VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Mihai Volontir. Conştiinţa demnităţii native
Octombrie 2006, Nr. 30

Mihai Volontir. Conştiinţa demnităţii native

Comentează   |   Cuprins

OAMENI MARI >> Cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Tot ce a jucat – în teatru şi în film – rămâne pecetluit de acest sentiment nobil şi sublim – al demnităţii. Eroii lui, fără să ia poza de martiri cocoţaţi pe soclu, chit că trăiau şi stări – fizice sau de spirit – în care erau afectaţi, nedreptăţiţi, ofensaţi, înjosiţi, batjocoriţi, până la urmă, tot îşi dezdoiau spatele şi vai de cel sau de cei care se încumetaseră să-i năpăstuiască. Ştiu că i s-au propus, i s-au oferit şi roluri de alt soi, s-au făcut chiar şi încercări de a-l constrânge să joace altceva. Altceva, adică, nişte secretari de partid sau fel de fel de alţi conducători, mai şterşi, mai fazi, mai insipizi şi atât de pozitivi şi de dulcegi, de să te dezguste până la scârbă. Ştiu că a renunţat, deşi era ademenit cu contracte bune, profitabile, cu multe zile de filmare şi încă pe atâtea de sonorizare, cu premii, merite şi titluri imediate. Ştiu că a refuzat, dar, imaginar, îl întreb, totuşi:

- Bade Mihai, te rog, spune drept: în câte roluri incolore ai dat cu piciorul?

Tace un răstimp şi surâde, cu un pai între dinţi:

- În multe. Ar fi fost de ajuns pentru trei-patru actori, care le-ar fi pupat pe toate părţile. Eu am zis: NU. Că doar în timpul filmării şi, mai ales, după, trebuia să mă mai uit, din când în când, în oglindă. Şi cel de acolo avea, sigur, să se uite şi el la mine. Cum să-i suport privirea?... Dar mai bine eram gata să joc un ticălos, un nemernic, un speculant, un parşiv de boschetar, decât un tip searbăd.
 
A jucat şi roluri negative (puţine de tot), dar şi acelea erau firi înzestrate şi agreabile.

Teatrul, căruia i s-a dăruit pe de-a întregul şi pe toată viaţa, a fost NAŢIONALUL BĂLŢEAN spre care venea mereu din diferite puncte ale planetei, cu avionul, cu trenul, cu autobuzul, cu maşina, cu căruţa şi pe jos, ca să-şi joace spectacolul; să sufere, să plângă, să râdă, să jubileze, să iubească, să urască, să invidieze şi, mai ales, să fie invidiat, să mişte, să tulbure, să răvăşească, să strige, să tacă, să înfrunte, să sfideze, să păcălească, să mintă, să înşele, să spună adevărul, să-l tăinuiască, să cârtească, să urzească, să comploteze, să dărâme, să zidească, să rezidească, să fie cutezător, timid, retras, impetuos, excentric, romantic, prozaic, devotat, frivol, înfrânt, victorios, dar niciodată plat, niciodată mediocru, niciodată banal. Acest teatru a avut şi are marele nenoroc de a dărui actori la stânga şi la dreapta, de a-i irosi, de a-i risipi cu dărnicie, completând trupele confraţilor. De-a lungul anilor, actorii cât de cât formaţi şi prinşi strâns în repertoriu, plecau cu nemiluita la Chişinău, lăsând un gol în urma lor, mai mare sau mai mic, dar în stare să năruie o construcţie chiar din temelie, aceasta riscând de fiecare dată să se prăbuşească. Dar nu se prăbuşea. Pentru că săreau toţi ceilalţi actori, săreau ca la un dezastru şi puneau umărul sub peretele care se clătina, gata să se surpe, săreau să-şi încleşte braţele şi să înfrunte calamitatea. Nu există la noi vreo altă trupă care să fi ţinut piept atâtor cutremure de teatru. Bălţenii adulmecau din timp cine stă cu nara în vânt şi cu ochii la drum şi luau măsuri de asigurare şi de protecţie, urmărind rolul cât pe ce să rămână orfan, studiindu-l, însuşindu-l, învăţând textele şi subtextele. Şi rolul era preluat, cum ai înfia un copil care, adoptat fiind, trebuia să se deprindă cu tatăl cel nou, să şi-l apropie, să-l admită şi să-l recunoască de părinte.

