VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Valentina şi Nicolae Tricolici. Moldovenii care şi-au mutat sărbătorile la Londra
Decembrie 2007, Nr. 44

Valentina şi Nicolae Tricolici. Moldovenii care şi-au mutat sărbătorile la Londra

Comentează   |   Cuprins

Au casa într-un sector discret al Chişinăului. Am locuit în vecinătate în cei cinci ani de facultate, dar niciodată nu am bănuit de existenţa acestui cartier cu străduţe ca labirintul şi căsuţe făcute cu mult gust şi ani lungi de trudă.  Luxul lor nu vrea să sară nimănui în ochi şi, de asta, n-o să-l observi niciodată din stradă.  Text:  Rodica Ciorănică, FOTO: Andrei Mardare

Dl Nicolae ne întâmpină la poartă. Dna Valentina – în antreu. Poartă o rochie roşie, foarte elegantă. Chiar dacă au un milion de realizări în arsenal, nu sunt plictisiţi de interviuri şi au emoţii ca în faţa unui examen public.

Ni s-a părut că am intrat la parter, dar coborâm un etaj. De aici, se vede o grădină înecată în multă lumină. Casa lor este cu faţa spre soare. Când trandafirilor de afară le cad ultimele petale, livingul familiei Tricolici este în continuare verde. O mare de flori continuă să emane miros şi culoare. Ele cresc doar în casele în care găsesc dragoste... Aici, în living, se derulează filmul dimineţilor cu planuri croite şi răsturnate şi al serilor de unde pornesc proiectele pentru a doua zi. Au multe planuri. Mai multe decât la 18 ani, când s-au căsătorit şi s-au mutat, în doi, la gazdă.

Îşi fac intrarea Mariana şi Dorina, după care apare şi frumuseţea de Ana-Maria, cea mai mică din familie. Nepoţica lui Bubu şi Mama-Mare. Este singura seară în care familia este in corpore la masă. Mâine, Dorina şi Ana-Maria îşi iau zborul spre apartamentul lor din inima Londrei, iar Mariana, care a sosit azi, mai rămâne pe câteva zile.  

Dar să facem cunoştinţă. Gazdele noastre sunt oameni de afaceri, compania “Supraten“ şi supermachetul “Orhei“ sunt cunoscute tuturor, iar fiicele lor, angajate a două prestigioase bănci din Londra - Bank of Scotland Treasury şi Goldman Sachs. În spatele acestei fraze, expuse atât de uşor, sunt mai mult de 30 de ani de studii, de dragoste, de luptă, de muncă, de aspiraţii şi de ambiţii de a reuşi.  Iar în spatele acestor peste 30 de ani, stau o femeie şi un bărbat, care nu s-au trădat niciodată. Însă perfecţiunea unui cămin de femeie depinde până la urmă, spun tradiţionaliştii. Valentina a vrut să fie copilul perfect al părinţilor ei, apoi studenta perfectă, apoi soţia perfectă a lui Nicolae, apoi mama perfectă a Dorinei şi a Marianei, apoi Mama Mare care se împarte între Chişinău şi Londra, şi abia la urmă femeia de afaceri care încă îşi caută împlinirea totală...
 
Valentina cântăreşte fiecare cuvânt şi fiecare acţiune în afaceri. Este de o precizie şi de o corectitudine uluitoare. E şi foarte emotivă. Câteva săptămâni înainte de apariţia acestui articol, imaginea companiei pe care au ridicat-o, ea împreună cu soţul, a fost victima unor jocuri în care ei nu au intrat, dar care le-a afectat echilibrul interior. Dar dacă oamenii sunt curaţi, Dumnezeu îi are în paza sa.

Nicolae: În afaceri, au succes oamenii hotărâţi. Fără paşi curajoşi, nu faci nimic. Niciodată nu lăsăm pe mâine ce putem face azi, iar uneori se întâmplă şi invers, facem azi ceea  ce ar putea aştepta până mâine.

Valentina: Nu ne-am uitat niciodată la ce creşte în gospodăria vecină. Nu comentăm dacă cuiva îi merge mai bine decât nouă sau invers. Noi am muncit şi muncim pentru fiecare capăt de aţă pe care îl avem. Aşa am fost deprinşi de acasă.  Tatăl meu era ca un soldat. Era harnic şi atât de ordonat, încât ne lipise lângă cuierul fiecăruia dintre cei patru copii câte o foiţă cu numele noastre, ca să ştim unde să ne agăţăm haina. Mama ne-a născut la intervalul de 1-1,5 ani şi eram copii uniţi şi prietenoşi. Când veneam de la şcoală,  tata ieşea la poartă şi-i zicea mândru mamei: “Marie, uite ce copii frumoşi avem!”

