VIP Magazin
16 Decembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Lina şi Vasile Botnaru. Două surse demne de încredere
Iulie 2005, Nr. 15-16

Lina şi Vasile Botnaru. Două surse demne de încredere

Comentează   |   Cuprins

Ambii sunt ziarişti, poartă acelaşi nume, sunt tată şi fiică. El face, de la o vreme, radio, ea – televiziune. Ne-am întâlnit cu Vasile şi Lina Botnaru la ei acasă, un teritoriu liber de dead-line-uri şi diferite şedinţe de morală. Deşi riscam să privăm „Europa liberă” de o ştire importantă din acea zi, dom’ Botnaru a acceptat să povestească cum se plămădeşte un viitor jurnalist. Iar Lina, care era în febra preparativelor pentru luna de miere – cum poate fi suportat un tată ziarist.

Dosar

Lina Botnaru


Pro TV-istă cu ceva vechime, absolventă a Facultăţii de jurnalism. Prezentatoare de ştiri. Dansatoare ireproşabilă. Pasionată de literatură. O prezenţă ce poate focaliza atenţia (conferinţele de presă ale Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale). Apreciază corectitudinea, discreţia şi onestitatea. La 10 iunie s-a căsătorit cu Cristian, iar în toamnă va deveni mămică.

„Am fost copilul pe care s-au făcut experimente...”

Lina, ce fel de copil ai fost?

Unul ascultător, cred. Suntem două fete la părinţi şi mezina este rebelă, alintată, pe ea întotdeauna trebuie să o convingi, să o iei cu binişorul, pe când eu, întotdeauna sora mai mare, a trebuit să fiu responsabilă de toate, inclusiv de ea. Dacă tata îmi spunea ceva, îi dădeam ascultare.

Chiar nu ai ieşit din cuvântul părinţilor?

Ba da, căci am fost acea pe care s-au făcut experimente în familia noastră. Eram primul copil şi părinţii încercau să fie duri cu mine. Cu Lucia, care a venit a doua, ai mei s-au mai „relaxat”. Eu trebuia să vin cel târziu la 11 seara de la discotecă, să am grijă de soră, de menaj. Iar atunci când Lucia a crescut şi a vrut şi ea să meargă la discotecă, să se machieze mai mult sau să aibă bani, ai mei au lăsat-o mai moale. În cazul meu, de le ieşeam din cuvânt, urma arestul la domiciliu şi lecturile obligatorii, gen „Pădurea spânzuraţilor” sau „Anna Karenina”. Câteodată, când tata era mai blând, mă lăsa să aleg cartea. Acum, îmi dau seama că era o metodă bună de „pedeapsă” şi cred că aş aplica-o şi eu...

Cum te-a influenţat felul de a fi al tatălui?

De la tata am învăţat să fac toate lucrurile cu migală şi răbdare. Dacă se apucă de un lucru, îl face cu atenţie, cu exigenţă. Tata nu stă niciodată fără ocupaţie, fără un hobby. Când eram micuţe, ne cosea haine amândurora: salopete, fustiţe. Chitara este o altă sensibilitate a lui – la nunta mea, ne-a cântat cu mult drag. Toată lumea îi cunoaşte tablourile. Am înţeles că meticulozitatea e o treabă bună: decât să faci ceva superficial, mai bine nu faci deloc. Sau recunoşti că nu ştii. Eu sunt începătoare în ale familiei, gospodăriei, dar, dacă vreau să gătesc, mai bine renunţ, decât să prăjesc ouă.

Numele de familie mai mult te-a ajutat sau ţi-a încurcat?

Atunci când eram la şcoală, lumea încă nu-l cunoştea. Tata a crescut odată cu „BASA-press”, cu PRO TV. La PRO am simţit cel mai mult – tata era directorul meu nemijlocit – că este o personalitate în jurnalistică. Lumea a început să remarce: „A, tu eşti fiica lui Vasile Botnaru!”. Faptul că îi sunt fiică a avut şi beneficii, dar şi multe aspecte negative. Şi la radio, şi în televiziune mereu se găseau „prieteni” care să-mi scoată tot felul de vorbe: „Asta-i proastă, nu ştie nimic, nu se pricepe”. Mă enervam groaznic, veneam acasă şi plângeam. Tata îmi spunea că nu trebuie să mă dau bătută. Cel mai greu mi-a fost în perioada în care a fost director la PRO TV. Atunci trebuia să ajung la timp la serviciu, să fac cât mai multe ştiri. Mi se făcea cea mai groaznică morală – ca nu cumva tata să fie acuzat de protecţie. Dar partea bună a lucrurilor e că, de bună seamă, am făcut „şcoala lui Botnaru” despre care se vorbeşte că ar fi una bună. Am „profitat” involuntar.