Aş putea lesne enumera aici peste 20 de actori de frunte, care au coborât pe rând din trenul NAŢIONALULUI  BĂLŢEAN (ca să nu zic că au debarcat, pentru că s-ar impune paralela cu şobolanii şi naufragiul), pe care nici măcar nu încerc să-i învinovăţesc – prea problematică şi mereu precară e aflarea unui actor într-o trupă şi prea mare e seducţia pe care o exercită asupra lui şansa de a-şi căuta norocul în altă parte, unde, sigur, i se năluceşte steaua ursitei. Şi-apoi, şi trupelor chişinăuiene nu le displace tentaţia de a-şi completa echipa cu un actor gata format şi de acord să joace orice, pentru că la Bălţi s-a muncit mult întotdeauna şi n-au prea fost alintaţi preferaţii...

Şi dacă templul Melpomenei nordice nu s-a năruit niciodată, e pentru că la cornişe au stat stâlpii teatrului – Iulian Codău, Anatol Pânzaru, Eufrosinia Dobândă-Volontir, Andrei Moraru, Mihai Ciobanu, Lidia Noroc-Pânzaru, Mihai Grecu, Călin Măneaţă, bolta rămânând să apese mereu umerii lui Atlas – Mihai Volontir, care a trebuit să joace şi rolul fratelui acestuia – Prometeu.  Cu un actor-locomotivă de asemenea calibru nici un teatru nu se poate surpa. Vorba lui Ion Ungureanu: adevăratul teatru este întotdeauna făcut de doi-trei oameni, ceilalţi se angajează doar. Cu tot ce s-ar spune despre arta colectivă, de echipă şi de simţul cotului tovărăşesc. Deşi mulţi tovarăşi dau şi ei din coate.

Prin anii ’70, s-a întâmplat să nimeresc şi eu (nici azi nu înţeleg cum!) într-un grup de oameni de teatru, adunaţi de prin toată Uniunea Sovietică pentru o deplasare de creaţie în Bulgaria, la cel de-al XIII-lea festival al umorului de la Gabrovo. Din toate republicile era câte un reprezentant, iar din Moldova – doi: badea  Mihai, care era deja un monstru sacru, şi deosebit de neînsemnatul şi tânărul, pe atunci, autor al acestor rânduri. Şi cum lucram în teatre şi în oraşe diferite şi nu ne vedeam decât în turnee locale sau pe la câte o plenară la Casa Actorului, eram dornici (mai ales eu, desigur) de comunicare şi şedeam mereu împreună, ceea ce o scotea din sărite pe şefa grupului, o kgb-istă bătrână, veterană a Internaţionalei a doua, care ne suspecta mereu şi se tot căznea să înţeleagă: ce răzmeriţă pun la cale cei doi actori moldoveni în inima Bulgariei? Nu cumva pregătesc vreo lovitură de stat, ca şi Lenin în Polonia? Iar noi tăifăsuiam, desigur, despre teatru, despre film, despre genul comediei la noi, la georgieni, la ruşi, la odesiţi. Peste un an sau doi, l-am rugat să-mi citească prima piesă şi mi-a spus, cu o sinceritate surprinzătoare şi dezarmantă, ce i-a plăcut şi ce nu. Mi-a fost, aşadar, unul dintre primii consultanţi şi îndrumători în ale dramaturgiei, căruia, lichea să fiu, şi tot ar trebui să-i port recunoştinţă. Iar atunci, în Bulgaria, pe o plajă de lângă Albena, la o halbă de bere rece pe nisipul încins, când l-am întrebat aşa, într-o doară, dacă nu-l ispiteşte şi pe dumnealui Chişinăul, m-a redus la tăcere şi stupefacţie cu o întrebare pe cât de firească, pe atât de năprasnică:

- Cum adică – să las teatrul?..

