VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Arina Sato-Ababi. Femeia care nu întreabă cît e ora
August 2009, Nr. 64-65

Arina Sato-Ababi. Femeia care nu întreabă cît e ora

Comentează   |   Cuprins

O prezenţă efervescentă, curioasă. Cu un dar de povestitoare, aşa cum îi stă bine unei scriitoare. Căci, pe lîngă meseria de medic, o „practică” şi pe cea a unui om de litere. Aşa că interviul nostru depăşeşte cu mult cadrul personal, căsătoria ei cu un japonez, cei doi copii ai lor, Miya şi Danny, viaţa lor împărţită între Tokyo şi Chişinău şi visurile Arinei Sato-Ababi de a deschide în capitală o clinică medicală de inspiraţie japoneză.

Discutăm despre ingineria genetică, timpul relativ şi tinereţea fără bătrîneţe, filozofia anticilor, eroismul lui Mihai Viteazul, nefericirea lui Marylin Monroe şi trendurile literare. Zice că nimic nu este întîmplător pe lume, pînă şi întîlnirea noastră. Şi pentru că toată viaţa ei i-au plăcut samuraii şi gheişele, a simţit că trebuie să scrie cărţi, tot despre samurai şi gheişe, culturalizînd Chişinăul în tematica niponă. Judecînd după vînzări, Arina este o romancieră de succes, care deja are în cap schiţa celui de-al treilea roman al său.

Niciodată nu trebuie să ne uităm rădăcinile. Asta mi-a spus mereu tata. Îmi pare rău că nu posed la perfecţie limba română. Toate rudele pe linia tatălui locuiesc la Timişoara. Aşa s-a întîmplat, pe timpul Uniunii Sovietice, să merg la şcoală cu predare în limba rusă, iar mai apoi să fac şi facultatea de medicină în rusă. Mă consider pe jumătate bielorusă şi pe jumătate – româncă. Mama a fost profesoară de limba bielorusă. Ea avea 18 ani cînd a venit la stagiere în Chişinău. Şi l-a întîlnit pe tata: un roşcat ce semăna cu un viking.

 Bunicul meu, Piter Snitka, aristocrat bielorus, a avut curajul să emigreze în 1905 în America. A trăit mulţi ani în Dallas. Singurul lucru trist din povestea lui americană e faptul că nu a putut să o ia şi pe bunica cu el, ea rămînînd la Minsk. Au trăit o poveste extraordinară de dragoste, ca în romanele cu poveşti de dragoste imposibilă. Ţineţi minte ce spunea regele Solomon? Dragostea adevărată este moarte. Pînă la urmă, cu preţul propriei vieţi, căci a fost catalogat trădător de patrie, s-a întors în Belarus. Deşi bunica l-a rugat să rămînă peste ocean şi să-şi caute de viaţa lui nouă. Au stat împreună vreo cinci ani şi aşa a apărut pe lume mama mea. A fost împuşcat, ca duşman al poporului şi i-a fost confiscată toată averea. Astăzi, în locul moşiei este ridicat Univermag-ul din Minsk. Cînd am fost cu mama în vizită, mi-a zis că ştie demisolurile mai bine decît directorul magazinului.

 Cei care ne modelează, spre bine sau, dimpotrivă, ne implantează complexe, sînt părinţii noştri. E foarte important ceea ce pun ei în noi. Ai mei întotdeauna au avut încredere în mine şi m-au sprijinit. Cînd nu am reuşit din prima la facultate, mama mi-a fost alături. Şi am reuşit din a doua.

 Este o încălcare a drepturilor pacienţilor dacă nu le vorbeşti în limba lor. De aceea, mă străduiesc să vorbesc în limba română cu pacienţii mei.

 Încă din copilărie am trăit senzaţia că trebuie să fac ceva pentru oameni, că am o predestinaţie. Am fost un copil fericit.

 Ca să văd oamenii mai fericiţi, am devenit medic.

 Fericirea e armonia din jurul meu. Sînt fericită cînd văd un rezultat. Cînd tratez un copil. Fericirea unei femei constă în copiii ei. Pentru altcineva, sînt emoţiile extremale generate de un „Ferrari”, condus cu 200 la oră. Sînt fericită atunci cînd de mine este nevoie. Am fost fericită să văd că majoritatea cărţilor mele s-au vîndut.

