VIP Magazin
16 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Povestea lui Fion Golden
Mai 2014, Nr. 120

Povestea lui Fion Golden

Comentează   |   Cuprins

I-am zis atunci vocii: vreau linişte pentru sufletul meu. şi ea mi-a dictat poveşti.

Este o istorie stranie şi în acelaşi timp frumoasă a unui autor de poveşti. Ruptă filă cu filă din realitate, transpusă cuvânt cu cuvânt dintr-o discuţie la cafea cu Tudor Pruteanu, cunoscut cu pseudonimul Fion Golden. O discuţie căreia îi voi spune totuşi poveste, pentru că în ea se întrepătrund lucruri aparent imposibile şi supraomeneşti cu un început de soartă dur pentru a naşte momente ce pot fi numite de mulţi nebunie, de alţii minune sau, pur şi simplu, fantezie.

Astăzi, Fion Golden este autorul a peste 13 cărţi, printre care cărţi de filozofie şi ezoterie, poveşti pentru copii şi, mai nou, poveşti pentru maturi, ultimele fiind considerate de cei care au reuşit să le cunoască firul narativ adevărate scenarii de film. Şi el chiar planifică să le lanseze în America. Până la acest rezultat însă, Fion a avut parte de o cale lungă, pe alocuri mult prea anevoioasă...

>> Începutul. M-am născut şi am copilărit în Chişinău. Cele mai frumoase momente din copilăria mea sunt când mă aflam lângă mama, pentru că ea deja nu mai este. Am avut o copilărie mai grea, am fost un copil straniu, inhibat, un copil cu care nu putea să vorbească oricine. Mi-era frică de oameni. Eram foarte slab şi aveam de la natură capul foarte mare. Aveam şi probleme de vorbire. Nu puteam învăţa pentru că în copilărie am avut o meningită în stadiu avansat şi trebuia să fiu chiar mort. Mulţumită mamei mele, care a făcut tot posibilul ca un medic evreu să mă opereze şi mi-a adus medicamente tocmai din America, am ieşit din starea aceea, dar meningita şi-a lăsat amprenta, pentru că la şcoală nu puteam învăţa, priveam în carte şi toate literele fugeau, nu le puteam strânge. Nici până în ziua de azi nu pot aduna literele, nu pot citi, nu pot scrie. Nu am citit niciodată nicio carte şi toate cărţile pe care le scriu mi le citesc prietenii. Cărţile mele de astăzi au fost toate înregistrate pe reportofon pentru ca mai apoi alţii să le descifreze.  



>> Omul fără studii. Şcoala a fost o problemă foarte mare. Am terminat cu greu trei clase doar pentru că am avut din nou susţinerea mamei, dar nu am înregistrat niciun rezultat. Mi se spunea prostul clasei, că-s tâmpit, copiii nu vorbeau cu mine şi din acest motiv eu fugeam din clasă şi nu mă mai duceam acolo cu lunile. Apoi m-au dus la nişte specialişti care au hotărât că am o problemă şi că nu mi se trage din lene, că sunt oligofrenic. M-au dus într-o şcoală auxiliară unde, datorită primei mele profesoare care nu ştiu ce văzuse în mine, am reuşit să citesc pe silabe şi am devenit chiar şef de clasă. Ea m-a învăţat să fiu deschis, comunicativ. Pe când eram în clasa a VI-a, au început să-mi vină în cap poezii. Făceam însă foarte multe greşeli şi profesoara mea decodifica la propriu cuvintele şi obţinea nişte poezii extraordinare. Până în prezent, la careul din Şcoala Auxiliară nr. 9 se recită una dintre poeziile mele.



>> Mama nu mai este. Credinţa este mama. Apoi am lăsat şcoala pentru că a decedat mama. Am intrat într-o stare de depresie. Am pierdut ce e mai sfânt pe faţa pământului şi s-a întunecat toată viaţa mea. Din nou m-am închis. După aceea a urmat o altă parte a vieţii mele, un alt capitol... am devenit fanat religios, am început să umblu pe la mănăstiri, purtam păr lung, ţineam post negru câte 20 de zile. Sora mea mai mare a vrut de două ori să mă ducă la casa de nebuni pentru că a crezut că m-am ţicnit. În camera mea erau icoane din pod până-n podea şi eu, slab, doar piele şi os, aşteptam sfârşitul lumii. Am simţit din interior că această cale este pentru mine. Da, la un moment dat am înţeles că Dumnezeu înseamnă dragoste şi atunci când nu mai e mama, este dragostea Lui ce-mi poate umple inima. Apoi am fost trei ani în ascultare, la mănăstiri, trebuia să mă călugăresc. Umblam dintr-o mănăstire în alta cu încă o maică care ducea psaltiri şi acatiste. Am mers cu ea prin toată Rusia şi Ucraina.  