Şi m-a privit ca pe un om nebun. Poate că nici nu eram teafăr, dar mă gândeam că mai are capitala şi televiziune, şi radio, şi Filarmonică, şi dublare de filme, unde actorii făceau nişte bani, măcar aşa, de pus ceva în frigider. Departe de bădia aceste considerente pragmatice. Prea departe.  Şi prea a „concrescut” Domnia-sa cu noţiunea de Teatrul „Alecsandri”, încât s-au identificat. Şi atunci cum – să plece tulpina şi să rămână crengile în aer?..      

S-a scris şi se va mai scrie mult despre acest stejar al teatrului basarabean din a doua jumătate a secolului XX. Critici de teatru şi cronicari de cinema vor face noi şi noi dezvăluiri în arta lui interpretativă, vor studia la nesfârşit partiţiile-i strălucite, în care mai au multe de descoperit. Nu mă încumet să pretind la explorări şi investigaţii, ţin doar să spun un cuvânt despre acest enigmatic artist, despre acest coleg, despre acest om deosebit, aşa cum îl ştiu sau, poate, numai îl intuiesc. Cum am zis, odinioară, că Serghei Lunchevici merita să fie artist al poporului numai pentru şase note din „Hora fetelor”, aşa consider că Mihai Volontir poate justifica toate titlurile sale onorifice doar cu rolul lui Esop din piesa brazilianului Figheredo. Rol scris de mulţi dramaturgi ai lumii, montat de mari regizori şi jucat de actori iluştri şi în teatre, şi în filme, tratat în mod contradictoriu şi chiar paradoxal, în interpretarea lui Volontir eroul a devenit un filosof coborât atât de adânc în cotidian şi bântuit de atâtea complexe şi imperfecţiuni, de parcă-i un omulean de la Şoldăneşti, simpatic, chiar, spre deosebire de Esopii respingători şi hidoşi ai celorlalţi interpreţi. Să ţinteşti şi să nimereşti exact acolo unde se termină autohtonul, naţionalul şi începe general-umanul, înseamnă să ai ochiul ager al minţii întors în interior, către dimensiunea a patra. Iar rolul care l-a făcut megastar, cel al lui Budulai, dincolo de disponibilităţile lui melodramatice, lacrimogene, a fost, şi el, trecut prin Mihai Volontir, având de suferit o metamorfoză totală – nu mai era ţigan! Aşa am văzut eu. Poate nu văd bine, dar găsesc că măiestria interpretului, iscusinţa în a poseda cu desăvârşire subtilităţile artei actoriceşti au făcut marea minune de a „dezbrăca” eroul de haina lui exotică. Şi Budulai, până la urmă, parcă era ţigan, dar, de fapt, nu mai era. Era un om măcinat de vinovăţie, ros de îndoieli, mânat de dorul de ducă, dar statornic în setea lui de dreptate şi gata oricând, de dragul echităţii, să se ia de piept cu oricine.