Cuvântul părinţilor era lege în casa noastră. Duminica, plecam la film abia după ce terminam cu toţii treburile din jurul casei. Şi nu era ceartă cine merge la fântână, cine udă în grădină sau cine o ajută pe mama la bucătărie. Tata  suferea însă că n-avea studii. Şi de aceea şi-a dorit ca noi să facem facultatea. Azi, toţi cei patru copii avem studii superioare şi case în Chişinău. Era un om foarte vesel şi cu mult umor. Îi plăceau petrecerile  şi cânta foarte bine, dar nu a avut norocul să cânte la nici un instrument muzical şi de aceea i-a cumpărat fratelui Victor un baian.

Nicolae: M-am născut la Japca, peste câteva dealuri de satul Valentinei, Cuhureştii de Jos. Un sătuc cu oameni harnici şi credincioşi. Dovadă e că Mănăstirea din Japca nu a fost închisă nici o zi. Bunelul şi tatăl meu erau constructori şi asta a rămas şi pasiunea mea cea mare.  Afacerile de mai târziu tot de aici s-au inspirat.

Valentina a plecat prima din familia sa la Colegiul Industrial-Economic. Au venit după ea şi fraţii. Era o fată timidă, avea un păr lung care îi punea în evidenţă silueta subţire...

Valentina: Într-o zi, m-a oprit un coleg şi m-a întrebat: “Da de unde eşti tu, aşa cu cosiţe lungi?”. “Din Camenca.” “Şi eu sunt din Camenca...” Băiatul se numea Iurie şi era prietenul lui Nicolae. A doua zi m-au văzut pe geam, de la ore,  alergam cu părul în vânt la lecţia de educaţie fizică. Am făcut cunoştinţă. A treia  zi, Nicolae mi-a propus să mergem acasă şi mi-a  luat bilet la acelaşi autobuz.
Au vorbit tot drumul. Ea i s-a jeluit că nu ştie dacă va avea cămin, iar el i-a spus că pentru asta trebuie să se înscrie la cercul de dansuri. A doua zi s-a dus la dansuri, dar era înschis, doar el şi ea stăteau în faţa uşii. Valentina şi-a dat seama că el voia s-o vadă... Oricum, s-a înscris la dansuri şi dansau în pereche. Mergeau la bibliotecă, în parc şi învăţau împreună. Pe urmă, ea alerga la cămin, pregătea ceva de mâncare şi ieşea cu pachetul afară să mânânce şi el ( pe atunci, băieţii nu aveau ce căuta în căminul fetelor.) Seara, mergeau la film.

Valentina a înţeles repede că Nicolae are intenţii serioase. Într-o zi, el i-a adus bursa şi i-a propus să creeze un buget comun şi să-l folosească cum crede ea mai bine. „Totuna împrumut banii prietenilor mei şi ei uită să mi-i întoarcă”. Valentina nu înţelege nici astăzi de ce a luat banii. Probabil i-a plăcut faptul că el are încredere în ea. Nunta a venit peste un an. Nu a regretat niciodată că avea numai 18 ani şi că de aici încolo viaţa urma să fie luată doar în serios. Tot timpul a avut o abordare responsabilă. Au trăit şi trăiesc frumos. Din dragoste şi respect pentru părinţi, şi-au numit fetele în cinstea mamelor lor. La zilele lor de naştere casa li se umplea cu baloane, cu acorduri de chitări şi acordeon şi cu râsete de adolescenţi care ştiu să se distreze.

Nicolae: Am avut multe griji, nu prea aveam posibilităţi financiare, dar ne făceam mari planuri, întotdeauna am avut noroc de oameni buni alături. Ne-am  început cariera la actuala “Franzeluţa”. De acolo, Valentina a primit un apartament construit prin cooperaţie, cu trei odăi. Eu am mers la universitate, iar Valentina a terminat studiile superioare la fără frecvenţă, ca să poată avea grijă de copii şi  să poată munci... Eu chiar dacă învăţam ziua, nopţile lucram la “Franzeluţa”.

În viaţă are unul ce nu are celălalt. Nicolae, dacă este nevoit să renunţe la un proiect, a renunţat şi gata.  Uită. Valentina e altfel. Se frământă nopţile, caută soluţia, se consumă între ezitări. Deşi nu pare la prima vedere omul concesiilor, viaţa a învăţat-o să-şi asculte raţiunea şi să cedeze, chiar dacă inima i s-a împotrivit. Şi timpul i-a arătat că a procedat corect, pentru că viaţa nu pune ştampila pe toate proiectele noastre.

