VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Mihai Munteanu. Cel mai bun Canio al Europei
Martie 2007, Nr. 35

Mihai Munteanu. Cel mai bun Canio al Europei

Comentează   |   Cuprins

Numele reputatului tenor Mihai Munteanu este bine cunoscut admiratorilor muzicii clasice şi ai operei din lumea întreagă. Cântăreţul este aplaudat deopotrivă la Moscova, Kiev şi Sankt Petersburg, în oraşele Asiei Mijlocii şi din Ţările Baltice, fiind apreciat şi de publicul din România, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Germania, Marea Britanie, Japonia, SUA, Franţa, Italia, Filipine... „Mihai Munteanu este un artist de excepţie. El posedă vocea unui tigru regal. E un interpret atotputernic”, nota un ziar german, la care subscrie şi marea cântăreaţă de operă Elena Obrazţova, în cuvântul introductiv la Culegerea de creaţii din repertoriul lui Mihai Munteanu. În 2006, maestrul a încununat 35 de ani de activitate artistică.    

S-a născut
la 15 august 1943, în s. Criva, jud. Hotin (azi r-l Briceni).
 Studii: Institutul de Arte “G. Musicescu” din Chişinău (1960-1971).
Stagii: Teatrul “La Scala” din Milano (1977-1978). Solist (din 1971) şi director (1996-1997) al Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Chişinău.
Distincţii: Artist al Poporului din RSSM (1980), Artist al Poporului din URSS (1986), Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1988), Ordinul Republicii (1993), posesor al Medaliei “Verdi”.

Dle Munteanu, vă invităm să facem un popas în trecutul dvs., în copilărie, ca să vă amintiţi cine v-a cultivat dragostea şi interesul faţă de muzică.

Sunt ferm convins că moştenirea genetică îşi lasă amprenta. M-am născut în satul Criva, raionul Lipcani, fostul judeţ Hotin. Probabil, dragostea de a cânta am moştenit-o de la tata, un ţăran şcolit, care anul trecut a împlinit 95 de primăveri şi care cântă nemaipomenit. El era mereu sufletul cumetriilor, al nunţilor, al petrecerilor, în general. Pe mama nu o ţin minte – s-a stins de tânără, pe când aveam doar nouă ani. Tata îmi povesteşte că şi ea cânta foarte frumos. În copilărie m-a influenţat şi faptul că la Drepcăuţi, un sat vecin unde am absolvit şcoala medie, conducător artistic al Casei de cultură din localitate era Dumitru Blajinu, care ulterior a venit în fruntea „Folclor”-ului. Am avut noroc că m-a auzit cântând la club şi m-a susţinut, la fel ca şi primul meu profesor de muzică, Alexandru Mânzu, care a pus mult suflet în instruirea mea.

Care era muzica copilăriei dvs.?

La Criva se cânta mai mult romanţa. De mic copil îmi plăceau „A plecat un tren din gară”, „Mână, birjar”,  pe care le-am auzit de la tatăl meu. Şi, chiar înainte de Crăciun, când am fost acasă, am mai cântat o dată împreună romanţa lui preferată „De ce m-aţi dus de lângă voi?”. Nu ştiu de ce îi place cel mai mult...

Vă aduceţi aminte când aţi ascultat o operă pentru prima oară?

În satul Nisvoia, la o verişoară de-a mamei care avea patefon. Acolo, l-am ascultat pentru prima dată pe marele Caruso. Asta m-a mişcat mult. Dar şi mai mult m-a impresionat prima întâlnire cu teatrul. Eram în clasa VII-a, când profesoara ne-a dus la Teatrul Muzical-Dramatic din Cernăuţi. Din acel moment, teatrul m-a cucerit cu frumuseţea sa. După ce am devenit student la Conservator, eram permanent în sala Teatrului de Operă, unde îi ascultam pe marii cântăreţi ai timpului: Maria Bieşu, Tamara Alioşin, Ludmila Erofeev, Nikolai Başkatov.

Părinţii dvs. erau de acord să îmbrăţişaţi meseria de artist?

Sub nici o formă! Am fost crescut de mama vitregă – o femeie de treabă, de altfel, dar care credea, ca orice om de la ţară, că a fi artist nu e o treabă serioasă. Iar eu eram un copil ascultător. Şi acum ţin minte cum, la 17 ani, cu o valiză din placaj, am urcat în trenul spre Chişinău ca să depun actele la Universitatea de Stat, la Facultatea de chimie. Dar s-a întâmplat aşa cum a vrut soarta. În capitală m-am oprit la un moş de-al meu, un om foarte inteligent, care locuia în spatele Conservatorului. El mi-a spus: „Cânţi atât de bine! De ce să nu încerci la Conservator? Uite, e chiar peste gard. Dacă nu intri, reuşeşti să dai la Universitate”.

