VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Spiru Haret actorul de la „Luceafărul”
Septembrie 2006, Nr. 29

Spiru Haret actorul de la „Luceafărul”

Comentează   |   Cuprins

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Nici nu am certitudinea faptului dacă se poate sau nu vorbi deja despre dinastia Haret. Pentru că, la o simplă enumerare, avem de a face cu doar un singur actor în a doua generaţie. Dar întrevăd eu ceva în adâncuri, ceva ce nu se încadrează în obişnuitele specificări de bilanţuri preliminare.

Părerea mea, deloc umilă, e că şi Simion Haret – profesor, director de şcoală, şef al secţiei învăţământ şi instruire – a fost un actor, un mare actor, fără scenă şi fără ecran, după care au plâns roluri de anvergură: al lui Constantin Stere, bunăoară, al lui Mihail Sadoveanu... În afară de curaj şi de albastrul ochilor, trebuia să ai şi sângele de această culoare, ca să-ţi botezi feciorul cu numele fostului ministru al Învăţământului. Chit că purtau acelaşi nume de familie, chestiunea cu numele mic nu putea fi luată drept o simplă coincidenţă, dar aşa a fost să-l cheme: Spiru Haret. Când i-a venit vremea să se căsătorească, ar fi putut scăpa de acest nume cu o sonoritate ambiguă: nu-i rămânea decât să-l accepte pe cel al soţiei şi să devină Spiru Zavtoni. N-a făcut-o. Peste ani, când l-am întrebat de ce n-a profitat de acest moment, priincios unei cariere de actor sovietic, mi-a răspuns în glumă: „Nu-i destul că am luat-o pe dânsa, să-i mai iau şi numele?”.

Spiru Haret şi Paulina Zavtoni

Glumea întotdeauna. Chiar şi atunci când nu-i ardea nici lui, nici nouă, celorlalţi, de glumă. De parcă ar fi purtat răspundere, ba chiar vină de necazul, problemele sau indispoziţia cuiva din preajmă. De parcă nu le-ar fi avut pe ale lui, destule. Toate cuplurile familiale de actori sunt fragile. Şi vulnerabile. Şi sensibile, ba chiar sensibilizate de orice adiere neprielnică de vânt, iar în teatru vântul nu bate niciodată în pupă. Pentru familie – niciodată în pupă. De aceea rezistă, capătă temeinicie şi ajung cu bine la ţărm numai vasele care au sub cală un sentiment trainic, durabil. În stare să croiască rezultanta între dorinţa de a purta o haină mai acătării şi cronica lipsă de bani, între ce joci şi ce ţi-ai dori să joci, între soţia ta din spectacolul de o seară şi cea din viaţa de toate zilele. Un sentiment în stare să împace două replici mai opuse decât diametral: cea pe care i-ai murmurat-o aseară la ureche şi cea pe care i-ai bâzâit-o azi-dimineaţă, când ai dus puştiul la grădiniţă şi te-ai întors, şi cafeaua nu-i gata, şi camera din cămin e plină de muşte, iar capul ei – de moaţe, şi troleibuzul, plin şi el, trece pe lângă voi şi nici nu opreşte, iar Ungureanu nu ştie şi nici nu vrea să ştie de asta... Şi nu izbuteşti să pui nicăieri gluma echivocă de alaltăieri a unui coleg, făcută pe seama ei, parcă, dar prinsă în copci de o reticenţă nedefinită şi cam deocheată... Cam prost colegul, ba şi nesimţit, însă tot ştie el ceva, dacă s-a exprimat anume aşa şi nu altfel... Şi dă-l pe coleg în moaş’sa pe gheaţă, că feciorul tău are ochi albaştri ca ai tăi şi buze senzuale ca ale tale şi ale tatălui tău. Ei şi ce dacă textul rolului se termină când întorci cea dea patra pagină – alţii n-au nici atâta...  Şi eşti tânăr şi deştept, şi soţia ta e tânără şi frumoasă, şi ţine la tine, chiar dacă vânturile în teatru nu bat niciodată în pupă... Familia ideală în teatru e numai cea în care şi el, şi ea îşi joacă în mod sârguincios, dar netalentat, rolurile de o viaţă, ajutaţi de pat, de copii, de concediu, de părinţi, iar vântul – niciodată în pupă...