Valentina: Am multe întrebări şi la multe dintre ele răspunsurile lipsesc. Când pierd ceva caut mereu vina în mine, mă acuz, mă frământ. Capacitatea de proprie culpabilizare e exagerată, recunosc. Dar aşa sunt eu.

De mulţi ani încoace, Valentina are afacerea ei. Cândva a privatizat magazinul “Orhei” şi chiar dacă nu i-a convenit atunci când a extins afacerea în alte domenii, a reuşit să păstreze brandul - Orhei. De la un magazin de fructe şi legume, a creat un grandios centru comercial, ajungând să importe peşte congelat din toate colţurile globului pământesc, să creeze o întreagă industrie de prelucrare aici, la Chişinău, să-l aducă în vitrine…

Dar pâinea în afaceri nu e cea mai dulce şi perna nu e cea mai moale. Sigur că au fost şi momente dureroase. Într-o zi, a fost invitată într-un birou, a povestit în detaliu despre o altă afacere în industria alimentară pe care o pusese pe picioare în cinci ani, şi după asta a închis o uşă în urma ei, lăsând şi afacerea, şi „drepturile de autor” proprietarilor biroului. Sau unor intermediari. Nici n-o mai interesează azi. Sigur că a durut-o inima. Sigur că i s-a părut nedrept. Dar nu i s-a întâmplat numai ei. Viaţa a mers înainte şi i-a mulţumit lui Dumnezeu că e sănătoasă, că are familia pe care şi-a dorit-o, nepoata deşteaptă şi frumoasă la Londra, şi fetele împlinite şi ascultătoare de  părinţi…

În aceşti ani de căsnicie nu s-au certat niciodată, le place viaţa veselă şi niciodată nu s-au supărat dacă le-a păşit cineva pragul. „Dacă au fost locuri goale, ca în orice familie, m-am străduit şi le-am umplut. Şi oricum, nu sunt împlinită, nu sunt satisfăcută profesional şi vreau să muncesc”, spune Valentina. Nu prea ştie să se odihnească. La odihnă nu lasă telefonul, iar dimineţile la mare se încep la Internet.

Valentina: În familia noastră, întotdeauna ne-am străduit, eu cu Nicolae, să fim un exemplu în toate pentru fete: prin comportament, prin muncă, prin felul de a ne îmbrăca şi a alege tot ce e mai bun, de calitate. Ne-am propus să le cultivăm copiilor noştri dragostea de tot ce e frumos, de arta şi cultura noastră naţională, să mergem  împreună la spectacole şi concerte, muzee şi expoziţii. Am depus tot efortul să facă şcoli de calitate, să înveţe limbi străine. Mi-a plăcut  să le îmbrac frumos şi cu gust, să le dezvolt cultul de a se manifesta şi prin ţinută şi vestimentaţie.

Acum le ducem dorul, sunt departe, dar important pentru noi e că lor le e bine. Odată cu ele, şi sărbătorile noastre s-au mutat la Londra. Cu patru ani în urmă, am stat la Londra două luni întregi. O ajutam pe Dorina şi aveam grijă de Ana-Maria.

Nicolae: Dacă este necesar, lăsăm totul şi suntem alături de copiii noştri. Trebuie să-i ajutăm să fie cum vor ei, nu cum vrem noi şi să-i ajutăm anume atunci când ei au nevoie.

Valentina: Acum opt ani, când Mariana urma să meargă la facultate la Londra, un prieten bun ne-a întrebat dacă realizăm că ea nu se va mai întoarce. Am fost şocată de ideea dură a acestei perspective, dar mai puternică era dorinţa ca fetele mele să facă studii serioase.

Nicolae: Am plecat la Bucureşti, pentru viză. Consulul Marii Britanii de acolo ne-a spus că nu crede nici unui document venit din R. Moldova. Certificatele de la bănci, tot felul de confirmări că suntem oameni de afaceri, că avem conturi în bănci, că avem un nume aici, nu însemna nimic pentru ei. Abia după ce am demonstrat că avem banii necesari pentru primul an de studii, ne-au eliberat viza. Acum însă, la serviciul de migraţie, suntem mândri când povestim unde lucrează fetele noastre.

Dorina este fiica cea mare. Este Financial Analyst la Bank of Scotland Treasury. Londra este un oraş fără pile, fără relaţii şi, chiar dacă e dificil să te angajezi într-o instituţie bancară solidă, Dorina a reuşit prin profesionalism. Dar nu s-a oprit aici, îşi continuă studiile la CIMA. Părinţii o încurajează cu sfaturi, uneori, dacă e cazul, Valentina dă o fugă la Londra să stea cu Ana-Maria. Mariana lucrează pentru Goldman Sachs, Banca Americană de Investiţii. Este în departamentul Leverage Finance, responsabilă de Rusia şi Kazahstan. Goldman Sachs este o bancă recunoscută în plan internaţional pentru calitatea personalului şi a veniturilor.