Cât de multe ştiaţi despre muzica academică, despre operă, la acel moment?

Nici habar n-aveam de note! Recunosc că, dacă ştiam că o să învăţ operă, cred că fugeam de acolo, pentru că pe atunci nu înţelegeam acest gen de muzică. Astăzi, însă, nu pot să-mi închipui viaţa fără muzica clasică.

Aţi întrerupt studiile la Conservator, pentru că aţi fost luat în armată. Aţi făcut patru ani de marină. Nu vă pare rău de timpul pierdut?

Dintr-un punct de vedere, aceşti patru ani pot fi consideraţi pierduţi, pentru că marinar din mine nu a mai ieşit. Dar, şi aici soarta a intervenit. Pe durata cătăniei mele, profesorul care îmi preda a plecat şi la Conservator a venit, din Odesa, un mare cântăreţ şi un talentat dascăl, Nicolae Diducenco (care, de fapt, era Diducescu). Nu ştiu ce carieră aş fi făcut dacă nu nimeream la acest maestru.

Cum a trecut spectacolul de debut al lui Mihai Munteanu?

La câteva luni după ce am fost admis la teatru, pe 3  februarie 1972, m-am produs în primul meu mare spectacol – „Tosca” de G. Puccini, în regia lui Eugen Platon, cu care, de altfel, am făcut majoritatea operelor. Emoţiile parcă mi-au luat şi picioarele, şi sufletul. Cu toate acestea, m-am simţit ca în sânul lui Dumnezeu, lucru pe care îl datorez dirijorului Isai Alterman, care a fost foarte insistent cu repetiţiile. Am fost apreciat de public. După spectacol, într-un ziar a apărut o recenzie – ce-i drept, nu prea mare, dar foarte caldă. A doua zi, am fost invitat la Consiliul artistic al teatrului unde am fost felicitat. Şi întrucât am fost primit la teatru cu un salariu de 90 de ruble, la acel consiliu s-a decis să ridic lunar 130 de ruble. Au urmat multe roluri şi spectacole. Astăzi am ajuns  la cifra de 787 de spectacole.

Aţi fost printre puţinii tineri interpreţi sovietici care au făcut un stagiu la celebrul teatru „La Scala”...

În acele vremuri, între URSS şi Italia exista o înţelegere ca patru cântăreţi sovietici să studieze canto la Milano, iar patru dansatori italieni să înveţe baletul la Moscova. Concursul pentru „La Scala” se făcea la Moscova, unde se adunau candidaţi din întreaga URSS. Am profitat din plin de şederea mea acolo. Am revenit alt om, satisfăcut cu adevărat de ceea fac. La Milano am avut norocul să studiez la celebra cântăreaţă Gina Cigna, iar maestru de concert mi-a fost un alt muzician consacrat,  Renato Pastorino. „La Scala” este o academie unde auzi o muzică interpretată cu o precizie maximă şi unde, în afară de muzică şi teatru, te întâlneşti cu marea cultură italiană. Am cutreierat Italia fără bani, cum am putut, doar ca să nimeresc peste tot. Am însuşit bine limba. Când nu eram la ore, eram la repetiţii sau la spectacole, unde am văzut cum lucrează maeştri ca P. Domingo, L. Pavarotti, E. Obrazţova,  M. Frini, J. Carreras...

Aţi avut ocazia să-i cunoaşteţi?

Sigur! Domingo, bunăoară, înainte de spectacol îmi permitea să stau în cabina lui. Deşi ştiam prea bine că nu e voie să-i încurci artistului înainte de a ieşi în scenă, eram curios să văd cu propriii ochi cum se întâmplă pregătirea de acest miracol numit operă. Aceşti mari cântăreţi erau foarte simpli. Cu unii dintre ei am discutat de multe ori, am participat şi în concerte comune. La noi, însă, dacă mergi la teatru şi cineva are imprudenţa să-i spună cuiva că este o stea, nu te mai poţi apropia de acest astru, ca să discuţi, pentru că stelele sunt... foarte sus.

Dintre cele 30 de roluri pe care le aveţi în palmares, există unul care ocupă un loc aparte în inima dvs.?