Ţi-ai dorit să-l urmezi?

Categoric, nu. Până a da la facultate, am visat să devin medic, ca unchiul meu. Opţiunea pentru jurnalistică a apărut în urma unei decizii spontane şi nici până acum nu-mi dau seama cum s-a întâmplat. Totul a venit firesc, de la sine. Unchiul şi mătuşa mea, ambii medici, m-au convins că sunt prea sensibilă pentru o meserie similară şi atunci, într-o doară, mi s-a propus să merg la concurs la Radio d’Or. M-am angajat, fără să mă gândesc că va trebui să urmez jurnalistica. După care a venit PRO TV. Şi iată că, la facultate, am îndrăgit această meserie, încât nu-mi imaginez viaţa fără ea. Cu toate acestea, simt că o să mai fac şi altceva, nu cred că mă voi opri definitiv în mass media.

Cum a suportat mama ta un jurnalist celebru şi altul în devenire?

Mama a stat întotdeauna în umbra lui tata şi, probabil, a avut o sarcină destul de complicată - a avut grijă ca toate costumele lui să fie în regulă, să arate bine. În plus, a ţinut casa şi ne-a crescut pe noi. Ea este foarte atentă la tot ceea ce facem noi, este criticul nostru cel mai sever. Îmi spune cum am arătat la prezentare sau într-un reportaj, ce nu a fost în regulă, cum mi-a fost dispoziţia – cu „antenele” ei, simte foarte bine cum stau din punct de vedere emoţional. De asemenea, nu scapă nici o emisiunea de-a lui tata de la „Europa Liberă”. E primul om pe care-l sunăm în următoarele cinci minute după emisie.

Cum sunt ziariştii din familia Botnaru? Cum i-ai descrie în câteva cuvinte?

Suntem sociabili şi prietenoşi şi încercăm să nu ne lansăm în critici. Încercăm să scoatem la iveală partea bună a lucrurilor. Mama, specializată în ziaristica pentru copii şi care a lucrat toată viaţa la Televiziunea Naţională, este foarte bună la suflet. Tata este un jurnalist care niciodată nu a renunţat la obiectivism, chiar în detrimentul banilor; e omul care nu duce lipsă de verticalitate. Iar eu abia învăţ.

Dosar

Vasile Botnaru


Un tată sever, democrat pe alocuri, jurnalist cu talente multiple - croitor, creator de mobilă, dansator, chitarist, turist, cameraman, pictor - şi Om cu literă mare. A absolvit jurnalistica la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova. Nonconformist. A purtat cercel, ca să pară mai tânăr în faţa fiicelor. A fondat, cu alţi doi colegi, Agenţia de ştiri „BASA-press”. Astăzi, e director al Biroului „Europa Liberă” pentru Moldova. Tot ce are de spus, preferă să spună în faţă. Vezi interviul de mai jos.

„Îmi doresc cel puţin doi nepoţi care să-mi fure timpul...”

Dle Botnaru, cum aţi primit vestea că Lina se mărită şi că va deveni mămică în curând?

Cu foarte mare bucurie. Mi-am dat seama mai de mult că fetele s-au maturizat şi „nu-mi mai aparţin”, când au început să mişune tot felul de băieţandri pe aici. Îi zburătăceam eu cât îi zburătăceam... Când au început să ia decizii proprii în profesie, în a-şi aranja viaţa - mezina s-a ambiţionat să plece în Franţa şi mi-am dat seama că trebuie să o încurajez, nicidecum să mă opun, iar Lina a hotărât să-şi întemeieze o familie - eram pregătit moral. Lupta în mine, desigur, egoismul părintesc cu un egoism de altă natură. Vreau foarte mult să am un nepot sau o nepoţică. Sunt curios să ştiu cum e să fii bunic şi aştept ziua când va apărea o „clonă” a Linei, indiferent cu cine dintre „coautori” o să semene. Nerăbdarea de a-mi vedea nepotul şi „pierderea” fiicei nu-mi dau pace. Când stai şi judeci la rece, sigur, le aşezi pe toate „pe poliţe”, dar oricum, sentimentele o iau înainte şi te apucă uneori şi damblaua. Când am văzut-o pe Lina în biserică, am şi lăcrimat, tot aşa cum am lăcrimat când mă suna aia mică din Franţa şi-mi spunea că nu mai rezistă.