Pe parcursul anilor, mai ales la începuturi, se tot vehicula ideea, ba chiar se insista că ar fi un actor fără şcoală. Fără studii teatrale, adică. Nu este deloc adevărat. Şi nici nu e vorba aici de clişeul alegoric că ar fi învăţat „la şcoala vieţii”. Nu. A făcut şcoala teatrală, mai bine zis, şcoala de teatru, care îi poartă numele, pentru că îi aparţine. E o catedră pe care el a gândit-o, el a plăsmuit-o, el a înfiinţat-o, a deschis-o, el a predat, el a învăţat, a absolvit-o şi a închis-o. Deloc din egoism. Doar pentru că altcineva nu poate studia la şcoala asta. Nu-i cunoaşte limbajul, nu-i poate pătrunde înţelesul, nu-i poate însuşi abecedarul. E un institut inaccesibil, inabordabil, unipetal, monoflor. Spre marele nostru regret, al tuturor. Dacă academia în cauză ar putea fi decodificată, ar avea ce învăţa mai mulţi actori de la noi, îndeosebi din rândul celora, care se consideră şi ei mari. Nu e un joc de cuvinte şi nici, ferit-a sfântul, o răfuială interactoricească. Ştiu să pun preţ pe un talent şi pot pune un talent în valoare. Putem chiar experimenta: vă dau o replică, nu în sens de a para o lovitură verbală, ci o replică de teatru – o propoziţie. Dumneavoastră o împărţiţi la cincizeci de actori şi vin toţi, pe rând, la microfon să o rostească, să o debiteze, să o joace. Cum ştiu ei, cum pot, cum le trece prin cap. Ei bine, atunci când o s-o spună Mihai Volontir, publicul o să râdă. Dacă o să vrea Maestrul. Dacă nu, lumea o să se îngândureze. O să tacă un timp. La aceeaşi replică. Poate, o să lăcrimeze, chiar. Asta nu se învaţă la nici o şcoală de teatru din lume. E ceea ce a scris despre Mihai Volontir acum treizeci de ani Ion Druţă: „...un talent excepţional”.

Şi, cu toate că maestrul a însuşit arta de a se stăpâni, de a domina întotdeauna situaţia, mi s-a întâmplat, totuşi, o dată, să-l văd în derută. Ei bine, prin câte momente neprevăzute trece orice om, darămite un actor. Prezentam un spectacol în sediul Circului Naţional şi, aproape de finele reprezentaţiei, trebuia să dăm lovitura de graţie – intra în arenă cu un cântecel de glumă (un alt domeniu al actorului, încă neatins de atenţia celor cu studiul artelor) Mihai Volontir... călare pe un murg de toată frumuseţea. Călăreţul-iscusit, cântecul – înregistrat pe bandă de magnetofon, calul – “sportiv” cu vechime, participant la mai multe curse şi evoluări, dar la circ nu fusese niciodată. N-a fost dus nici în calitate de spectator şi nici – cu atât mai mult – în ipostază de interpret, deşi pe stadion ştia să execute anumite exhibiţii şi avea o alură deosebită. Dar într-un local închis, cu lumini orbitoare şi multă lume care scanda şi aplauda, animalul s-a speriat. Trebuie să recunosc – şi călăreţul. Ce-a făcut călăraşul, nu vă pot spune, murgul, însă, de spaimă, a cabrat, a îngenuncheat, apoi s-a culcat pe-o parte, cum fac caii învăţaţi, invitând stăpânul să coboare din şa. Volontir n-a descălecat, deşi era momentul potrivit – ar fi mers cu calul de frâu, şi-ar fi scos cântecul la capăt şi ar fi plecat din arenă cu tot cu cal, sub aplauzele publicului. Actorul însă a rămas în şa, a strunit uşurel murgul, acela a simţit călcâiele călăreţului (pinteni, vă daţi seama,  nu avea), iar siguranţa stăpânului i s-a transmis şi murgului: a mai făcut câteva trucuri şi fasoane doar aşa, de ochii lumii, a trecut treptat la pas de defilare pe tot restul cântecului, după care cei doi au părăsit arena. Victorioşi. Mai ales, cavaleristul. Tot sub aplauze, dar de o altă intensitate. Şi pe toată durata acestei păţanii, buzele cântăreţului, deşi albe, au articulat necunten toate cuvintele reproduse de fonogramă. Nu mai spun că atunci, când un cal nărăvaş trece de la cabraj la cădere în genunchi, zboară din şa nu numai artiştii, ci, uneori, şi sportivii care fac hipism.

