VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Nadina şi Vlad CIOBANU. Femeia şi bărbatul care “se trezesc dimineaţa să vadă ce ochi va avea bucuria”
Iulie 2006, Nr. 27-28

Nadina şi Vlad CIOBANU. Femeia şi bărbatul care “se trezesc dimineaţa să vadă ce ochi va avea bucuria”

Comentează   |   Cuprins

Ne-am despărţit după zece seara şi o noapte întreagă nu am putut dormi. Am răsfoit prin minte cuvintele ei, amintirile lui, muntele de înţelegere din privirile lor, blândeţea lui de un provincialism cuminte, nederanjant, părintesc nu ştiu cum, nobleţea ei aristocratică, dar caldă, ochii frumoşi ai Nadinei, fragmentele de trecut care îi mai dor, diferenţele imense care i-au apropiat şi i-au făcut tot una…

Ea, Nadina, a renunţat la viaţa ei de orăşeancă, crescută în medii culte de filologi, scriitori, muzicieni, la cariera ei de la Filarmonică ce putea fi sclipitoare, la bulevardul Lenin pe care îi plăcea să-şi plimbe tocurile subţiri şi, la 21 de ani, a plecat la Dubăsarii Vechi, ca să fie cu el într-o cămăruţă îngustă luată cu chirie.

El, Volodea, moldoveanul care nu prea ştia moldoveneşte, băiatul de funcţionari de partid cu Institutul Agricol încheiat la toţi nasturii pasiunii sale pentru inginerie, tânărul căruia îi plăcea Şolohov şi care nu se interesa de literatura noastră, s-a îndrăgostit de fiica unui mare scriitor – Pavel Boţu, şi, culmea ironiei, nici nu i-a prea reuşit să-i ceară mâna în limba în care viitorul socru îşi scria cărţile.

„O, ăsta a fost un examen atât de dificil pentru mine, rememorează clipa de atunci dl deputat. Dincolo de faptul că aveam mari emoţii pentru că trebuia s-o cer de mireasă, a trebuit să fac lucrul ăsta într-o limbă pe care n-o vorbeam. Uite că în aceste chinuri straşnice, mă uit eu la viitorul socru şi-i zic: „A mojno ia na russkom iazîke skaju vsio, cito hociu? Ia malo hociu skazati, no hociu skazati ot dushi...” La care tăticu, foarte calm, întreabă: „Da tu eşti moldovean?” „Da.” „Şi părinţii sunt moldoveni?” „Da, moldoveni”. „Atunci zi aşa cum poţi, dar moldoveneşte.”

Ceva mai târziu, Pavel Boţu avea să-i spună fiicei sale că-i place băiatul ăsta. E băiat bun. Şi asta pentru ea a însemnat enorm... Era atât de important umărul tatei în toate sacrificiile pe care avea să le facă...

... Dacă Nadina şi-a petrecut primii 20 de ani din viaţă la Chişinău, în faţa pianului şi a uriaşei biblioteci a părinţilor, dl deputat Vlad Ciobanu nu are nici măcar un loc pe care să-l numească natal. În virtutea activităţii de partid a tatălui său, care îşi târa familia din raion în raion, Vlad s-a născut la Taraclia, Căinari, ca apoi să urmeze un şir de localităţi care nu şi-au lăsat amprente prea adânci în biografia tânărului. Comrat, Chirsovo, Cimişlia, Ştefan Vodă. La Taraclia, vorbea bulgăreşte. Când a trebuit să meargă la şcoală, vorbea moldoveneşte pentru că locuise mult timp la bunica, iar şcoala era rusă şi el nu ştia o boabă. Trebuia să treacă o perioadă de adaptare în clasa pregătitoare. Din cauza că a schimbat multe şcoli, succesele la învăţătură lăsau de dorit. În schimb, era dominat de cercurile sportive – fotbal, handbal, orientarea turistică etc., în care avea şi performanţe.

