VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Eugenia Todoraşcu până la lacrimi
Decembrie 2006, Nr. 32

Eugenia Todoraşcu până la lacrimi

Comentează   |   Cuprins

OAMENI MARI >> Cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Aşa a jucat întotdeauna Eugenia Todoraşcu. Altfel n-a ştiut, n-a putut şi nici n-a vrut să joace. Puteau fi lacrimi de înduioşare, de necaz, de durere, dar puteau fi şi de râs nestăvilit. Şi n-o să ştie nimeni niciodată unde s-a aflat actriţa mai în elementul său – în dramă, în comedie sau în tragedie. Nici pedagogii, nici regizorii şi nici colegii. Iar spectatorii nici n-au de unde şti. De fiecare dată, când evolua actriţa, toţi erau ferm convinşi că tocmai acesta este domeniul ei, al Eugeniei Todoraşcu. Ce a marcat-o, mai ales, n-aş putea spune nici eu – rolul Nurcăi din „De ziua nunţii” de V. Pozov, sau cel al Mariei, servitoarea cârnă din „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare, Mariuţa din „Al patruzeci şi unulea” de B. Lavreniov, sau Comisarul din „O tragedie optimistă” de V. Vişnevski? Le-a dat viaţă acestor şi altor eroine cu aceeaşi generozitate şi cu aceeaşi osârdie, le-a clădit din trudă şi chin, plămădite în lacrimi durute, curate, neprefăcute. Ceea ce sclipea uneori între genele Eugeniei Todoraşcu nu era obişnuita rouă a ochilor femeieşti.

Născută în anul 1936, în familia unor ţărani ucraineni din satul Glinaia, raionul Tiraspol şi absolvind în 1954 şcoala medie rusă, Eugenia Todoraşcu s-a prezentat peste un an în faţa comisiei de examinare a Şcolii de teatru „B. V. Şciukin”, care sosise la Chişinău pentru a selecta, educa şi lansa pe orbita artei vahtangoviste un grup de actori moldoveni. La început, Anna Alexeevna Orocico, preşedintele comisiei, a luat notă de faptul că Eugenia poseda la perfecţie rusa şi s-a înviorat, întrezărind în fetiţa cu cosiţe o viitoare mijlocitoare între grup şi corpul didactic, dar, răsfoindu-i mai apoi documentele şi aflând că nu cunoaşte aproape deloc limba română, o sfătui cu regret pe candidată să-şi încerce norocul în altă parte. Sub privirile iscoditoare ale asistenţei, Eugenia îşi împături maşinal documentele şi ieşi. Abia în hol îşi reveni, încetinind paşii, se opri, ezită o clipă şi... intră înapoi.

- Ai uitat ceva? o întrebă Anna Alexeevna.
- Nu, n-am uitat nimic.
- Atunci la ce te-ai întors?
- Examinaţi-mă.
- Bine, dar dumneata nu cunoşti limba.
- Am s-o învăţ. Examinaţi-mă.
A examina un candidat lipsit de perspectivă înseamnă a pierde o jumătate de oră atunci, când dincolo de uşă aşteaptă încă o sută cincizeci de tineri hotărâţi să încerce marea cu degetul. Dar Eugenia avea timp berechet.
- Ce să recit mai întâi? Proza, fabula, poezia?..
Asistenţa făcu un schimb de priviri.
- Domnişoară, eşti liberă, îi arătă spre uşă un bărbat în ochelari cu sticle verzui.
- Dacă nu mă ascultaţi, nu mă duc nicăieri, rosti fata încet, dar ferm, privind spre Anna Alexeevna, de parcă simţea că anume din partea ceea va răsări soarele.
- Bine, căzu de acord bărbatul cu ochelari, îţi propunem un studiu. Pregăteşte-te, concentrează-te. Aşa-a. Acum imaginează-ţi că ai în mânecă... un şoarece!

Aici urmă ceva neverosimil: candidata scoase un ţipăt infernal, îşi aruncă iute vestuţa de pe ea şi o luă la goană prin aulă; ocoli masa profesorilor şi, zărind într-un ungher un scaun, sări pe el, iar de acolo – pe un dulap vechi, butaforic, care, fireşte, nu rezistă. Şi toate acestea însoţite de un ţipăt nesfârşit şi doi ochi rotunjiţi de groază, care urmăreau pe podea mişcarea şoarecelui închipuit (actualii colegi ai Eugeniei Todoraşcu povestesc şi astăzi acest caz, amintindu-şi că la ţipetele ei dădură buzna în aulă uşierul, decanul, pompierii şi chiar un miliţian).