Trecut de 70, jucând tot mai rar şi pe scenă, şi în film,  Mihai Volontir este senior, dar nu şi senil – vine zilnic la teatru, pentru că nu vrea şi nici nu poate încălca acest ritual semicentenar. Vine aşa, să mai dea câte cuiva bineţe, să aducă ceva de mâncare câinilor din curte, care îl aşteaptă şi îl simt de la mare depărtare, să mai asiste la o repetiţie, să mai participe la nişte dezbateri în cadrul consiliului artistic, să mai treacă pragul Sălii Mici a teatrului, să-l păşească emoţionat, cu nişte fiori. Poate, fiindcă de nu demult îi poartă numele şi, pur şi simplu, să inspire adânc aerul îmbălsămat al scenei, căreia şi-a închinat viaţa, pe care a trăit-o şi o trăieşte tot aşa, cum a şi jucat – cu conştiinţa nativei demnităţi.

Privesc chipul lui calm, molcomit, atât de cunoscut şi de înrudit, nu ştiu cum, cu toată lumea, ochii încercănaţi, dar senini şi blajini, chica albă, împuţinată, dar încă rebelă, şi-mi răsar în memorie versurile netrecătoare ale poetului Emil Loteanu:

...Ce mândru şi demn
Trec plopii prin iarnă...
Ce mândru şi demn!



Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Volontir intotdeauna a depasit timpul. Merge inaintea acestuia. Invoca ceea ce colegii sai de breasla obtin prin eforturi mari. Maiestrul simte pasul vietii, calca pe acolo, unde inca nimeni nu a trecut. Joaca la prima vedere simplu, natural, obisnuit, dar cand te afunzi in meditatie, analize critice ramai fascinat si spre tine se lasa un fenomen teatral neobisnuit. Un critic teatral rus, N. Jeghin, de la rev. Teatr, dupa ce vazuse spectacolul Esop de G. Figheredo (regia A. Panzaru), imi marturisea cu certitudine ca Esop-Volontir la depasit pe Esop-Tzariov. Criticul a spus un adevar, fiindca Volontir-Panzaru, Panzaru-Volontir au produs un alt tip de Esop integrat cu o filozofie a destinului si nu unul comic, paracomic conform versiunii dramaturgului. Volontir povatuieste conceptul sau aproape in lacrimi, vocea lui, tembrul vocii reverbereaza intr-un spatiu cuprins intre anticitatea clasica eladica si epoca in care traieste maestrul.
Daca vreti arta adevarata ascultate-l pe Volontir. El e un etalon veritabil.
Budulai din filmul Tiganul nu reprezinta un tigan, fie si "bun". In acest rol Volontir ridica torta adevarului unei civilizatii intregi, demonteaza eficient ura, patologia uratului uman, integreaza fenomene greu de realizat. Prin simplitate si profunzime, penetrare adanca in esenta omului ca atare.
Volontir nu este simplu in arta. El trebuie inteles si apreciat corect.
Teo-Teodor Marsalcovschi   -  
31 Mai 2013, 22:48
Sus ↑
kind este izvoru a copilarie nu se uita niceodat VEATA E SCURTA
igor tcaci   -  
18 Noiembrie 2014, 23:34
Sus ↑
scuze dom-nu Mihai .Va stimez foarte mult ca kintati din tara noastra MOLDOVA si nu cred ca va cumpara cu bani;la mine sunteti idealu a MOLDOVEII
NU SUNT POIET
DAR VISINU COPILARII
LINGA FINTINA DRAGOSTEI
SI SATU PARASIT
cu ghindu MAMA, MAMA,TATA,TATA
CA SUNTETI CA VOII BATRINI
CA COPII CEII ,ZBURLATICI,si cuminti
tcaci igor   -  
30 Ianuarie 2015, 02:00
Sus ↑
scuze dom-nu Mihai .Va stimez foarte mult ca kintati din tara noastra MOLDOVA si nu cred ca va cumpara cu bani;la mine sunteti idealu a MOLDOVEII
NU SUNT POIET
DAR VISINU COPILARII
LINGA FINTINA DRAGOSTEI
SI SATU PARASIT
cu ghindu MAMA, MAMA,TATA,TATA
CA SUNTETI CA VOII BATRINI
CA COPII CEII ,ZBURLATICI,si cuminti
tcaci igor   -  
30 Ianuarie 2015, 02:00
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+30°