„Oricum, eram un copil greoi, - recunoaşte actualul deputat pe sub privirea rămasă uşor încruntată încă din copilărie. Papa a fost tot timpul mare funcţionar de partid, foarte ocupat, aşa că educaţia noastră, a celor doi fraţi, îi revenise mamei, care era asistentă medicală superioară la spital. Dar pentru ea cel mai important era, după obligaţiunile de serviciu, ca familia să fie îndestulată – masa să fie plină cu de toate, în casă să fie curat, iar copiii îngrijiţi. În detrimentul timpului rezervat pentru discuţii, educaţie.

Plin de griji, lucru, tata era mai rar pe acasă. Ţin minte sentimentul neplăcut legat de întrebările de şcoală şi zilnic… Nu spunea nimic. Privirea lui dojenitoare era cea mai mare pedeapsă. Într-o zi, învăţătoarea de limbă moldovenească i s-a plâns pentru nu ştiu ce manifestare de nesupunere din partea mea. „Dacă nu-ţi ceri iertare de la ea, să nu te văd pe acasă,” - mi-a spus el supărat. Din prostia mea, am preferat să fug de acasă. Am lipsit două nopţi. Am stat pe la prieteni. Şi mai grav a fost când, după o bătaie cu băieţii la care am participat, am fost chemat la poliţie pentru huliganism. Aici tata chiar a fost stresat. Eu, feciorul lui, fusesem luat la evidenţa secţiei pentru minori!”

... Părinţii Nadinei erau la început oameni absolut simpli. Mama ei, Vera, era profesoară la Cojuşna când tânărul Boţu venise la practică, de la „Creangă!” „Întâlnirea lor a fost foarte exotică, râde senin Nadina. El venea de la furat cireşe. Şi ea i-a apărut în cale. Privirile li s-au intersectat…”Eu vin de la furat, i-a spus el direct. Vrei cireşe?”. Ea, cu principii, i-a spus că nu mănâncă cireşe furate. Pe urmă se vedeau în fiecare seară. Peste un an, în ’56, s-au căsătorit şi au rămas la Cojuşna până m-am născut eu.”

Când fata a făcut trei ani, Pavel Boţu a fost invitat la „Moldova Socialistă”, pe post de redactor-şef adjunct. Şi au venit la Chişinău. El avea publicaţii prin ziare. Tocmai îi apăruse prima carte. Le-au dat o cameră într-un subsol. Acolo, de frig şi umezeală, Nadina a făcut pneumonie şi ei, speriaţi, au luat o casă din lemn, „finski dom” se numea, la Schinoasa. „Cum nu erau grădiniţe moldoveneşti, mă duceau la una din alt capăt al oraşului. Ce ţin minte, e că tăticu mă purta pe umeri, asta era plăcerea mea. Pentru că la grădiniţă nu-mi plăcea categoric, stăteam toată ziua cu ochii în poartă şi-l aşteptam...”. Următoarea lor casă a fost pe strada Creangă. În casa ceea locuiau şi părinţii Doinei Aldea-Teodorovici, pe atunci Marin. Nadina a mers cu Doina de mână în clasa întâi. Erau vecini cu Mihail Gh. Cibotaru, Gheorghe Marin, muzicianul Tcaci, Tudor Ţopa... Şi dacă era vorba că are cineva o coadă de peşte sau că face cineva mămăligă sau plăcinte, era nevoie de cinci minute să se adune toţi. Iar nişte bobine mari şi grele treceau leneşe într-o nemurire relativă cântecele şi discuţiile lor...  

Nadina zice că era o fată inhibată. Nu mai ştie de ce. Poate pentru că învăţa într-o şcoală mixtă. „Poate pentru că tot timpul la suprafaţă apăreau ei, ruşii – dezinhibaţi, liberi, cu gândire neconformistă. Dar, altfel, a fost o copilărie frumoasă, zâmbeşte Nadina. Mediul nostru era de filologi. O ţin minte pe mămica controlând caiete. Chiar îmi dădea să văd cele mai frumoase compuneri. De multe ori tata venea acasă cu pachete întregi de cărţi şi desfăcutul pachetelor şi răsfoitul cărţilor se transformase într-un ritual pentru noi. Dar tata era şi un psiholog bun. Îmi punea câte o carte în faţă şi-mi spunea simplu: să încerci să citeşti asta. Astfel, în ’73, eu citeam cărţi în grafie latină. I-am cunoscut atunci pe Liviu Rebreanu, Eugen Barbu, Zaharia Stancu. Dar propriile cărţi tata nu şi le-a impus niciodată.  La o anumită vârstă, mi-am dat seama că eu nu ştiu versurile lui şi mi-a fost ruşine. În manuale a fost promovat foarte puţin. Avea două poezii în manualul de-a patra sau a cincea. Şi ceva într-o clasă superioară...”

