VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Planeta DOGA (partea II)
 Descarcă
Mai 2011, Nr. 85

Planeta DOGA (partea II)

Comentează   |   Cuprins

(continuare)

Pedagogii mă iubeau. Eram cel mai mic de statură, până la 18 ani eram un „ţâflic” mititel, ceea ce mă îngrijora foarte mult, credeam că aşa voi rămâne. Toţi îmi spuneau Jenecika. Când am rămas fără pedagog, prorectorul Isak Borisovici mi-a zis că îmi caută pedagog, mi-a spus că este un bătrânel şi o să mă asculte şi, dacă îi va plăcea, el se va ocupa de mine. Trebuia să merg la acel profesor la ora şase dimineaţa.

Şi până la nouă şi jumătate am discutat cu el, după care am început lecţiile. Vorbea frumos şi mai mult despre muzică. Doi ani şi jumătate, zi de zi, indiferent că era duminică, sărbătoare, vară sau iarnă, veneam la el în fiecare zi. Şi mă punea să cânt, mă îndrăgostea de muzică. Era un pedagog excelent, numai de mine se ocupa. Şi în aceşti doi ani şi jumătate, eu nu doar am învăţat, eu am absolvit cu concertul de Sensans, care este o lucrare de o virtuozitate puternică şi pe care o cântă mari maeştri de concert, chiar şi la radio m-au imprimat atunci, păcat că s-a pierdut. Şi pe urmă am intrat la Conservator, iar acest profesor nu m-a uitat.

Îl chema Bacinin. Nu era el oarecine, era un italian – Pablo Giovanni Baccini, căruia, fireşte, la noi i se spunea Pavel Ivanovici Bacinin. El m-a invitat să cânt în orchestra radio pe vremea când eram student la Conservator, el m-a susţinut şi m-a încurajat şi mai departe. Când am terminat Conservatorul la Compoziţie, am fost numit conducător al secţiei de compoziţie la Comitetul Central al Comsomolului, experienţă foarte importantă.

Primul cântec pe care l-am scris a fost „Floare dalbă de livadă”, scris absolut întâmplător, cântat de o colegă de a mea, care venise în orchestra noastră la radio, invitată de Bacinin.

Era în 1957, abia atunci se făceau probele pentru televiziune şi trebuia să aibă loc un concert televizat. Vine Maricica şi Bacinin o întreabă: „Ce cânţi dumneata?”, iar ea îi răspunde că are un cântec popular care se numeşte „Lung îi drumul şi cotit”. El i-a spus că ar fi bine să aibă măcar două bucăţi, una e puţin. Iar eu, obraznic, mă gândesc şi zic: „Eu am un cântec”, dar nu mai aveam eu niciun cântec, vroiam să am! „Da ce, şi tu scrii?”, s-ar fi mirat un moldovean, dar Bacinin nu a fost uimit, mi-a spus să vin a doua zi cu cântecul.

Studioul era pe strada Puşkin, colţ cu Mateevici. Am ieşit după repetiţii şi dau de o cărţulie de Petre Darienco, o cumpăr şi mă duc la Conservator. Mie îmi plăcea să scriu nopţile note şi partituri. Câştigam bani făcând pentru alţi artişti care nu ştiau să facă lucrul acesta. Acum i se spune aranjament muzical, dar nu e niciun aranjament, e orchestraţie. Acum se face la computer, pe atunci aşa ceva nu era şi, pentru a face orchestraţie, era nevoie de carte.

Maricica locuia la etajul doi la cămin, eu la etajul trei, am trecut melodia, ea repede a prins-o, până dimineaţă au fost scrise şi partiţiile, nu numai partitura, am adus-o în orchestră, s-a cântat şi asta a fost prima ieşire a acestei Măriuţe şi a mea, ca şi compozitor, am ieşit în lume amândoi. Această Maricică a devenit mai târziu Maria Bieşu, eu am rămas Evghenii Doga, cum se zicea pe atunci.