 Căsătoria mea cu un japonez nu este întîmplătoare. A fost predeterminată. Ceva s-a întîmplat în galaxie. E adevărat că omul singur îşi creează fericirea, dar sînt lucruri pe care el nu le poate schimba, e ca şi cum ai merge cu maşina şi ai vrea să te opreşti, dar te refuză frînele. El nu e frumos şi nu e Arnold Schwarzenegger, şi nici Alain Delon sau Clint Eastwood ori Tom Cruise. Dar e omul care mă înţelege profund.

 Toată viaţa am fost fană a lui Bruce Lee
, a filmelor cu shaolini, iubeam ieroglifele chinezeşti. Simbolurile Japoniei pentru mine erau ceva ieşit din comun. Cred că totul a fost doar un context – şi judo, pe care l-am practicat cîţiva ani, şi pasiunea mea pentru chimia analitică, interesul faţă de gheişe şi samurai. Ca mai apoi totul să facă parte din viaţa mea. Plus, noi europenii, mereu am fost atraşi de necunoscut şi ne-a fost interesant să descifrăm enigmele Orientului.

 Tata a vrut ca soţul meu să fie obligatoriu român. În sensul că acolo unde te-ai născut, acolo şi trebuie să fii de folos, să nu cauţi miri peste mări şi ţări. Ca fata tatei (am doi fraţi mai mari), el şi-a dorit să mă mărit din mare dragoste cu un Făt-Frumos puternic şi deştept. Cînd l-a văzut prima dată pe soţul meu, mai n-a leşinat. Şi-a revenit din şoc după o perioadă destul de lungă. Împăcat cu ideea că are ginere samurai, este astăzi cel mai bun tată-socru şi bunic din lume. Este un om extraordinar, are 72 de ani şi este un adevărat patriot al acestui pămînt.

 Fidelitatea este o chestiune de principiu pentru japonezi şi ştiu că el nu mă va înşela. Presupun că poate să se uite la nişte site-uri cu fete, dar nu va face acest pas în realitate. El s-a căsătorit destul de tîrziu şi pentru niponi căsătoria este ceva sfînt. Deşi ne despart mii de kilometri, căsătoria noastră durează de şapte ani. Ca să nu-i simţim lipsa, ne sună în fiecare dimineaţă şi seară.

Visul meu e să fiu şi mai puternică. Trebuie să demonstrez că sînt mai bună şi sînt capabilă să muncesc şi să am ceva al meu. Există un fel de concurenţă între noi, pentru că avem culturi diferite şi pentru ei (japonezii), eu sînt dintr-o altă lume. Or, japonezele sînt cele care au grijă de familie, iar soţii le asigură din punct de vedere financiar. Ei pot să lucreze în alt oraş sau regiune a Japoniei şi să-şi vadă familia destul de rar. Japonezele au casă, au de toate, dar îşi văd soţii o dată în lună.

 Cea mai frumoasă experienţă din viaţa mea de pînă acum sînt cele 3 luni petrecute în clinica doctorului Hisatake Nodjima din Tokyo, nominalizat la premiul Nobel în domeniul medicinii, specializat în tratarea maladiilor oncologice. Am lucrat în calitate de primă asistentă a lui, el oferindu-mi încredere deplină. De acolo, m-am molipsit de ideea de a deschide la Chişinău o clinică în domeniul sănătăţii şi frumuseţii. Mai ales că japonezii au atîtea secrete şi remedii pentru o viaţă lungă şi tinereţe fără bătrîneţe. Am încercat multe creme de întinerire şi pe toate le-am recomandat prietenelor mele.

 Femeile sînt cele mai vulnerabile la noţiunea de „trecere a timpului”, de aceea sînt mai preocupate ca bărbaţii în găsirea unor soluţii miraculoase de a arăta bine întotdeauna.

 Cîteodată, îmi interzic să mă uit la ceas. Conştientizez că timpul trece şi că îmbătrînesc. În subconştientul nostru şi în genele noastre este implantată noţiunea de timp şi cu cît mai mult te uiţi la ceas, cu atît mai mult simţi această legătură cu eternitatea. E demonstrat faptul că în galaxia noastră timpul este „altul”. Cosmonauţii care se află pe staţiile cosmice nu îmbătrînesc aşa repede precum ar îmbătrîni pe Pămînt. Reiese că timpul este o noţiune extrem de relativă. Omul este programat, din punct de vedere biologic, să trăiască pînă la 100 de ani.