Vlad, în schimb, a crescut cu literatura rusă. Din cauza că şcoala a fost rusă. Îi plăceau Dostoevski, Şolohov, Cehov. „Mă interesa mai puţin poezia, poate pentru că destinul îmi făcuse rezervarea la acest capitol. Nu-mi imaginasem că voi ajunge soţul unei fiice de poet. Când am întâlnit-o pe Nadina, în faţa accentului şi vocabularului ei elevat, mi-era ruşine de moldoveneasca mea şi vorbeam ruseşte. Ca la bucătărie. Dar când s-a lămurit relaţia noastră, ea a insistat să studiez limba, pentru că „la noi în familie se vorbeşte moldoveneşte şi copiii noştri vor face tot şcoală moldovenească.”

„Aşa a fost, îl întrerupe Nadina. Primul cadou pe care i l-am făcut a şi fost de fapt o carte de versuri.” „O cărţulie roşie, precizează Vlad. Era o culegere de versuri „De dragoste.”

... Întâlnirea lor a fost o enigmă pe care ei nici astăzi nu au reuşit să o dezlege. Vlad tocmai pleca într-o deplasare la Saratov, trebuia să aducă nişte combine pentru Dubăsarii Vechi, unde era inginer mecanic. Mai avea o zi până la plecare şi fratele său l-a invitat la Grădina Botanică, la un picnic. Acolo a descoperit-o pe Nadina. E adevărat că nu prea a făcut efort s-o descopere. „Nu prea m-a interesat atunci, mai ales că ea se grăbea la un concert simfonic, iar eu mă gândeam la combine.”  „Nici mie nu mi-a făcut mare impresie, se grăbeşte să egaleze scorul Nadina. Dar prima dată în viaţa mea, tocmai împlinisem 20, un băiat mi s-a părut foarte serios şi sincer. Şi pe parcursul vieţii mi-a demonstrat că vorbeşte ce gândeşte, fie că îţi place sau nu. Am simţit că e altceva. Pentru că eu aveam cavaleri. Aşa zice lumea că eram frumoasă. Dar ceva mă oprea. Făţărnicia lor, probabil. Simţeam asta. Era legat de intuiţia mea, cred. La acea vârstă o fată nu judecă prea matur. Dar simţeam că nu e firesc ce se întâmpla în jurul meu.”

Când s-a întors din deplasare, în faţa monumentului lui Ştefan soarta face ca Vlad să se întâlnească iarăşi cu fratele său şi prietena lui. „O, tocmai ne-am înţeles cu Nadina să mergem la un film şi vine şi ea încoace, l-au anunţat bucuroşi aceştia. Poate te însurăm noi cu ea.” Cum să nu? - s-a gândit Vlad, dar a rămas. Afirmaţia celor doi s-a dovedit a fi profetică.

Au urmat întâniri, întâlniri, relaţia lui Vlad şi a Nadinei evolua vertiginos. Vlad realiza că îşi  asuma un pas prea riscant, o răspundere uriaşă – el era angajat la Dubăsarii Vechi, ea era încă studentă la Conservator şi el ştia că ea nu poate lăsa aşa totul, pentru el, că nu poate schimba cada pe lighean, asfaltul pe noroi... dar ce nu face dragostea din om?