- Spune-mi, te rog, de bună seamă te temi de şoareci? o întrebă atunci Anna Alexeevna.
- Da de unde? răspunse candidata, îmbrăcându-şi hăinuţa. Nu mă tem deloc. Să prind vreo unul?
- Nu, nu trebuie, te cred. Acum citeşte-ne ce-ai pregătit: proza, fabula, poezia – totul.
A treia zi, după ultimul tur, Eugenia se apropie de viitorii săi colegi – un grup de nouăsprezece tineri fericiţi, care se adunaseră într-un colţ de curte şi-şi împărtăşeau zgomotos bucuria – şi li se adresă:
- Bună ziua! La mine cheamă Jenea. Eu învăţat cu voi... la actrisa.
- Bine făcut, răspunse unul mai dezgheţat şi toţi izbucniră în râs. Nu era un râs maliţios, dar, oricum, trebuia să se deprindă cu el, pentru că avea să-l audă încă multă vreme.

Au urmat studiile – cinci ani supraîncărcaţi cu lecţii, texte, fragmente, beletristică, plus însuşirea treptată şi minuţioasă a limbii – un program arhiplin pentru o fată de douăzeci de ani, dar „haholka”, pentru că aşa o botezaseră în glumă băieţii, nu se dădea bătută. Mai mult decât atât: pe la sfârşitul anului trei, în vocabularul ei au început să apară nişte cuvinte alese şi rare, că trebuia să le cauţi prin cine ştie ce dicţionare explicative. Învăţa în fiecare zi câte trei-patru cuvinte, iar a doua zi jongla cu ele. Încetul cu încetul, glumele la adresa ei au prins a-şi pierde sarea şi spre finele anului cinci, în grup erau douăzeci de absolvenţi moldoveni.

Debutul – rolul Emei în spectacolul „Costumul de nuntă”, un vodevil clasic francez – nu poate fi numit modest, dar nici extraordinar, pentru că în cazul unui vodevil de diplomă se contează mai mult pe elan, ritm, tinereţe, decât pe realizări individuale; genul însuşi obligă regia să mizeze pe ansamblu. Şi atunci tinerii interpreţi, lipsiţi deocamdată de tehnică şi de experienţă, sunt nevoiţi să îmbrace calapoade şi să încerce a le însufleţi. Eugenia Todoraşcu a reuşit să facă acest lucru. Veşmântul rolului ei a prins viaţă, dar se vedea cât colo că i-i strâmt, că o stinghereau chingile personajului, privând-o de libertatea de care avea nevoie şi spre care tindea natura ei fulminantă, excentrică. A trebuit să treacă patru ani, ca să i se încredinţeze rolul Mariei din „A douăsprezecea noapte” de Shakespeare, rol analog, parcă, cu cel al Emei, rol de aceleaşi dimensiuni, de acelaşi conţinut, însă de o deosebită respiraţie şi factură. Şi aici Todoraşcu şi-a găsit albia dezinvolturii, alături de trioul Fusu-Todorov-Caraciobanu, un splendid aliaj actoricesc. Doi bufoni şi unchiul stăpânei, veşnic chefliu – ce companie îşi mai poate dori o cameristă predispusă spre farse şi calomnii? Şi bietul Malvolio (în rol – Ion Ungureanu), care va avea mult de pătimit de pe urma acestor calomnii – răvaşul fictiv cu declaraţia de amor, întemniţarea, batjocura şi ireversibila cădere în dizgraţie – toate îşi vor lua începutul de la Maria, personaj de o disponibilitate demnă de invidiat. Chipul shakespeareian creat de interpretă va aminti un mozaic alcătuit dintr-o sumedenie de pietricele multicolore. Intuind cu o rară acuitate psihologia eroilor simpli, din popor (pe parcursul creaţiei sale actriţa va reveni de nenumărate ori la această temă), Eugenia Todoraşcu a ştiu să câştige, să cucerească simpatia publicului de la prima apariţie în scenă. Poate că trebuie să căutăm explicaţia şi în dezvoltarea rectilinie a rolurilor, care i-au revenit, deoarece personajele ei ne-au câştigat încrederea de la bun început...


Un mare merit al spectacolului „A douăsprezecea noapte” (regia – A. A. Orocico) a fost succesiunea bine dozată a scenelor comice şi celor triste, echilibrul dintre major şi minor. În virtutea consecvenţei structurii sale interioare, personajul Eugeniei Todoraşcu rămânea undeva separat de momentele dramatice ale spectacolului, dar actriţa găsea câteva semitonuri umbrite, câteva sclipiri todoraşchiene ale ochilor, întregind parcă astfel rolul.