 Starea noastră interioară depinde şi de dispoziţie. De la stresuri ni se trag foarte multe, iar de la nervi vin bolile. În plus, cînd o femeie este mulţumită de ceea ce are, ea este fericită şi... tînără. Şi dimpotrivă, cînd este nemulţumită şi măcinată de griji, îmbătrîneşte mai repede. Pe faţa noastră scrie totul.

 Omul poate face orice, numai să vrea. Nu sînt tipul femeii fatale, care poate şi vrea totul cu orice preţ.

 Libertatea morală este importantă pentru femeia de astăzi, care vrea să se realizeze nu doar ca soţie şi mamă şi care nu are nevoie de coroana de aur. Nu i-am înţeles niciodată pe bărbaţii care îşi încuie soţiile în casă şi nu le permit să aibă serviciu, să se îmbrace cum vor. Controlul pînă la fiece mişcare se numeşte despotism şi tiranie.
 Scrisul este ca un hobby pentru mine. Dacă romanele mele se vînd, înseamnă că cititorii au găsit lucruri curioase, care i-au ajutat să descifreze multe din secretele Japoniei.

 Prima mea carte, „Aroma florii de cireş” („Aromat sakurî”) este dedicată Japoniei şi culturii japoneze. Cea de-a doua, „Blagosloviţi de lumina Japoniei” („Blagoslovennîe svetom Iaponii”) este o incursiune în lumea gheişelor şi a ninja asasinilor. Scopul cărţilor mele a fost să deschid cititorilor europeni o uşă spre îndepărtatul Răsărit, pentru a nu ne teme de necunoscut, ci dimpotrivă, să fim deschişi spre colaborare.

 Următorul roman, „Ţara Iamato” va fi scris în stil poliţienesc, va avea un subiect de dragoste împletit cu dramă, o istorie despre căutările a doi oameni care nu au putut mult timp să se întîlnească şi care erau predestinaţi unul altuia.

 Cînd am ajuns prima dată în Japonia, mă temeam să ies din casă. Aveam impresia că am nimerit pe altă planetă. Peste cîteva zile am început să mă obişnuiesc cu oamenii, să văd cît sînt de buni şi receptivi. Cînd am revenit acasă, am trăit alt şoc – toţi oamenii erau mari, înalţi, albi la piele, cu muşchi frumoşi, adevăraţi „elefanţi” ce poartă mărimea 45 la pantof. Trăiesc în două ţări, dar vreau neapărat să fac ceva pentru ţara noastră.

 Peste tot unde merg, declar că sînt moldoveancă şi că sînt din Republica Moldova. Mulţi concetăţeni de-ai noştri, cînd se află în străinătate, „uită” care le este naţionalitatea. Sîntem o ţară săracă, dar problemele noastre economice nu pot să dureze o veşnicie. Moldova se schimbă. Oraşul nostru nu se compară cu nici un Tokyo, Paris sau Moscova la capitolul verdeaţă şi aer curat. Noi nu avem atîtea fabrici şi uzine, precum are Austria, de exemplu, dar ce aer avem! Ce oameni deştepţi şi cu suflet mare!

 De aceea cred că n-aş putea trăi permanent în Japonia - îmi este greu fără Patrie.

 Sînt un om credincios, chiar şi greşelile pe care le facem ne sînt date de la Dumnezeu. De multe ori m-am întrebat de ce sînt atît de multe cazuri de suicid în Japonia. Ei sînt budişti şi cred în reîncarnare. Nu pot şi nu trebuie să-i judec, dar ei au o atitudine neserioasă faţă de propria viaţă. Dacă nu le reuşeşte ceva, se retrag. În schimb, noi, ortodocşii, luptăm pînă la capăt, pentru că avem o singură viaţă, care nu are preţ.

 Dacă am inspiraţie, scriu foarte repede. O carte pot să o scriu într-un an. Dacă nu ai inspiraţie, poţi să te opreşti pe 20 de ani, aşa îmi spun profesorii şi îndrumătorii mei în literatură, Heidegger, George Sand. Oceanul mă inspiră cel mai mult. Această imensitate mă face să meditez şi să visez în acelaşi timp.

