VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Dumitru Tanmoşan. Dansează pentru tine
Decembrie 2007, Nr. 44

Dumitru Tanmoşan. Dansează pentru tine

Comentează   |   Cuprins

Privirile sunt atrase nu numai de muşchii lui rotunzi de sub tricou. Mai degrabă te magnetizează magia pe care o creează pe scenă atunci când e vorba de dans.

Eroul nostru este coregraf. Unul dintre puţinii de la Chişinău. E şi dansator, evident. Îi zice Dumitru Tanmoşan şi a adus un suflu nou în dansul nostru modern. Fiul unor dansatori profesionişti, a urât din copilărie patologica constatare „da ai să dansezi aşa, ca mama şi tata?”. Totul a venit firesc în viaţa lui, când sentimentele pur şi simplu s-au trezit la viaţă. De atunci, se grăbeşte să trăiască şi să creeze. La ora actuală, trupa lui, „Fan - F.art”, este una dintre cele mai solicitate din show-business-ul moldovenesc. Vedetele se bat după coregrafia lui Tanmoşan, ştiind că aceasta va asigura un show de calitate.

Tan-mo-şan
Pe piatra de mormânt a bunelului meu scrie „Constantin Tan-mo-şan”. A venit la Chişinău din China, în timpul revoluţiei. S-a căsătorit cu o moldoveancă, în satul Cahovca, a fost rebotezat cu prenume rusesc, iar numele de familie i-a fost scris împreună. Aşa că am 25%  sânge de chinez şi rude în China pe care nu le-am văzut niciodată. Ambii părinţi sunt dansatori, Ludmila şi Victor Tanmoşan, ambii şi-au dedicat viaţa Ansamblului „Joc”. Tata a mai dansat în „Mărţişor”, apoi şi-a făcut propriul ansamblu de dansuri, „Căruţa”. Nu mai este printre noi de mai bine de doi ani. A fost mulţi ani coregraful Teatrului „Satiricus”.

Funcţii
Sunt coregraful teatrului „Satiricus Ion Luca Caragiale” şi asta e meseria mea de bază. Mai colaborez şi cu teatrul „A. P. Cehov”. De cinci ani, sunt conducătorul artistic al show-baletului „Fan-F.Art”. Am debutat ca dansator la Teatrul de Operă şi Balet, iar studiile mi le-am făcut la secţia de la coregrafie a Colegiului „Ştefan Neaga”.

Magia dansului
În copilărie nu vroiam să dansez nici în ruptul capului. Mă enerva faptul că toţi îmi spuneau că am să devin dansator aşa, ca părinţii, nu aveam altă ieşire din situaţie. Într-o vară, am mers cu tata într-un turneu, la Sergheevka. După un dans, sala a explodat în aplauze. Am rămas profund impresionat - am căzut jos de mirare... cât de mult poate să te iubească publicul. Aveam 11 ani. Atunci, probabil, s-a trezit ceva în mine, orgoliul mai degrabă – vroiam şi eu să fiu aplaudat la scenă deschisă.  

Magia teatrului
Recunosc că, nu fără ajutorul părinţilor, am ajuns la Teatrul de Operă şi Balet. M-am îndrăgostit ca un copil de mirosul scenei şi al culiselor, m-a înnebunit atmosfera şi viaţa de dincolo de cortină... Teatrul ori îl iubeşti, ori nu-l iubeşti deloc. Venit de la „Neaga”, nu aveam nici o pregătire, dar am muncit foarte mult ca să-i ajung pe toţi ceilalţi din urmă. Dimineaţa, fiind la colegiu, mă ocupam de unul singur; seara, după repetiţiile din teatru, rămâneam şi repetam mai departe. Într-un sfârşit, lumea din teatru mi-a apreciat strădaniile, spunându-mi că pot face şi eu ceva.

Show-balet „Fan-F.art”
Acum cinci ani, m-am întors din deplasare cu o idee fixă în cap – de a face propria trupă de dans. Probabil şi din imperativul de a mă exprima, dar şi din simţul libertăţii profesionale. În două zile, am adunat trupa. În anul acesta, „Fan-F.art” împlineşte cinci ani şi concertul nostru jubiliar de la Palatul Naţional este unul neobişnuit, „Tango ad libitum” se numeşte, este o poveste modernă a femeii zilelor noastre, un spectacol în ritmuri de tango cu happy-end. De ce tango? Pentru că este un dans fără restricţii, care poate fi interpretat în mai multe feluri. În cea de-a doua parte a spectacolului am pregătit o serie de dansuri moderne, în care vom invita în scenă toate vedetele muzicii autohtone cu care am colaborat pe parcursul anilor.

Despre graniţe
Dansul nu are graniţe. Am avut propuneri să lucrez în Kiev, dar, după mine, viaţa este frumoasă şi la Chişinău. Nu-mi plac oraşele mari în care poţi să-ţi pierzi identitatea şi să o iei razna. În viaţă, spre deosebire de artă, trebuie să ştii unde să te opreşti. Nu-mi prea plac nici apartamentele „spaţioase”: prefer să ştiu exact ce şi unde se află în propria casă - într-un spaţiu mare, se acutizează sentimentul de singurătate. De aceea, iubesc Chişinăul şi mă bucură orice schimbare din capitala noastră, inclusiv faptul că lumea a început să meargă la spectacole.