„Viaţă liniştită eu nu-ţi promit,”- i-a zis Vlad înainte de nuntă. Gândeşte-te.” Dar nu o prea lăsa să se gândească. Alerga la Chişinău în fiecare săptămână şi în fiecare moment în care putea să fugă de la lucru. La 6 dimineaţa era la „naread”, iar pe urmă... Avea o maşină, da, de serviciu. Dar nu era o limuzină. „Asta era letucikă, maşină specială. O maşină mare. Şi se întâmpla că veneam cu letucica.” Se pare, Nadina aude în premieră despre cât de îndrăgostit era dl inginer.
Apoi a plecat ea, la Leningrad. Era august. Şi ea a venit cu trenul. La 4 dimineaţa. Vlad a luat  o ladă cu struguri. Jemciug sabo. Şi o ladă cu pere. Le-a încărcat în GAZ-69, „un fel de jeep”, îmi explică dl deputat, şi s-a dus la gară. Venise cu o Volgă nouă şi dl scriitor să-şi vadă fata „Şi avea toate drepturile”, comentează actualul ginere. Înainte de a pleca, Nadina făcuse prezentările: „Tăticu, el e Volodea, Volodea, el e tăticu”. Acum, când să plece de la gară, ea se apropie de Boţu şi–i spune că pleacă cu Volodea, cu maşina lui. Care maşină? – o întrebă el sever. „Uite, este acolo un „gazic”. Noi o să mergem după tine, nu te deranja.” Nu a reuşit dl Boţu să se supere pe fata lui. Pentru că în două săptămâni băiatul cu gazicul a venit şi i-a cerut mâna. Despre chinurile lingvistice ale mirelui aţi citit în alineatul patru al acestui articol.

„Apropo, când am venit în familia Boţu, pentru prima dată m-am ciocnit de problema limbii, nu ca problemă, ci ca o situaţie care merită atenţia, tratează Vlad Ciobanu problema deja ca un cunoscător, legiuitor. Nadina nu mă presa, mă corecta doar, şi acum mă corectează dacă ai observat. Eu am o problemă cu genurile, cu masculinul, femininul..  Şi când am venit în familia lor şi am auzit de bilingvism,  am început şi eu să mă întreb de ce peste tot e scris „selo”, nu sat. Eu  crescusem într-o familie cu spirit internaţionalist, în care nu discutam despre asta...”

Vera Boţu a acceptat mai greu ideea măritişului Nadinei. „Cred că şi lui tăticu i-a fost greu, dar el vedea mai filosofic lucrurile. Dar la un moment dat, nu mult după căsătorie, mi-a spus o frază care  a însemnat totul pentru mine: „Nadina, mie îmi place băiatul ăsta!”. Mămica putea să-mi spună şi aşa, şi aşa, ca mamele. Avea multe emoţii. Abia acum cred că înţeleg, când am şi eu fete mari, cum e să-ţi ia cineva fata şi s-o ducă undeva departe, să n-o prea vezi...”

De aici încolo, depindea doar de ei. Dacă merge sau nu. Şi-a păstrat fiecare pozele iubiţilor şi iubitelor. “Ne-am înţeles aşa – tu nu le rupi pe ale mele, nici eu nu le rup pe ale tale, spune Nadina.” Aveaţi multe poze de rupt?, întreb. “Sunt, râde Nadina. Eu de fire sunt foarte geloasă, dar am învăţat să închid ochii la ce a fost până la mine. Dar nu am ştiut niciodată când a fost sau este gelos el.”

... În ’81 s-a podus ruptura de Chişinău. Plecarea la Dubăsarii Vechi,  a fost dureroasă pentru Nadina. „Dar cineva trebuia să sacrifice ceva ca să meargă. Era clar că începusem să am o carieră la Filarmonică, eram lector într-o grupă de artişti, dar, cu ajutorul lui Volodea, am continuat. Era mai straşnic dacă nu mă ajuta. Ţin minte foarte bine că am dat peste oameni entuziaşti care veneau ca şi mine de undeva şi făceau în sat muzică.  Şi asta m-a convins că fac un lucru important.”