L-aţi testat în vreun fel pe ginere?

Nu, nu, căci îl iubesc apriori, sigur, nu în măsura în care este iubit de fata mea. Nu am de ce să mă amestec, să intervin cu criteriile mele. Caut să-mi amintesc cum reacţionam eu când socrii mei încercau cumva să-şi afişeze atitudinea faţă de mine, cel venit în casa lor. Încerc să-l tratez pe Cristian aşa cum mi-aş fi dorit eu să fiu tratat într-o familie nouă.

V-aţi dorit două fete sau un băiat şi o fată?

Mi-am dorit băiat, evident, ca toţi tinerii taţi. Chiar îl vedeam cum o să meargă cu mine la garaj şi o să schimbăm plăcuţele de frână la maşină. Acum nu mi-aş imagina cum aş fi trăit fără fetele mele, nu-mi închipui ca în locul Luciei sau al Linei să fi fost un băiat. Relaţia tată-băiat este alta - după majorat, involuntar, el se îndepărtează de părinţi. Am înţeles târziu această relaţie: taică-meu a murit devreme şi atâta am apucat să-i spun: că va avea nepoţel... Atunci am stat ca doi bărbaţi şi am băut vin pe săturate. Alta e relaţia tată-fiică. Capacitatea inepuizabilă a unui bărbat de a iubi, de a fi tandru se valorifică, înainte de toate, în relaţia cu soţia lui, relaţie care, la un moment dat, devine rutină, volens nolens, şi capătă alte valenţe. Cu totul altceva e tandreţea în raport cu fiicele. E o relaţie care presupune atâta energie, atâta cosmos, pentru că fetele au nevoie în fiecare secundă de dovada atitudinii tale, de dragoste, susţinere şi mai ales acum, când ne vedem mai rar, când „le împărţim” cu băieţii lor. Încerc să împachetez în fracţiunea de secundă maximum de afecţiune. Asta-i mai mult decât poţi să le dai material.

Care este prima amintire despre Lina?

Eram atât de dornic să o văd! Era o primă experienţă, puneam mâna pe burtă şi simţeam cum se mişcă ceva acolo - un cot, un picioruţ. Când s-a născut, stăteam în faţa maternităţii, ploua, eram într-o căciulă ţurcănească şi exista senzaţia de centru al universului... Cred că atunci dragostea mea pentru soţie s-a împărţit în două clar, ca o celulă. Nu am putut să particip deplin la creşterea ei, pentru că eram student la Moscova, făceam naveta, n-am avut ocazia să o aud plângând şi cerând lapte. Dar s-a întâmplat în cazul Luciei. Fetele apar în tandem în amintirile mele.

Ce relaţie ar trebuie să existe între copil şi părinte?

Nu m-am ocupat expres de educaţia lor. Nevastă-mea a avut mai mult această „funcţie”. O făceam pe cerberul care trebuia să controleze caiete. În educaţie, probabil, am preluat maniera lui taică-meu, care era învăţător sever şi eu am avut nenorocul - sau poate norocul - să fiu chiar în clasa lui. El fiind şef de studii, trebuia să fiu exemplar în toate, ca să nu-l fac de râs... Adevărata educaţie se produce din exemple, din atmosfera din casă. Sunt absolut convins că e greu să le vorbeşti unor copii care nu au cărţi în casă. Părinţii mei aveau o bibliotecă mare. Erau cărţi româneşti, din seria „Biblioteca pentru toţi”, - alea roşii, şi acum îmi amintesc coperta „Omului invizibil”. Cartea e un component indispensabil al educaţiei. Dar şi relaţia într-un cuplu: copiii ştiu foarte bine când părinţii sunt certaţi. Felul de a fi al părinţilor, maniera de a merge la odihnă, de a vorbi cu rudele, modul în care tratezi bunicii – sunt nişte elemente care educă mai mult decât „invitaţia” de genul: „Hai să învăţăm fizică sau literatură!”.

Le-aţi cusut până şi hăinuţe...

Am avut şi o astfel de pasiune. A fost o manifestare a dragostei pentru ele. Îmi amintesc cu exactitate o scenă: ele stăteau în pătuc, eu coseam salopeta şi mă chinuiam la buzunar, care trebuia să fie ideal! Până şi o poză de-a lor, când o pun în ramă, e un fel de manifestare a atitudinii. Aş vrea ca şi fetele mele să aibă un asemenea „centru de gravitaţie” în familiile lor, - şi Lucia, şi Lina au alături nişte oameni care-mi sunt dragi şi care le poartă în braţe, metaforic vorbind.