Al doilea a fost „Cântecul de Anul Nou”. Pe atunci nu aveam încă 20 de ani, dar eram deja la Conservator. Acest cântec l-a cântat corul de copii din orfelinatul numărul 1 de pe str. Eminescu, care a ajuns acum o prăvălitură de casă. Versurile le-a făcut Ion Grosu, care era ţambalist în orchestra în care cântam eu la radio. L-au imprimat şi trebuia să fie difuzat la răscrucea dintre ani la radio. Aproape că n-am dormit până dimineaţă eu şi ceilalţi doi colegi ai mei de cameră de la cămin, ca să auzim acest cântec transmis la postul de radio. S-a cântat, dar fără să fie anunţat titlul, autorii. Ne-am întristat, dar nu prea tare, totuşi a fost cântat.

Când învăţam la Conservator, la Compoziţie, profesorul meu Solomon Glover mi-a interzis să scriu orice în afară de ceea ce se cuvine în programul studenţesc. Şi eu eram foarte corect în privinţa asta. Mai mult decât atât, după terminarea Conservatorului eu n-am mai scris vreo doi ani, pentru că ceea ce m-au învăţat pe mine nu-mi convenea. Nu că m-ar fi învăţat prost, dar eu vroiam să scriu altă muzică, de care nici nu ştiam, dar simţeam că asta nu e a mea. Lucrarea mea de diplomă, un poem care se cheamă „Mama”, după motivul linogravurii cu acelaşi nume a lui Aurel David, a fost odată cântat la Filarmonică şi nici nu mai intenţionez să-l arăt cuiva. Sună bine, dar e suprainfluenţat de profesorul meu. El încerca să mă înveţe tehnologie şi asta este foarte corect, dar pe mine nu asta mă interesa. Însuşisem tehnologia, dar mai departe trebuia să-mi descopăr propria personalitate.

Am avut noroc de oameni care m-au sprijinit. Unul dintre ei a fost Anatolii Batkin de la Leningrad, care a auzit de mine la radio şi m-a invitat să particip la concertul cu compozitori noi la acea vreme. Cine erau acei compozitori noi? A auzit ceva de mine, apoi de Andrei Petrov de la Leningrad, Raymond Pauls de la Riga, Robert Armahanean din Erevan... eram nişte necunoscuţi, abia la început de cale.

Spectacolul acesta a fost pentru mine o promovare foarte bună. Timp de 14 ani am concertat cu orchestra asta, acolo am prins dragostea faţă de orchestră, colectivul m-a îndrăgit şi dirijorul chiar mă certa dacă vreo partitură de a mea era interpretată prima dată de altă orchestră. Şi când am venit în satul meu de baştină, Mocra, cu orchestra asta, pentru sat a fost o sărbătoare mare, mi-au făcut şi o primire pe cinste. Atunci abia se construia uzina metalurgică la Râbniţa. Am cântat cu orchestra asta în câmp, pe schele şi a fost grozav. Ultima dată când l-am văzut pe Batkin, care, sărmanul, era bolnav de cancer, a fost înainte să moară. Cu ce să mă duc la el, de ce are el nevoie? I-am luat o creangă de smochin şi ce mult s-a bucurat! Mi-a spus: „De atâta timp stau singur acasă şi aştept moartea şi tu mi-ai adus o creangă de viaţă”. Omul acesta a rămas om până în ultimul moment, pe el îl caracteriza dragostea, el avea dragoste faţă de muzică şi de purtătorii acestei muzici. Eu am avut norocul să fiu şi purtător, şi muzică.