Partenerii de scenă păstrau în inimile lor un loc aparte pentru Spiru Haret, un colţişor în care să-l poată găzdui cu tot tacâmul lui de feste, trucuri, poante şi toane, pentru că nu chiar cutare şi oricare poate arunca din scenă cu scaunul în prim-regizorul din sală, fără să-i atragă mânia, sau, Doamne fereşte, răzbunarea... Şi nu oricui îi era permis să fenteze improvizat în scenă cu Dumitru Caraciobanu, cu Ilie Todorov, cu Dumitru Fusu, iar nouă, celorlalţi, să ne strecoare în buzunare şoareci şi broaşte, să ne înnoade strâns mânecile la cămeşi şi cracii la pantaloni, iar fetelor să le pună în poşetă bileţele de dragoste (chipurile!) şi alte piese erotice. Dacă le-ar fi făcut altul pe toate astea, ar fi avut capul plin de pumni, dar el n-a încasat nici unul. Mai mult chiar – mi-a dat mie, odată, două palme, ca să mă scutească de ruşinea de a le primi de la o femeie.

Spiru avea flerul copilului năstruşnic, căruia i se ierta orice poznă sau năzbâtie. Iar Paulina îl completa cu ceea ce-i lipsea întotdeauna – calmul, astâmpărul, echilibrul. Sau i le răvăşea pe toate odată, căci actriţă este şi ea.

Recunosc, i-am mâncat cu ochi păgâni rolul

L-am invidiat în mod cumplit (şi nu i-am ascuns acest lucru) pentru rolul lui Muşuroi din „Ce frumoasă este viaţa”, de Ion Podoleanu. Nu cunosc mai dulce chin decât cel al păcatului irezistibil, frenetic, de-a jindui un rol străin. M-a tot urmărit cum îi mănânc rolul „cu ochi păgâni”, până i s-a făcut milă de mine şi, într-o noapte, a sărit prin geamul hotelului din Leova, fracturându-şi un deget de la picior şi lăsându-mă să joc şi eu mult râvnitul rol comic. Şi cum acel Muşuroi mi se potrivea ca o mănuşă, m-a lăsat să-l joc vreme îndelungată, prefăcându-se că tot mai şchiopătează, chiar dacă Sandri Ion Şcurea îşi dădea perfect seama de ce se prindeau atât de greu oasele lui Spiru Haret. (Altă dată Spiru m-a scăpat de la moarte, însă despre asta voi fi dezlegat să vorbesc numai după ce o să-şi mai dea obştescul sfârşit câte cineva.) El putea să şi cedeze un rol altcuiva – avea de unde. A beneficiat în „...Moara dracilor” de o partiţie de-a dreptul excepţională, pe care a şi realizat-o savuros, pe potriva echipei, avându-i alături pe Ilie Todorov, Dumitru Caraciobanu şi Ion Ungureanu, aceşti virtuozi ai Thaliei. Şi Spiru Haret – un student amorezat, care pe atunci era într-adevăr studentul de ieri, miruit cu onoarea de a evolua alături de aceşti idoli, tineri şi ei, însă formaţi deja. Actorul avea la activ o duzină de roluri mai mari şi mai mici, printre ele strălucea realizarea lui Pepelea, pe care (şi această bănuială nu mă slăbeşte până-n ziua de azi!) Alecsandri parcă expres pentru Spiru Haret l-a scris. Altfel nu pot fi explicate atâtea potriviri şi afinităţi între personaj şi interpret! Peste douăzeci de ani, voi scrie şi eu un rol pentru el, în piesa „Vom trăi şi vom vedea”, deşi, nici când l-a jucat, nici mai târziu, nu am abordat vreodată acest subiect. Ei bine, e o istorie mai delicată.

Curba dinastiei fiind în plină ascensiune, astăzi evoluează în scene mai mici, deocamdată, nepoţii lui Spiru şi ai Paulinei, întrucât fiica Lucica educă şi instruieşte viitorii actori la „Academie...”, iar Costea, feciorul, e printre cei mai distribuiţi actori din trupa Teatrului „Cehov”. Cresc nepoţii, se maturizează copiii, dinastiile iau contururi tot mai clare, în teatre, ca întotdeauna se repetă şi se joacă, de sus mai picură (vai, cât de rar!) şi printre artişti câte un titlu, câte o medalie, dar uite că-s şapte ani de zile de când e mai trist pe lumea asta fără Spiru Haret.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+10°