Împreună cu directorul şcolii de muzică, Nadina a târât în clubul din Dubăsarii Vechi o tablă şi a zgâriat portativul cu un cui. Mai aveau şi un pian dezacordat. Şi asta a durat până în ’85, când soţul ei, deja secretar de partid în colhoz, a deschis o adevărată şcoală de arte. Noroc de Nicolae Testemiţanu, care a inaugurat acolo primul centru de sănătate şi astfel, maternitatea văduvită de gravide a devenit o locaţie tocmai potrivită pentru o şcoală de arte. „Am învăţat multe la ţară. M-am măcinat acolo. Volodea făcea peste tot unde am locuit câte o şcoală de muzică pentru mine.  Oamenii din aceste localităţi îşi dădeau cu hurta copiii la şcoala de muzică.”
 
Poate cariera Nadinei ar fi fost mai impresionantă dacă ar fi rămas la Chişinău, dar şi ceea ce a făcut pentru copiii unui sat oare nu carieră se cheamă? Oare e mai puţin important?

... Nici în visele cele mai negre, Nadina nu ar fi crezut că va pleca din Chişinău pentru 18 ani! Ca să revină abia opt ani în urmă. „Eram probabil cu toată fiinţa în altă parte şi cu speranţa de a reveni. M-am prins că nu visez Criuleniul, nici şcoala de la Dubăsari, dar visez tot timpul gazda noastră de la Chişinău, de pe Lenin 159, de până la căsătorie. De aici, trag concluzia că trăiam permanent cu ideea că o să vină ziua să plecăm.”

Dar nu le era chiar rău acolo. Pavel Boţu, în calitate de scriitor şi preşedinte al US, avea dreptul  să procure o casă. Şi a cumpărat-o la Dubăsarii Vechi. Era o casă veche, bătrânească. „Volodea a transformat multe acolo, i-a făcut o lejancă  căreia tăticu îi spunea tandâr, ca în copilăria lui de la Izmail, îşi aminteşte Nadina. Volodea putea să elibereze o cameră întreagă pentru o lejancă (a făcut lejancă şi la Cruglic, şi la Criuleni), ca să aibă copiii unde se încălzi. În ciuda obsesiei mele de a reveni la Chişinău, eram fericiţi. Atmosfera în casele noastre cu lejancă era foarte caldă şi după serviciu veneam fuguţa acasă. Totdeauna îl aşteptam.”

Cu toate că Pavel Boţu, tată a trei fiice, îşi dorea teribil de mult un nepot, în familia Ciobanu s-a născut Mihaela. Spre bucuria şi marele entuziasm al celuilalt bunel, Matvei Ciobanu. Apoi, mai greu, a venit şi Cristina. În ciuda tăticului, care ştia sigur că de data asta nu are cum să nu fie băiat. Dar timpul le pregătise surprize mai dramatice...

... Fericirea niciodată nu a zăbovit prea mult într-un loc. La 17 februarie ’87, peste casele Boţu şi Ciobanu au venit durerea, lacrimile şi disperarea. Strigătul DE CE?... Pavel Boţu veni de la Puşkiniana de la Moscova drept la Dubăsarii Vechi. Trist, abătut, îngândurat. „Tăticu, s-a întâmplat ceva?”. „Nu totul e bine”, şi-a liniştit scriitorul fata. A doua zi, la ora 8 şi 20 dimineaţa, pe drumul ce leagă Chişinăul de Dubăsarii Vechi, o armă de vânătoare s-a descărcat cu precizie... A fost decizia lui.  „Dacă puteţi, să mă iertaţi”. Au fost cuvintele lui. Ultimele adresate familiei, scrise pe un bileţel uitat parcă pe masa din biroul scriitorului de numai 54 de ani. „Enigmatică moartea, şi mai enigmatică tăcerea care a urmat”, avea să spună mai târziu văduva sa.  

Preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova văzuse la Moscova o scrisoare murdară, semnată de 57 sau 58 de scriitori, colegi, iar unii şi prieteni pe care îi iubea. Familia lui şi-a ridicat ziduri în jurul inimii. Ce altceva mai poate naşte trădarea? „Şi acum, dacă văd un scriitor, încerc să-l ocolesc, spune Nadina. Nu-i pot privi în ochi. Singura greşeală a lui tăticu e că nu s-a dus mai devreme din Uniune. Acolo, unde erau cam 200 de scriitori, unde aproape fiecare se credea  Eminescu, probabil că îi era foarte greu”.

