,cu Orchestra Mugurel,dirijata de Ion Dascal
Gheorghe jitaru   -  
09 Februarie 2016, 10:56
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+9°