Cum aţi reacţionat când aţi aflat că Lina s-a apucat de jurnalistică?

A fost o surpriză. Am aflat ultimul. Medicina nu avea cum să o aleagă. N-am vrut să fie jurnalistă, pentru că meseria asta e foarte aproximativă, mai ales în condiţiile în care eu am început s-o fac. Era extrem de dificil să-ţi păstrezi verticalitatea, şi nu aveam cum să-i spun Linei acest lucru direct. Dar, niciodată nu le-am dat peste mâini: dacă îşi fac cucuie, n-au decât să vadă singure ce mâncare de peşte e ceea ce le interesează.

O vreme, aţi lucrat împreună la PRO TV. Cum a fost Lina în calitate de colegă?

Cel mai greu a suportat această fază ea; trebuia să muncească de două-trei ori mai mult, nu avea voie să greşească sau să-mi întoarcă vorba. Şi, totuşi, Lina a făcut faţă situaţiei. Cred că atunci când am plecat de la PRO TV, s-a bucurat, i-a venit o uşurare. Categoric, nu a fost oferta mea, dimpotrivă, am încercat să mă opun, dar directorul i-a văzut „scânteia” de viitoare prezentatoare, reporter de ştiri.

Urmăriţi ce face ea? Criticaţi, daţi reţete?

Evident, când prind vreo gafă, o expresie mai nereuşită, îi spun, cu riscul de a o scoate din sărite. În general, este binevoitoare şi înţelege că-i spre binele ei. Mai curând îi sare muştarul când intervin în vreun fel în viaţa ei personală. Sigur, o laud când e cazul, căci  munca ei de prezentatoare e extrem de dificilă, trebuie să ştii cum să exploatezi mimica, intonaţia, cum schimbi registrul de la o ştire cu 40 de morţi la una de divertisment. La rândul său, maică-sa o laudă/critică când e vorba de ţinută, vestimentaţie, machiaj.

Ce credeţi că au preluat fetele de la dvs.?

Ambiţia de a face temeinic un lucru, de a lua o înălţime, de a trece un hop. Nu se sperie de ceea ce au de făcut: merg înainte, se aruncă în apă, învaţă a înota din mers. N-am auzit-o pe Lina plângându-şi de milă că nu cunoaşte un domeniu. După ce se specializase parcă în reportaje sociale, medicale, am văzut că atacă şi alte subiecte - alegeri, politică etc. – i-am pus o bifă în CV-ul ei scris de mine. Au moştenit de la mine şi un fel de irascibilitate, pe care o regret de multe ori, dar nu am ce să-i fac, - mai bine consum această emoţie ca să mă potolesc. Simt când Lina e prost dispusă, dacă sunt inoportun cu un telefon sau cu o întrebare. Ea are grijă cum pică replica. Ţine supărarea mult, ca şi mine, dar e tot aşa de furtunoasă la împăcare. Am învăţat împreună că, oricât de supărat ai fi, şi oricât de dramatică n-ar fi situaţia, împăcarea e obligatorie - trebuie doar să întinzi cât mai curând mâna. Lina poate face în jurul ei un pic de atmosferă, încât să intri lesne în contact cu oamenii – o calitate care-i ajută să-şi trăiască viaţa din plin. Asta am văzut la taică-meu care ştia să comunice, să fie darnic la complimente, să fie atent cu subalternii... Căci viaţa şi relaţiile cu oamenii ţi le construieşti din mici amănunte, nu din situaţii dramatice.

Ce aşteptaţi în continuare de la Lina şi Lucia?

Îmi doresc să am cel puţin doi nepoţi sau două nepoate, care să mă stoarcă de bani, să-mi fure timpul. Le-aş citi poveşti, enciclopedii, am cânta şi am desena împreună, am face escapade în natură... Vreau ca fetele să călătorească, să vadă multă lume, să li se deschidă orizonturi, să nu rămâne în găoacea de aici, chiar dacă avem Internet şi 40 canale de televiziune. Toţi copiii de azi merită să profite de partea frumoasă a globalizării, să-şi poată valorifica talentele şi să nu-şi reprime nici o pornire sufletească. După mine, să admiri o pictură într-un muzeu din Europa e mult mai important decât să te duci la nu ştiu ce petrecere sau să-ţi cumperi o ţoală bogată. Spun, poate, nişte banalităţi, dar am înţeles că energiile pe care am avut norocul să le captez, clătindu-mi ochii în arhitecturi, peisaje, tablouri te ţin în formă, îţi fac mintea elastică.

Rodica Trofimov

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°