VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Olia Tira. Tulburătoare
Martie 2013, Nr. 106

Olia Tira. Tulburătoare

Comentează   |   Cuprins

Niciodată nu aş fi presupus că imaginea ei sofisticată şi aparent glacială ascunde o lume interioară tulburătoare, plină de amintiri emoţionante, triste, cu răni care încă nu s-au închis şi povestiri care nu se uită niciodată… Să fii ideală nu înseamnă să te arunci în ochi, spunea odată Giorgio Armani. Să fii ideală înseamnă să te reţii în memorie. Dacă Giorgio şi Olia s-ar fi întâlnit vreodată, aş fi spus că s-a gândit la ea atunci când a spus asta… Olia e femeia pe care, dacă o cunoşti, nu o mai ştergi cu nimic din minte…

Text de Rodica Ciorănică. Foto: Victor Pictor.
Loc: salonul „Visionnaire”, „Shopping MallDova”.

>> Muzica şi femeia din mine s-au născut cam odată şi au evoluat în acelaşi ritm, negrăbindu-se nicăieri, pas cu pas oferindu-mi noi cunoştinţe, impresii, dezamăgiri şi experienţă.

>> Tata era militar, iar mama croitoreasă şi, ocazional, model. Istoria de dragoste a părinţilor mei începe în nordul Moldovei, la Floreşti, oraşul lor de baştină. La un an după nuntă, adică acum 28 de ani, s-a născut sora mea Ecaterina. Peste alţi doi ani, părinţii mei s-au mutat în Leipzig şi, după un timp, am venit şi eu pe lume.   

>> Nu am mers niciodată la grădiniţă, pentru că nu puteam să stau nicio clipă departe de mama. Nu voiam să-i pierd niciun zâmbet, nicio tristeţe, eram curioasă să văd tot ce făcea ea.

>> Nu pot să zic că am fost un copil complicat, dar aveam caracter. Foarte des îmi impuneam ideile şi le apăram ca fiind singurul adevăr acceptabil, răstindu-mă uneori la mama, fapt pentru care eram pedepsită cu câteva lovituri de curea la fund.  

>> După 13 ani de căsătorie, părinţii mei au divorţat. Întreg acest proces de divorţ a fost pentru mine foarte dureros, deşi nu am arătat asta niciodată. Au fost foarte multe momente care, în adâncul sufletului, încă îmi mai fac inima să plângă. Dar, toate trec, iar rănile se tratează în timp...

>> Mama nu ne alinta niciodată, vremurile acelea au fost prea grele pentru ea. Practic, a fost nevoită să ne ridice de una singură. Au fost momente când trăiam doar cu ceai şi pâine, aşa că mama nu a avut de ales şi a plecat la muncă peste hotare… Cred că din cauza lipsurilor, eu şi sora mea ne-am maturizat şi am devenit independente mult mai devreme decât fetele de seama noastră.  

>> Îmi amintesc foarte clar şi astăzi cum, pe la şase sau şapte ani, adunam bani ca să cumpărăm abţibilduri cu personaje din desene animate. Aveam o mapă specială în care le adunam şi, când mă duceam la bunica, le vindeam la bucată. Am iniţiat un aşa-zis business pentru copii. Şi ce bucurie mare aveam atunci când, din patru lei, obţineam douăzeci şi, cu ochii fericiţi, fugeam la magazin după îngheţată, pentru bunici…

>> Din păcate, eu și mama nu am fost niciodată prea apropiate. Deseori nu ne înţelegeam deloc una pe cealaltă. Dar am crescut, ea şi-a schimbat părerea despre multe lucruri şi acum e altfel, ne înţelegem perfect, chiar dacă suntem departe una de alta... Mă închin în faţa acestei femei! Înţeleg cât de greu i-a fost...  cum e să fii singur în cele mai dificile momente, cum e să îţi asumi răspunderea pentru creşterea copiilor şi să ştii că nu este nimeni care poate face asta în locul tău…  

>> În ultimii opt ani, practic nu am comunicat cu tatăl meu şi, sincer vorbind, chiar evitam întâlnirile şi discuţiile cu el. Dar vine un moment când trebuie să uiţi supărările, să treci peste mândrie şi să ierţi totul... Nu demult, el a suferit două intervenţii chirurgicale complicate. Nu puteam să nu îl vizitez şi să nu îi spun că îl iubesc, indiferent de tot ce a fost. Apropo, le mulţumesc tutor celor care au reacţionat la rugămintea mea de a fi ajutaţi şi mă închin în faţa lor!  Mă bucur că există oameni buni şi că ei sunt printre noi.

>> De la 17 ani, veneam periodic la concerte, concursuri, sesiuni foto şi înregistrări. Dar m-am mutat la Chişinău în anul 2007, când am intrat la Academia de Teatru şi Arte Plastice.

>> Am fost foarte atentă la tentaţiile Chişinăului. Oricât de straniu ar suna, nu m-am lăsat absorbită de marile găşti, cărora le era caracteristic să petreacă, să bea, să fumeze...  Nu ştiu de ce, îmi era frică să nu cad sub influenţă negativă. Primii doi ani nu obişnuiam să merg în club sau  la petreceri zgomotoase.

>> Am ştiut preţul banilor pe care îi câştigam. Îmi achitam singură chiria, locuind în prima perioadă cu încă trei fete. Dar, oricât de greu mi-a fost, niciodată nu mi-am înşelat eul, lumea mea interioară...  

>> Cu fiece an, fata neastâmpărată căreia îi plăcea să se joace cu băieţii „de-a războiul” mai mult decât cu păpuşile, încet, dar sigur, s-a transformat într-o femeie grijulie, plină de tandreţe şi iubire faţă de tot ce o înconjoară.