Debuturi


1957 - debut în calitate de compozitor cu Orchestra Radiodifuziunii, cântecul „Floare dalbă de livadă”, interpretat de Maria Bieşu, actuala primadonă a Operei Naţionale.
1959 - debut în muzica populară cu Taraful condus de Isidor Burdin, aranjament, cântecul „La oglindă”, versuri de George Coşbuc, interpretat de artista Ludmila Mişov.
1963 - debut în muzica de cameră, cvartet de coarde nr.1 (în total cinci cvartete).
1967 - debut în muzica de film, comedia „Se caută un paznic” după „Ivan Turbincă” de Ion Creangă, regizor - Gheorghe Vodă, scenarist - Vlad Ioviţă.
1968 - debut în muzica de teatru, spectacolul „Radu Ştefan, întâiul şi ultimul” după piesa lui Aureliu Busuioc, regizor - Ion Ungureanu.
1972 - debut în romanţe, „Misterele nopţii”, versuri Mihai Eminescu, Sofia Rotaru.
1983 - debut în muzica de balet, baletul „Luceafărul” după Mihai Eminescu, libret de Emil Loteanu (în total trei balete). 


Întâmplarea care s-a numit Sofia Rotaru

Piesa „Oraşul meu”, deşi scrisă pentru un film despre Chişinău, a însemnat pentru compozitorul Eugen Doga o rampă de lansare la Moscova. Şi nu doar pentru Eugen Doga, ci şi pentru Sofia Rotaru, cea care avea să realizeze astfel prima sa înregistrare profesionistă datorită căreia primeşte „bilet de intrare” pe scena rusească.

Ca orice lucru ieşit din comun, a apărut întâmplător în biografia mea şi Sofia Rotaru. În 1971 s-a realizat un film documentar despre Chişinău. Realizatorii acestui film erau Gheorghe Vodă şi Ion Mija. Filmul era deja făcut, eu am scris muzica şi l-au privit responsabilii de la Comitetul Central, care au zis că-i bun, dar că-i lipseşte un cântec în final despre Chişinău. „Care cântec? Eu mi-am făcut datoria”, am ripostat atunci, cu atât mai mult că eu scriam deja foarte multă muzică pentru filme şi aveam alte interese.

Şi Ion, şi Gheorghe află că eu vreau să plec, dar ei trebuie să predea filmul. Ce să facă? Vin la mine acasă seara. Eu le spun că nu-mi iese nimic cu cântecul, ei însă nu mă cred.

Mă pun ei să cânt şi aud din spate: „Nu, nu merge!”. Când ziceam eu că nu merge, îmi convenea oarecum, dar când am auzit că ei îmi reproşează, nu mi-a venit bine. A apărut ambiţia şi, ca să mă apăr, caut să-i atac: „Daţi-mi altă poezie şi eu voi scrie muzică, voi ce mi-aţi dat aici?”. Ştiind că peste noapte nu găsesc ei nimic mai bun, m-am culcat cu gândul că o să mă lase, până la urmă, în pace. A doua zi, pe la ora mesei, aveam avionul spre Moscova, iar de dimineaţă mai aveam preconizate nişte întâlniri.

Dar nici nu se luminase bine afară, că mă trezesc cu două foi bătute la maşină, sub nas. Mi-au adus poezia călduţă.

Mă scol, cu ochii abia dezilipiţi şi mă aşez la pian. Mâinile s-au aşezat acolo unde trebuie, cânt aşa cum este scrisă poezia asta şi undeva chiar m-am speriat că totul merge atât de uşor, de parcă am cântat-o de mii de ori, m-am speriat dacă n-am „tras” cumva de pe la străini şi mă opresc şi încep mai departe să atac. „Dar unde-i refrenul?”. Pe urmă s-a dovedit că nici nu era nevoie de refren, l-am scris în vreo zece minute.

Ei revin peste vreo două zile cu o altă întrebare: cine va cânta? Am apelat la Codreanu, ea nu se simţea bine. Şi spune, la un moment dat, Gheorghe Vodă că a auzit de o fată din Cernăuţi care cântă foarte bine romanţe vechi româneşti şi zice să-i imprimăm vocea ca să predăm filmul şi, pe urmă, găsim noi o cântăreaţă potrivită. Aflăm că ea are sesiunea de iarnă la Conservator, o găsim pe strada Bucureşti, în apropiere de Uniunea Scriitorilor, locuia la sora ei. Seara târziu îi batem la uşă, ne deschide cineva, dar vine şi ea, foarte supărată, mi-a părut duşmănoasă chiar şi ne-a spus că ea are sesiune, că nu-i cântăreaţă de estradă şi s-o lăsăm în pace. Dar noi dacă ştiam că a doua zi aveam de predat filmul, o băgăm în autobuz şi o aducem la studio. I-am arătat ceea ce trebuie să cânte, a prins repede, tonalitatea era potrivită, ea începu să cânte, noi stam în studio şi ne holbam, era o minune.