 În adolescenţă, l-am citit pe Ion Creangă, Tudor Arghezi, Eminescu, Puşkin şi Tolstoi..., nu numai pe Karl Marx. „Luceafărul” l-am citit integral, în original. Am citit mult din opera lui Alecu Russo şi acolo unde nu mi-a fost clar, am tradus cu dicţionarul. Toate postulatele lui de atunci sînt actuale şi astăzi. Din literatura mondială, îmi plac operele filozofilor, Seneca în primul rînd. Apoi, în topul preferinţelor vine literatura ştiinţifică, Michele Covali. Desigur, preferaţii mei sînt A. Cristie, R. Stout, P. Coelho, M. Mitchell. Îmi plac la nebunie romanele de dragoste. Cineva spunea că dragostea adevărată este ca o fantomă: toţi au auzit despre ea, dar nimeni nu a văzut-o. Dragostea e forţa care ne mişcă.

 Cînd a murit mama, acum trei ani, am petrecut mult timp în biserică. Am avut un moment, un dar, în care am scris prima şi a doua carte. Dumnezeu are grijă să ne dea anumite daruri, pe care nu trebuie să le îngropăm în pămînt.

Chestionar

Nume: Arina Sato-Ababi
Data, locul naşterii: 24 octombrie 1977, or. Chişinău
Profesia: medic de familie, scriitoare
Semn zodiacal: Scorpion

1. Principala trăsătură: loialitatea.
2. Principalul defect: lenea.
3. Ocupaţia preferată: călătoriile în locurile istorice.
4. Ce este, pentru mine, fericirea perfectă? Armonia cu tine însuţi şi cu cei din jur. Fericirea sînt copiii mei.
5. Ce urăsc cel mai mult? Minciuna şi prostia.
6. Care ar fi, pentru mine, cea mai mare nenorocire? Pierderea unui om apropiat.
7. Cea mai importantă reuşită? Munca de asistentă medicală la Clinica doctorului Nodjima din Tokyo. Naşterea copiilor.
8. Cel mai mare regret? Că viaţa nu e infinită.
9. Cea mai mare teamă? Mă tem de război.
10. Cu ce personaj istoric aş vrea să stau de vorbă? Regina-faraon Hatshepsut, cu regele Solomon, cu Maria Magdalena. Cu Dumnezeu.
11.  Personaj istoric care îmi trezeşte cel mai mult antipatie? Herostrat, care a dat foc Bibliotecii din Alexandria.
12.  Culoarea preferată: violet, indigo.
13.  Floarea preferată: orhidee, crinul.
14.  Parfumul preferat: „Pleasure”, Estee Lauder.
15.  Maşina preferată: „Ferrari”, „Toyota Supra”.
16. Brand de îmbrăcăminte preferat: Christian Dior, Chloe.
17. Magazinul preferat: „Tiffany&Co”, „Cartier”.  
18. Băutura preferată: suc de grapefruite cu gheaţă şi bucăţi de marţipan cu ciocolată.
19. Scriitorul preferat: E. M. Remarque, J. London, P. Coelho, Chesterfield, A. Maurois.
20. Eroii preferaţi din literatură: Scarlett O’Hara, Laura (Petrarca), Romeo, Julieta, Beatrice.
21. Cartea preferată: „Stăpînul imperiului”, Olesi Beniuh.
22. Muzica preferată: clasică, Sarah Brightman, Mylene Farmer, Andrea Boccelli.
23. Filmul care mi-a plăcut cel mai mult: „Casablanca”.
24. Deviza: Totul sau nimic. Ceea ce nu ne omoară, ne întăreşte.

Text: Rodica Trofimov.
Fotografii: Florin Tăbîrţă.
Ţinută: Magazin “Perspektiv”.
Bijuterii: „Frey Wille”, „Swarovski”, „Pianegonda” (Magazin „Toricado”).
Pantofi: „Richmond”, „Pollini” (Butic „Noble Gallery”).
Locaţie: Hotel „Royal Park”.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Excelent!Bravo!!!
Mihaela   -  
22 Aprilie 2011, 00:23
Sus ↑
e un personaj model
y   -  
17 Octombrie 2014, 12:52
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
-3°