>> Din când în când, devin iute, nerăbdătoare şi exagerat de capricioasă, la fel ca multe alte femei.

>> Da… înjur în anumite situaţii. Ştiu că este inacceptabil pentru fetele bine educate, dar, uneori, la nervi, niciun alt cuvânt nu poate exprima ceea ce crezi cu adevărat cu referire la cazul respectiv! Chiar şi oamenii de ştiinţă au demonstrat că, în momentul unei dureri neaşteptate, lovituri sau căderi, anume unele cuvinte necenzurate ne ajută să le suportăm mai uşor.

>> Mă inspiră în permanenţă timpul însorit şi primăvara, când se trezeşte tot ce este viu. Ador să experimentez, schimbându-mi imaginea şi stilul cu o regularitate de invidiat, lăsându-i pe cei din jur să mă redescopere de fiecare dată.

>> Nu mă ataşez de lucrurile materiale şi apreciez întâi de toate relaţiile dintre oameni. Grosolănia şi lipsa de bunăvoinţă a oamenilor mă revoltă.

>> Fiecare dintre noi întâlneşte în calea sa trei categorii de oameni: cei care ne schimbă viaţa, cei care încearcă să ne-o distrugă şi cei care devin viaţa noastră. Îi sunt recunoscătoare fiecărui om pe care l-am întâlnit în calea mea. Unora – pentru ajutor şi sprijin, altora – pentru exemplu, iar celorlalţi – pentru lecţiile de viaţă. Iar unor oameni le sunt recunoscătoare şi le mulţumesc pentru simplul fapt că există.

>> Un om bun vede mereu partea bună a lucrurilor sau măcar încearcă să o caute. El nu va trece niciodată indiferent pe alături.  

>> Gelozia şi invidia sunt cele mai distrugătoare trăiri. Două vicii care nu pot fi niciodată satisfăcute.  După ce comunic cu asemenea oameni, roşi de invidie sau gelozie, îmi rămâne doar o stare de dezamăgire. Nu e supărare, şi nici ură... după ele rămâne măcar ceva în suflet, după dezamăgire – e gol...

>> Anul acesta nu particip la Eurovision. Sincer vorbind, am hotărât să fac o pauză. Da, Eurovisionul are şi plusuri, dar nu este ceea pentru ce vreau să cheltui în acest an o parte enormă din timpul meu, din puteri şi resurse. E oarecum dureros şi straniu... nu adun bârfe de prin oraş, dar uneori mă aflu în compania oamenilor care discută despre Eurovision şi ştiu deja rezultatele acestui concurs. Şi, dacă este aşa, sunt foarte curioasă să urmăresc cum se vor desfăşura lucrurile.

>> În ce priveşte muzica pe care o fac, percepţia ei vine odată cu experienţa. Şi când ea totuşi vine, înţelegi că ceea ce ţi se impune nu îţi mai oferă plăcere. Muzica trebuie să treacă pe deplin prin tine şi asta este posibil doar în cazul în care o melodie îţi umple imediat sufletul. Nu pot să spun că îmi plac toate piesele mele de până acum, dar sunt mulţumită pentru tot ce s-a întâmplat în viaţa mea şi a tuturor oamenilor care au participat în spectacolul meu numit „VIAŢĂ”.

 >> Acum lucrez la un nou proiect. Colaborez cu un DJ tânăr, dar de perspectivă. În acest an vrem să lansăm o serie de piese mai comerciale. Recent, pentru Ziua Îndrăgostiţilor, am prezentat o nouă piesă proprie, „Мoi anghel”, o compoziţie lirică, de suflet.

>> Mă intersectam cu viitorul meu soţ la petreceri, uneori în aceeaşi companie, dar nu comunicam niciodată. Acum doi ani, un post de radio m-a invitat să particip la un proiect numit  „Cina cu o vedetă”. Urma să ies la cină cu cel care mi-ar fi trimis cele mai inspirate versuri, proză, declaraţii. În timpul emisiei în direct, în momentul în care citeam toate mesajele, a fost adus în studio un buchet enorm de trandafiri albi… Erau de la Roman. Şi, prin îndemnul sorţii, am ales anume versurile scrise de el.

>> Primul lucru pe care l-a spus mama lui când am făcut cunoştinţă (luându-l uşurel într-o parte) a fost: „Dacă o vei supăra cumva pe această fată, vei avea de-a face cu mine!”. Soacra mea este o femeie minunată, deşteaptă şi puternică. Ne întâlnim rareori, pentru că locuieşte în altă ţară. Ea se interesează de viaţa noastră, dar niciodată nu se implică şi nu ne indică ce şi cum să facem. Pot să spun că o admir pe soacra mea, o respect şi o iubesc!

>> Unui bărbat nu-i pot fi iertate acţiunile ce nu sunt demne de un bărbat, iar unei femei îi pot fi iertate toate slăbiciunile, cu excepţia ticăloşiei.  

>> Este foarte important să ai alături oameni care au curajul să spună că procedezi incorect. Cred că adevăraţii prieteni sunt verificaţi nu la tristeţe, ci la bucurie. Să te compătimească poate oricine, dar nu oricine se bucură sincer de faptul că ţie ţi-e bine.

>> Nu am foarte mulţi prieteni şi prietenii mei sunt foarte diferiţi unul de celălalt, dar ne unesc cele mai simple lucruri – înţelegerea reciprocă şi capacitatea de a prieteni.  

>> Tot ce este genial este simplu.

>> În viaţă există o singură fericire – fericirea de a iubi şi de a fi iubită. 

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°