După prima probă am chemat-o să asculte, ea a venit nervoasă, supărată, şi când începe să audă ceea ce se reproduce acolo, începe să se îmblânzească încetul cu încetul, i s-au umezit ochii... A fost prima ei înregistrare profesionistă. Şi cea de-a doua ei interpretare pe care am făcut-o la cererea ei a fost imprimarea etalon, care nu a fost schimbată de atunci până acum, au trecut 40 de ani.

Când a fost dus filmul la Moscova (durata lui este de 20 de minute), a fost privit de două ori datorită acestei voci. S-a făcut o versiune rusească, care a fost şi mai reuşită. Cu această piesă am fost invitaţi la seratele «Огоньки», a urmat „Cântecul anului”. Sofia Rotaru a ieşit doi ani la rând la „Cântecul anului” cu această piesă.

Mai departe sunt chemat la CC la Moscova şi mi se spune că pentru Festivalul Internaţional de Cântec „Orfeul de Aur” din Bulgaria ei o recomandă pe Svetlana Reazanova. Eu am insistat şi m-am încăpăţânat să meargă Rotaru.

În Bulgaria Rotaru a venit obosită, era deja cu ansamblul pe care îl  conducea soţul ei, Evdokimenko, care o exploata la maxim. Avea câte patru concerte pe zi cu vocea, nu fonograme ca acum. Şi ea a venit răguşită şi n-a cântat prost, dar n-a cântat aşa cum ar fi trebuit. Nu i s-a dat Grand Prix, l-a luat o cântăreaţă foarte bună din Suedia, ei i s-a dat premiul I.

Cu Rotaru am înregistrat şi o romanţă pe versurile lui Eminescu, „Misterele nopţii”. Mai departe pe Sofia Rotaru a „prins-o” showbizul, pe a cărui scenă se simte foarte bine până astăzi.

Despre Loteanu şi celebrul vals din „Tandra şi gingaşa mea fiară”

Asemeni unui fir roşu rămâne în viaţa lui Eugen Doga colaborarea şi prietenia sa cu Emil Loteanu. Compozitorul îl admira pe regizor, cei doi polemizau, se certau de ieşeau scântei, dar dacă ei nu s-ar fi întâlnit, nu ar fi existat prilej şi nici motive să apară acele monumentale melodii din „Lăutarii”, „Şatra”, „Tandra şi gingaşa mea fiară”... Eugen Doga spune despre Emil Loteanu că acesta avea un fel aparte de a lucra cu oamenii, de a-i aborda.

Eu şi Loteanu eram absolut diferiţi, ca temperament şi concepţie: eu mai aşezat, el mai sărit, dar adunând una şi alta, deveneam un „aliaj” frumos, ceea ce lipsea la mine, eu luam de la el şi viceversa. Filmul „Şatra” a fost lansat cu mare succes. De fapt, nu era un succes, era un cutremur, o zguduire nu doar în lumea cineaştilor, ci şi în lumea culturală.

Loteanu nu putea altfel decât metaforic să filmeze. El metaforic vorbea, poeziile lui toate sunt metafore, sunt extraordinar de bune. Şi cearta noastră era anume pe tema asta, eu îl certam: de ce scrii tu puţine poezii? Eu am foarte multă muzică pe versurile lui.

Loteanu era foarte atent la alegerea suitei sale de creaţie. Ani puteau să treacă până el se convingea că este anume persoana pe care o caută. Dar dacă nimereai în suita lui Loteanu, el nu te schimba ca pe mănuşă.

Loteanu era un sculptor care găsea lutul potrivit, pe care îl putea modela aşa cum numai el ştia. Fiecare dintre noi are nevoie de un sculptor iscusit care să-l sculpteze.