>> Purtam la gât treisprezece cruci pe un lănţişor, din fiece mănăstire câte o cruce, iar în buzunarul stâng, la inimă, o cruce mare. La 14 ani eram gata să primesc monahia, trebuia să aleg doar mănăstirea. Am mers cu maica la un preot care vede mai mult decât alţii ca să-mi spună ce cale să urmez, să fiu preot sau monah. Când am ajuns, el, neştiindu-mă, îmi spune: „Tudor, vrei să fii monah, dar nu eşti monah, tu eşti monah pentru lume”. Mi-a mâhnit sufletul. Mai apoi am mers în ascultare la un alt monah. El a fost ultimul meu învăţător religios. Avea în el ceva important şi prin tot vroia să-mi arate că monahul şi omul simplu sunt unul şi acelaşi om, pur şi simplu noi îi facem Dumnezei. Când am rămas la el într-o seară, mi-a arătat o cameră şi mi-a zis: „Să nu intri în camera aceea. Când voi veni am să-ţi arăt ce e acolo.” După ce a plecat, din toată credinţa pe care o aveam, am luat cheia şi am deschis-o. Era o cameră plină de colaci, de şervete, de haine preoţeşti… iar pe uşa unui dulap am observat o haină de monah. Am îmbrăcat-o, deşi ştiam că e interzis. Am plâns de bucurie, repede am scos hainele, le-am pus înapoi şi am ieşit. Când a venit monahul, s-a uitat la mine şi a spus: „Ce, ai făcut păcatul? Ai îmbrăcat haina mea…Tu deja eşti monah, pe veci. Te-ai mulţumit? Eşti liber. Du-te acasă!”. M-am dus acasă cu gândul că îmi voi vedea surorile şi mă voi întoarce în mănăstire.

>> Dragostea ce le schimbă pe toate. Dar… m-am îndrăgostit. În ograda în care trăiam a apărut o familie nouă şi era o domnişoară cu care am început să vorbesc despre Dumnezeu. Toate icoanele din camera mea le-am dăruit, iar ultima, cea mai frumoasă, la care ţineam mult, am hotărât să o dau familiei sale. Şi deşi m-am întors mai apoi la mănăstire, simţeam că vreau acasă. Şi m-am întors, am înţeles că o iubesc, iar ea mi-a răspuns cu reciprocitate. Timp de trei ani ne-am întâlnit, doar ne ţineam de mână. După aceea, la 18 ani am sărutat-o pe obraz şi am crezut că l-am atins pe Dumnezeu. Ai ei nu vroiau să mi-o dea, a fost o luptă mare, dar într-un final ne-am căsătorit. Avem un copil de şase ani. Căsnicia noastră a fost extraordinar de frumoasă, plină de dragoste, fără păcate, cu fidelitate reciprocă. Ea a devenit eu, a devenit credincioasă. Ambii am devenit mai moderni, viaţa ni s-a schimbat radical. Peste 13 ani am divorţat, aşa a fost voia Domnului. A venit un gol în inima ei şi în a mea şi am înţeles că nu ne mai iubim.



>> Darul sau vocea care mi-a vorbit. În prezent sunt parapsiholog. Văd mai mult decât alţi oameni. Am depistat această capacitate pe când lucram ca simplu comerciant. Odată am văzut o femeie căreia am înţeles că urma să i întâmple ceva rău. M-am întors şi i-am zis: „Ai trei copii, du-te acasă, că sunt în pericol.” Femeia a făcut nişte ochi mari şi a rupt-o de fugă. Peste două luni, am întâlnit-o din întâmplare şi ea mi-a zis că a fost adevăr. Mult timp mă temeam, credeam că nu e de la Dumnezeu ce mi se întâmpla, pentru că în religia ortodoxă se spune că El nu dă aşa daruri. La un moment am întrebat vocea din interiorul meu: „Cine eşti şi de ce vorbeşti cu mine? Dacă eşti de la Dumnezeu, vorbeşte cu mine, dacă eşti de partea neagră, dispari din viaţa mea!”. Iar ea mi-a spus: „Nu există nimic mai presus decât Dumnezeu şi nu există nimic pe pământ ce nu este creat de Dumnezeu şi ceea ce spun, spun în numele Lui, în numele Tatălui”. Am înţeles că vocea e de la Dumnezeu şi am început să o ascult.
>> De la ea am aflat lucruri pe care nu le mai auzisem, istorii despre cum a fost creată lumea, despre cine e D-zeu, despre cine e Buddha, Iisus, Mahomed, că D-zeu e pretutindeni, că el înseamnă dragoste şi oamenii iubindu-se reciproc îi aduc fericire, că oamenii trebuie să trăiască fără limite şi să fie deschişi unul pentru altul ca să afle adevărul, că noi suntem creaţi nu pentru a ne război şi a bea, ci pentru a cunoaşte dragostea, fericirea şi să ne minunăm de tot ce există pe lume, că nu există nimic întâmplător şi că orice mişcare pe pământ are un sens. Că fiece furnică nu trece pur şi simplu, că un pas poate schimba tot Universul nostru, că fiecare lucru depinde de celelalte şi că nu ne întâlnim niciodată din întâmplare. Am mai aflat despre reîncarnare, despre cele peste 140 de vieţi, că nu suntem primul popor de pe pământ şi că au existat oameni cu înălţimea de peste 15 metri. Am înţeles ce sunt îngerii şi ce sunt demonii, că de fapt nu există rău şi bine, toate sunt într-un joc şi nu există război, iar peste toate stă D-zeu, care e în fiecare dintre noi şi în toate.