Mariana: În copilărie, visam să locuiesc în ţara prinţeselor. Îmbrăcam rochiile mamei şi întrebam: Unde e ţara asta? Şi am găsit-o. La Londra, chiar mă simt prinţesă. Mergem la teatru, la baluri, la serate de caritate, îmbrăcăm rochii elegante după o săptămână în care am purtat doar costum, întâlnim oameni frumoşi. Când aud că sunt din Moldova, rămân miraţi: “Din Ţara Prinţeselor?” Toată lumea de acolo priveşte  un film cu desene animate belgian, “Tintin”, în care se spune că Moldova e o ţară de ficţiune, o ţară cu prinţese.  

Dorina: În Londra, lumea pare altfel. Ţările par foarte aproape, la câteva ore de zbor de avion distanţă.  Accesibilitatea, uşurinţa cu care poţi decide să zbori peste ocean ne oferă sentimentul că lumea e mică.

Nicolae: Acolo şi viaţa e mult mai dură, dar e extraodinar de bine organizată. Oamenii sunt fericiţi, şi cei bogaţi, şi cei săraci. Acolo lumea se simte bine şi se distrează împreună cu copiii lor. Mai mult ca atât, relaţiile dintre maturi şi copii sunt relaţii de la egal la egal. Personalitatea copilului este respectată, dar nu constrânsă.

Mariana: Mămica tot timpul îmi spunea: „Casa este acolo unde sufletul şi inima sunt în pace”.  Sufletul şi inima îmi sunt la Londra. Nu pot minţi, îmi este enorm dor de părinţi şi familie, dar viaţa mea socială, profesională şi personală este la Londra. Moldova este ţara mea, ceea ce mă face foarte unică oriunde m-aş afla, la Londra, New York, Paris, Roma, în vacanţă sau cu serviciul. Des citesc articole în „The Economist” despre ultimele evenimente de acasă. Nimic nu este uşor, totul cere muncă şi pasiune.

Valentina: În Anglia, de la 3,5 ani,  copiii sunt învăţaţi că viaţa nu e uşoară şi că trebuie să fie lideri şi independenţi. Ana-Maria reprezintă clasa în comitetul şcolăresc, este cea mai mică reprezentantă a comitetului. Are doar 6 ani, este în clasa a doua şi este lider nu numai în activitatea obştească, dar şi la învăţătură.
Familia comunică foarte des la telefon şi se întâlneşte de câteva ori pe an, de obicei, la Londra. Mai sunt şi concediul de vară si vacanta de revelion, care se petrec, indiscutabil, împreună cu părinţii.

Dorina: Fiind şi eu mămică,  înţeleg că cea mai mare fericire pentru părinţi e să-şi vadă copiii realizaţi şi mulţumiţi. Faptul că noi suntem fericite în Londra îi face şi pe părinţii noştri fericiţi. Ei sunt legătura noastră cu ţara în care ne-am născut şi pe care o iubim nespus de mult.  Sunt plecată de cinci ani.  Câţiva colegi m-au întrebat despre vacanţa în Moldova. Le-am recomandat să viziteze Moldova toamna şi să meargă la mănăstirea Căpriana, în beciurile de la Mileştii Mici şi Cricova. Despre muzica noastră? Îmi place să-i ascult pe Eugen Doga, pe Nicolae Botgros, pe Constantin Moscovici, deseori îi ascult şi pe Ion Suruceanu, Zinaida Julea, Anişoara Puică - personalităţi marcante ale muzicii noastre româneşti. Pentru mine, a fost o mândrie şi o bucurie mare să o urmăresc pe Nătăliţa Barbu  la „Eurovision”.

Familia Tricolici e o familie care munceşte şi visează la proiecte mai grandioase decât cele realizate până acum. “Noi, la vârsta noastră, ne facem nişte planuri incredibile. Visele noastre sunt mai pline de nebunie decât la 30 de ani. Ne place viaţa frumoasă, fetele noastre au plecat în ţara viselor de copil, iar noi rămânem să muncim în ţara noastră, pentru ca să ajungă şi ea o ţară de vis”.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Admir foarte mult aceasta famile. Felicitari parintilor ca au crescut si educat asa fete.
vvv   -  
12 Mai 2010, 22:57
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
-4°