Banii şi punctualitatea moldovenească
Îmi place punctualitatea şi corectitudinea pentru munca pe care o faci. Dacă vin la serviciu, lucrez din toată inima, dar nu numai cu o „jumătate de picior”. Şi dacă te dedici muncii tale, atunci neapărat vin şi banii, şi succesul.

Pateul fără umplutură
Toată lumea e nebună după dansurile moderne... Nu că nu ar fi interesante, după mine... Pentru mine contează tema dansului şi, dacă aceasta lipseşte, îmi vine greu să înghit acest fel de creaţie. Altceva e când spectacolul îţi atinge sufletul şi tu îţi pui întrebări şi aştepţi un oarecare deznodământ... Uneori, dansurile moderne îţi dau senzaţia unui pateu frumos, dar lipsit de umplutură. Prefer mai degrabă o sinteză a stilurilor, a clasicului cu modernul. De aceea, clasicul rămâne clasic şi încerc să învăţ din el. Clasic e tot ceea ce a fost încercat de timp şi rămâne neschimbat. Îmi place Mazor, un coregraf extraordinar, care îmbină cu foarte mult gust clasicul şi modernul. Desigur, există un Boris Eifman, chiar dacă nu-l înţelegi până la capăt, este foarte bun.

Musical şi nu numai
Desigur, mi-ar plăcea să fac un musical sau un spectacol în care să pot combina toate genurile de artă. Ar ieşi un superspectacol în ambele cazuri! Un adevărat profesionist trebuie să poată să lucreze în toate stilurile; un artist adevărat trebuie să fie cât mai amplu, să poată dansa, cânta, juca roluri. Un dans adevărat trebuie să aibă şi joc actoricesc, şi plastică.

 Meseria
Pentru mine, întotdeauna a contat părerea lui tata. În adolescenţă am fost atât de orgolios, încât nu vroiam să aud nici un sfat de la el. Mă credeam o superstea. În perioada studiilor la colegiu, am îndrăznit să spun că nu-mi place coregrafia unui spectacol şi m-am angajat să-l refac, pe gratis desigur. Am făcut multe spectacole şi mă simţeam deja superman. Trebuia să fii un mare prost să nu-ţi întrebi tatăl măcar o dată ce părere are despre încercările tale. L-am invitat la un concert. Credeam că am să-l dau gata dintr-o lovitură. A venit. Ţin minte exact locul de lângă Operă unde am stat de vorbă după spectacol. Mi-a spus atunci: „Dacă nu era ultimul număr, eu plecam cu mult mai devreme; când am să te invidiez, înseamnă că ai crescut profesional”. Fireşte, m-a făcut să mă ambiţionez şi mai tare. Peste ani, când lucram împreună la „Satiricus”, Sandu Grecu i-a spus să mă ajute la un spectacol. Tata i-a răspuns că eu nu mai am nevoie de ajutorul lui, că totul e foarte bine.
 
Dansatorii şi pensionarii
Dansul este o meserie foarte grea, care cere multe sacrificii. Dansăm 20 de ani şi ne facem pensionari. Nu mai vorbesc despre traume, care sunt inevitabile. Mie îmi place cuvântul „pensionar”... Eu demult ar fi trebuit să ies la pensie după toate legile noastre... Când intru în teatru şi aud cum lumea calculează „Încă trei ani până la pensie...”, mă apucă nebunia: „Oameni buni, ce-i cu voi?”... Eu mă simt foarte tânăr. Viaţa merge înainte, clocoteşte şi eu visez cu ochii deschişi. Am atâtea de făcut!

Coafură
În tinereţea mea am purtat părul lung: când lucram la Teatrul de Operă, era obligatoriu să ai părul lung. Era frumos şi nobil... Acum, când te uiţi la soliştii de operă, tunşi scurt sau pleşcaţi, te sperii, parcă ar fi nişte killeri în scenă. Părul probabil m-a încurcat să contemplu lumea, îmi acoperea prea tare faţa... Când m-am ras pentru prima dată pe cap, am avut senzaţia că sunt gol. Vedeam totul în jur, absolut totul. Acum sunt pur şi simplu fericit – văd absolut totul, am un diapazon foarte larg în faţă.

 The End. Happy-end
Coregraful este ca şi arhitectul – are  misiunea de a ridica carcasa unei construcţii. Abia după ce construcţia e gata, începi să pui tapete şi alte decoruri... De aceea, mă grăbesc să lucrez. Sunt un om fericit. Cred în ceea ce este mai bun, chiar dacă oamenii nu au încredere deplină unul în altul. Nu trebuie să ne pierdem speranţa – aici e toată puterea omului - să poată trece peste greutăţi.  

Text: Rodica Trofimov
Foto: Andrei Mardare, MOLDPRES


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Nu poti spune aici nici un cuvint decit Bravo!!!!! este un exemplu demn de urmat!!!
Katea   -  
09 Noiembrie 2010, 14:26
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+26°