Toate-mi sunt scumpe. Mă simt bine şi în „Tosca”, şi în „Bal mascat”, şi în „Norma”...  Totuşi, cea mai dragă partiţie este Canio din „Paiaţe” de R. Leoncavallo, unde răsună această întrebare sacramentală: „Cine suntem noi – oameni, paiaţe?”. Apropo, în 2004, în Anglia am fost numit „cel mai bun Canio din Europa”. Un alt rol la care ţin mult şi la care râvneşte orice tenor este cel al lui Othello, ultimul pe care l-am făcut în teatru. Îmi pare foarte rău că acest spectacol nu se mai joacă.

Ce satisfacţii vă aduce o altă meserie, pedagogia?

Sunt profesor de 23 de ani. E o mare plăcere să predai, pentru că, îndrumând studenţii, învăţ şi eu, alături de ei. Mai vine şi o altă fază a vieţii, când începi să te gândeşti la ce laşi după tine. Mulţi dintre discipolii mei au ajuns în teatre celebre: Ina Losi este solistă la Viena, Metodie Bujor – la Teatrul „Mariinski”. Igor Macarenco şi Iurie Gâscă sunt solişti de forţă în teatrul nostru. La ultimul spectacol, chiar râdeam că „mi-am ucis” doi elevi: pe Rodica Picireanu şi Robert Hvalov.
 
Soţia dvs. este şi ea muzician. Aţi făcut cumva echipă?

Galina, consoarta mea, este pianistă, maestru de concert şi conferenţiar la Academia de Muzică. Împreună, am cântat foarte mult în concerte de cameră. În ceea ce priveşte opera, am hotărât că fiecare va merge pe drumul său. Pentru că ne doream să avem şi casă, şi masă. Soţia mea este o mamă bună şi iubitoare, care a avut mereu grijă şi de copii, şi de mine.

Cu ce se ocupă copiii dvs.?

Avem o fată şi un băiat şi ambii s-au stabilit cu familiile lor în SUA. Fiul Andrei este profesor de politologie la Universitatea din Philadelphia. Deşi nu a studiat muzica, îmi este cel mai aprig critic  – cunoaşte pe de rost toate operele în care cânt. Apropo, acum doi ani, Andrei s-a căsătorit cu Tatiana Eftodi,  tânăra pe care a văzut-o pentru prima dată în revista „VIP magazin”.  Atunci, a venit la mine şi mi-a spus că vrea s-o cunoască.  I-am zis: „Păi, caut-o”. Aşa a şi făcut şi, în câteva zile, m-a anunţat că se căsătoreşte. Fata, care a avea o situaţie solidă, a lăsat totul şi l-a urmat în America.

Avem şi un nepot, tot Mihai, de patru ani, pe care ni l-a dăruit fiica Liza. Vara a fost la noi în vacanţă. L-am dus la „Bal mascat” şi când, în ultimul act, am fost “ucis” în scenă, a început să plângă de dădea inima din el! Bancul s-a născut a doua zi. Când m-a văzut că mă îmbrac ca să merg la serviciu, mi-a spus: „Vezi, să cânţi bine, ca să nu te mai omoare!”. 

Bref

Cea mai importantă calitate? Sunt bun cu oamenii.
Cel mai mare cusur? De multe ori întârzii, fără să vreau, pentru că mă opresc oamenii pe drum. Un alt neajuns – mă aprind foarte repede.

Ce preţuiţi la o femeie?
Curăţenia. Sufletească şi trupească.

Compozitorul preferat?
Giuseppe Verdi. Am cântat în toate operele verdiene care s-au montat la Opera Naţională.

Personajul literar cu care vă identificaţi?
Don Quijote, pentru că rămâne mereu actual.

Hobby?
Pasiunea mea cea mare e lectura. Acum citesc „Insula dragostei” de Naghibin.

Crezul după care vă ghidaţi în viaţă?
Trebuie să crezi în Dumnezeu şi pe fiecare om să-l vezi ca pe trimisul lui Dumnezeu pe pământ.  

Ce vă îngrijorează cel mai mult?
Faptul că se pierd valorile, suferă cultura. Mă tem că va fi târziu atunci când vom înţelege, vorba lui Iorga, adevărul că „un popor fără cultură e o gloată”.

Silvia Bogdănaş

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

frumas
eu   -  
25 Mai 2010, 19:29
Sus ↑
Dle maestu M. Muntenu Vă invidiez și Vă doresc sănătate! Ati trait o viata demnă de un bun exemplu. Bravo! MOLDOVA ARE TALENT!

Cu mult respect, Anatolie Ghindă, profesor, Ruseștii Noi, Ialoveni
Anatolie   -  
30 Noiembrie 2013, 23:30
Sus ↑
bravo
mihai munteanu   -  
03 Noiembrie 2015, 16:28
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+8°