Şi – cine ştie – poate că în această soluţie se întrezăreşte nedesluşită tendinţa spre un material dramatic? Chiar dacă n-o fi fost aşa, aceeaşi stagiune (1963-64) i-a oferit un asemenea material în piesa lui V. Rozov „De ziua nunţii”. La rolul Niurei, de care s-a învrednicit Eugenia Todoraşcu, au visat multe actriţe din teatrele Uniunii de atunci. Sufletul Niurei, mare, nobil, străluceşte ca o nestemată printre ceilalţi eroi ai pieselor de odinioară; e acelaşi pescăruş al lui Cehov, care se zbate, disperat, şi tinde spre o dragoste mare, adevărată, pe care soarta i-o dă, apoi i-o răpeşte chiar de ziua nunţii.

Piesa începea cu scena pregătirilor de nuntă: cumpărături, angajarea muzicii, gătirea rochiei de mireasă. În total dezacord cu tot ce se întâmplă în jur sunt doar ochii mari şi umezi, străini de toate, ai eroinei, care parcă ne spun: „N-o să fie nici un fel de nuntă. Şi nici nu poate fi.” Jocul rezervat al actriţei vizează nu atât situaţiile înseşi, cât ecoul lor, nu atât ceea ce se întâmplă, cât ceea ce s-ar putea întâmpla. O astfel de soluţie era ceva nou în teatru la vremea aceea, iar jocul Eugeniei Todoraşcu ne-a demonstrat că acel ceva nou avea tot dreptul la existenţă, astăzi constituind o tratare obişnuită, de rutină chiar.

Pe lângă rolul disponibil pentru ea, actriţa a avut noroc şi de un strălucit partener de scenă – Sandri Ion Şcurea. Pe cât de nefericită era soarta eroilor, pe atât de binevenit e acest cuplu de interpreţi, pentru că diferenţa de caractere, de viziuni, exclude oricare altă evoluare a relaţiilor. Acel gest de sacrificiu din finalul spectacolului, în numele fericirii altora, când soarta şi dragostea ta sunt călcate în picioare, putea să pară pozant (mai ales, astăzi), dacă actriţa nu l-ar fi pregătit de la bun început, scenă cu scenă, replică cu replică. Rolul din acel spectacol a constituit o revelaţie atât pentru actriţă, cât şi pentru regizor. Anume atunci a germinat cea de-a doua faţetă a talentului Eugeniei Todoraşcu – potenţialul dramatic. În acelaşi an, 1964, actriţei i se conferă titlul onorific de artistă emerită, de altfel – primul asemenea titlu la „Luceafărul”.


În stagiunea 1966-67, prin decizia comună a consiliului artistic (ce noţiune arhaică!) Eugeniei Todoraşcu i se acordă rolul Mariuţei în spectacolul „Mai tare ca dragostea” – o dramatizare a nuvelei lui B. Lavreniov „Al patruzeci şi unulea”. Deşi reuşise între timp să acumuleze suficientă tehnică interpretativă, în acest spectacol actriţa nu va apela la ea. Nu va face uz nici de marea sa capacitate de a exterioriza zbuciumul lăuntric al eroinelor sale. Ea va presta un joc dur, exploziv, fără rezerve şi repartizări. Rolul Mariuţei nu mai aminteşte un mozaic drăgălaş, ci un basorelief sculptat în stâncă, pentru că actriţa a atins în el performanţe excepţionale, prezentându-ne un personaj de o zguduitoare forţă emotivă. De-a lungul anilor, Eugenia Todoraşcu a colaborat cu o pleiadă de regizori, mai mari şi mai mici, a gustat din produsele dramaturgilor locali şi universali, a jucat pe mai multe scene ale teatrelor din ţară şi ar fi greu de presupus care scenă îi va găzdui talentul mâine. Vă sfătuiesc: deschideţi-vă urechile în patru. Dacă muzicienii cântă la instrumente, instrumentul actorului de teatru este fiinţa lui însăşi. Încordaţi-vă uşor auzul şi o să desluşiţi glasul instrumentului la care cântă Eugenia Todoraşcu: cântă, răvăşind până la lacrimi.

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

astazi s-a stins aceasta mare actrita, din fericire contemporana pentru noi si din pacate, nu pentru copii nostri
olesea paiu   -  
20 Iulie 2010, 15:56
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°