La început de an, prin 1976, încă era în creştere succesul înregistrat de filmul „Şatra”, iar noi lucram cu Emil Loteanu la „Dramă la vânătoare” după Cehov, la „Mosfilm”. Şi apare întrebarea: ce muzică va fi la prima scenă, care era nunta Olecikăi Skvorţov? Mă gândesc eu că găsim noi ceva în fonotecă, caut, cotrobăiesc, întreb la radio şi nu găsesc nimic.

Mă duc la Muzeul de Muzică „Glinka” şi nici acolo nu găsesc măcar instrumente care puteau fi folosite în saloanele boeme de atunci. Ce-mi rămâne? Îi spun lui Loteanu că n-am găsit nimic potrivit. Dar Loteanu nu era aşa, lui trebuia să-i spui imediat care e soluţia. „Voi scrie vals”, am trăsnit-o eu. După Straus să scrii vals era curată sinucidere. De ce vals? Pentru că la vremea aceea în Rusia începea să fie la modă valsul. Ei, am spus-o şi gata, am uitat-o. Trece timpul, eu mă ocup de alte filme, că eram încărcat atunci, aveam şi câte şapte, opt filme pe an. Deci, mă ocup de alte lucruri şi, pe la început de vară, cu trăsnet de uşă, vine Loteanu în camera hotelului. Eu locuiam la o extremă, el la alta şi primul lucru pe care îl aud când uşa încă se deschide a fost „Valsul!”. Eu: „Care vals?” Uitasem de el. Şi îmi cad atunci sub mână nişte însemnări, mă gândesc eu că ele mă scapă de Loteanu. Încep să mă bâlbâi, el nu se lasă, mă pune să-i cânt. Eu simt că însemnările pe care le am nu-i ceea ce trebuie, încep să mai improvizez şi văd că el se înfurie, îşi iese din sărite şi mă gândesc: „O să mă trăsnească”. Atunci iau o hârtie care era pe jos, îmi amintesc că era cu cerneală verde, se mai păstrează şi acum undeva prin cutiile mele şi cânt prima frază. Văd că se înviorează, a început să se agite şi m-a pus să improvizez până la capăt. Pe urmă a trăsnit de uşă şi a plecat. Mi-a spus că a doua zi la ora şase imprimăm cu orchestra şi corul, iar în a treia zi urma să începem filmările acestui vals. Credeţi că mai ţineam minte ce am improvizat? Îmi amintesc numai că atunci când cântam îmi ziceam în minte că pe alocuri o să fac nişte schimbări. Când să mai schimb? A doua zi dimineaţă trebuia să le dau copiştilor notele să le copieze, ca seara să fie toate gata. Am rămas singur, mă uit la partitură şi îmi pare foarte modestă, dar asta a fost.

Noi avem tendinţa să încărcăm lucrurile, dar uneori nu e nevoie. N-am avut atunci timp să schimb şi asta m-a scăpat. De atunci până astăzi n-am schimbat nicio notă în acel vals. A fost aşa cum am simţit-o. Seara îmi era frică, nici nu mai reţinusem ce pusesem eu acolo pe note, dar orchestra a cântat şi după ce a cântat, a început să bată cu arcuşurile, ceea ce se întâmplă foarte, foarte rar.

După ce am înregistrat valsul, am primit multe complimente, se spunea că va intra în istorie. Eu nu credeam şi nu cred nici acum. N-a fost scopul meu să intre în istorie acest vals, important a fost procesul de lucru.

Mie îmi place să rămân cu prima impresie. Rareori ascult de două ori aceeaşi muzică, nu citesc poezia până la capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori cartea, nu privesc aceleaşi filme... Mai mult ca atât, când scriu muzică, le spun cântăreţilor: „Voi grăbiţi-vă şi luaţi manuscrisele de la mine, pentru că eu le stric dacă mă întorc la ele”.

(va urma)

Text: Liliana Popuşoi.
Foto: Florin Tăbârţă, arhiva personală.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°