>> Cărţile. De la filozofie la poveste. Şi toate lucrurile astea am hotărât să le „scriu” la îndemnul unui domn care m-a încurajat şi care stătea lângă mine şi citea tot ce „scriam” eu. El verifica informaţiile în alte surse şi găsea asemănări. Aşa au fost scrise patru cărţi. Ele au fost publicate în Moldova, Ucraina şi Rusia. Aveam oricum dubii, mă consideram nebun. Într-o seară am cerut vocii să nu-mi mai spună nimic din filozofie, ştiinţă, religie, să-mi dea ceva ce-mi va linişti sufletul şi mă va apropia de tot ce e pământesc, să fiu om, să trăiesc ca oamenii. Şi drept răspuns am început să primesc poveşti. Prima mea carte de poveşti s-a numit „Poveştile fionilor”. E pentru copiii viitorului. După aceea am mai scris patru cărţi pentru copii, care deocamdată sunt în format electronic. Apoi am hotărât să fac altceva şi acum scriu poveşti pentru maturi, în care persistă magie, rău, bine, filozofie, sex, fantasy.



Trei paşi spre altceva

1. Am început să experimentez, să fiu altfel decât sunt, să-mi creez noi imagini, stiluri care deseori îi speriau pe cei din jur. Am început să fac ce vreau, spunându-mi că nu trebuie să-mi interzic nimic pentru că, dacă doreşti, trebuie să guşti, dacă vrei să fii mai aproape de D-zeu, trebuie să ajungi în mod conştient la acea etapă când nu vrei să mănânci carne, dar nu să te impui şi să îl minţi pe El. Tu nu mănânci carne, dar în mintea ta o devorezi, nu fumezi, dar visezi de mult timp să fumezi. Deja am o lună de zile în care am început să înţeleg că nu mai vreau carne, am conştientizat. De mult timp nu mai consum alcool.

2. Viaţa m-a convins că fericirea e atunci când omul simte libertatea supremă, când poţi fi liber pe interior, nu pe dinafară şi când ai o persoană iubită: nu contează cine e – soţia, copilul, un prieten – esenţial este să persiste înţelegerea şi fericirea reciprocă şi, în acel moment, dacă eşti liber şi înţeles, aceasta este fericirea.

3. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, îmi spun: Astăzi este cea mai frumoasă zi, azi luminează soarele şi acest fapt deja înseamnă că azi e o zi foarte importantă. Trăiesc după o filozofie: în fiecare seară când mă culc mor şi în fiecare dimineaţă mă nasc. Da, sunt cel mai fericit om în fiecare dimineaţă.

(Text: Doina Popa. Foto: fotoroom.md)

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Multumiri din suflet pentru Vip Magazin, Fion este o persoana binecuvintata de Dumnezeu, care aduce pace pe pamint, balansare intre spiritual si material!
Zinaida Stirbu   -  
03 Februarie 2015, 09:57
Sus ↑
Fedea Bravo! ma mindresc cu tine!!!!
Olesea Sawetz   -  
03 Februarie 2015, 18:47
Sus ↑
SANTEM, INTR-UN ANUMIT FEL COLEGI....SPER, SA STAM DE VORBA INTR-O ZI! FACA-SE VOIA LUI DUMNEZEU IN TOT CE ESTE, CE SANTEM SI CE DORIM SA FACEM!
CAND DISPUNE-TI DE TIMP, ANUNTATI-MA LA adresa avaviori@mail.ru
AVAVIORI   -  
15 Mai 2015, 09:31
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+11°