S-a scris mult după asta. Emoţii, amintiri frumoase, omagii aduse marelui poet. Dar ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat? Nadina, din cauza durerii şi şocului nervos, se topea, se pierdea în spitale. Doi ani s-a zbătut familia s-o aducă acasă, s-o pună pe picioare. Vlad îşi purta soţia pe la profesori, la Moscova, la Chişinău, iar la Moscova, iar la Chişinău. Parcă nu era scăpare şi totuşi, e mare Dumnezeu...
... S-au întâmplat multe de atunci. Vlad Ciobanu a făcut carieră şi a ajuns până la şef de executiv la Criuleni. În ’92, cu războiul de pe Nistru, a fost victimă a două atentate la viaţa lui. A scăpat. Dar a tot tremurat pentru Mihaela, care făcea dansuri de la 6 la 9 seara şi se gândea în fiecare zi că o să i se întâmple ceva, că n-o să ajungă acasă, fata lui. De multe ori, ea se pomenea în sala de dans cu el. O privea cu teamă şi aştepta să o ducă acasă.

În ’91, când Partidul Comunist a fost scos în afara legii, nu a făcut declaraţii publice, nu şi-a ars nici biletul de partid. “Am considerat că e trecutul meu de care nu trebuie să-mi fie ruşine. Din sediul Comitetului Raional de partid Criuleni am scos doar trei valize. Nu am avut ce scoate. Am permis fiecărui membru de partid să-şi ia acasă dosarul şi să facă ce vrea cu el”.

În ’95 a venit la Chişinău pentru participarea la fondarea unui nou partid. A fost unul dintre fondatorii Partidului Renaşterii şi Concilierii. “În politică, a trebuit parcă să încep viaţa din nou, să învăţ totul, inclusiv cultură. Ulterior, dintr-un partid de pe lângă putere am ajuns un partid care a trebuit să lupte pentru putere. A urmat 2001-2005, o etapă plină de descurajări şi speranţe legate de unificarea forţelor democrate. Iar profitorii au compromis ideea”.
Nadinei nu i-a plăcut niciodată politica. Dar îşi dă seama că soţul ei anume în politică a făcut cei mai importanţi paşi. “Pe fundalul acesta sumbru al politicii moldoveneşti chiar sunt fericită că fac artă”.

Lui Vlad Ciobanu însă îi place politica. Aproape la fel de mult ca şi vânătoarea. Doar că ultima îl scoate din stresul pe care îl adună în activitatea de politician. Drept că acum (e sfârşitul lui iunie când stăm de vorbă) se simte incomod în fotoliul de deputat. “Pentru că e o situaţie nefirească, cel puţin pentru mine, să fiu în afara unei fracţiuni, să nu reprezint un partid. Cred că la apariţia revistei voi fi deja membru al unei fracţiuni.” O declaraţie tare? “ Da, e o premieră. Sunt pe punctul de a decide să merg într-un partid democrat. Important e să te regăseşti într-o echipă şi să nu se interpreteze că urmăreşti doar un scop de profit personal.”

Prin ce trece interlocutorul meu azi, au trecut mai mulţi. Mai devreme, mai târziu. De la Snegur, la Lucinschi (asta nu se referă la dl Ciobanu), la Urechean, la Braghiş, la Diacov. Vreau totuşi să clarific cum a rămas cu dl Urechean. Era o relaţie care părea să ţină. Inspira fidelitate. “La sigur, a fost un conducător de marcă atât în perioada sovietică, cât şi de la ’90 încoace. Dar lipsa experienţei unei activităţi de partid în condiţiile noi, simţul echipei şi responsabilităţii politice pe care şi-o asumă un politician faţă de alegători denotă că dlui Urechean îi este contraindicat să facă politică. Şi să nu-mi spuneţi de Partidul Independenţilor, fiindcă a fost o aberaţie. Din păcate, dl Urechean a fost una din marile iluzii, nu doar ale mele”. Credeam că erau prieteni, chiar foarte buni. Şi urmează încă un răspuns la care trebuie să ajungi după ani de experienţă şi un fel de înţelepciune amară…“În politică nu există prietenii. Eu pot afirma că sunt prieten cu Sergiu Mocanu pentru că nici eu, nici el nu am prea reuşit să fim membri ai unui partid. Cu Urechean am ţinut la nişte idei de unificare care au falimentat, din cauza că interesele lui personale şi interesele de grup, înguste, au fost mai presus decât scopul de unificare a forţelor democratice.”

Mai întreb dacă noi, norodul, suntem pe mâini bune. Cine va fi liderul nou. Unde să-l căutăm. Pe cine să mai votăm data viitoare. Şi pe urmă, după data viitoare. În fine, pesimişti în privire şi optimişti în suflet, dăm din mână cu o uşoară plictiseală şi dezamăgire şi mergem în bibliotecă, unde doamna casei cântă la pian.  

... După ani în care s-a împăcat într-un fel cu viaţa, are ochii la fel de surâzători. Calzi. Degetele-i subţiri aleargă pe clapele pianului născând o melodie atât de cunoscută… Nu, nu ştiu cum se cheamă. Trag cu ochiul peste caietul cu note. “Umbrelele din Sherbourg” de Michel Legran. Urmează o serenadă de Shubert. Apoi, mai vesel, un vals celebru  de Chopin. Iar dl deputat, obosit, ascultă. Şi o cuprinde pe Mihaela. Fata tatei. Cristina, fură şi ea câte o notă. “N-o încurca pe mama”, îi şopteşte tăticul.

De vreo 30 de ani, de când e cu Nadina, a descoperit că-i place muzica clasică. Dacă soarta nu i-ar fi întâlnit, putea nici să nu afle vreodată. Acum, peste ani, Vlad Ciobanu se pare că a uitat de băieţi – „Cu două fete e multă căldură în casă... Multă afecţiune...”
„Ce se întâmplă cu dragostea într-un cuplu”, îi întreb. “Se transformă, îmi răspunde Nadina. Trebuie să fim sinceri. Din eclipsa de la început, emoţiile, camera întunecoasă de la Dubăsarii Vechi pe care o iubeam pentru că eram astfel lângă Volodea, a rămas altceva – doar sentimentul, poate mai intens, că vreau ca şi până acum, să fiu lângă el. Dar tot ce e legat de sentimentele noastre de acum, conţine şi multă raţiune.

Acum, capul casei poate să se supere numai dacă se cinează fără el, sau dacă cineva (aici are o ţintă foarte exactă, o brunetă ghiduşă cu ochii negri) vine prea târziu. “La bucătărie aflăm ce a făcut fiecare pe parcursul zilei. Nadina la Colegiu, eu în Parlament, Mihaela cu ginerele meu Andrei, la spital, Cristina la Universitate.”
“Nu mă consider o bucătăreasă grozavă, ca mamele noastre, dar pe bărbatu-meu îl aranjează”, completează tabloul gospodina.  “Ba nu, dacă se descurcă cu vânatul şi carnea iese moale, înseamnă că e o bucătăreasă desăvârşită”, apreciază cu mândrie dl vânător.  
…Ascultăm în continuare o muzică care nu moare niciodată. Mă emoţionează lucrurile veşnice. Cu doza de relativitate a acestei perenităţi, bineînţeles. Nadina cântă şi zâmbeşte. Bach. Mozart. Doga. Ceaicovski. Melancolie. Vise împlinite. Neîmplinite. Ani. Amintiri.  Cărţi. Multe cărţi care ascund poveştile spuse şi nespuse ale acestei familii care se trezeşte la 6 dimineaţa “să vadă ce ochi va avea bucuria”…

Text: Rodica Ciorănică
Foto: Dumitru Doru

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Dragii nostri,
De multa vreme Va aveam in sufletele noastre
Acum V-am descoperit pe NET.
Ce bucurie enorma ar fi sa putem comunica !
Asteptam un semn al prieteniei voastre.
Va imbratisam cu drag.
Ai vostri prieteni,
Lia si Dumitru Jompan.
Lia si Dumitru Jompan   -  
11 Noiembrie 2012, 15:37
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+11°