VIP Magazin
Print
Print
Print
Print
Decalogul lui Andrei Ţurcanu
Februarie 2014, Nr. 116-117

Decalogul lui Andrei Ţurcanu

Comentează   |   Cuprins

1. A fi fecior de împărat şi a te lupta cu spânul în fiecare seară
Zilele primilor mei ani de copilărie au fost serbede. Vara, pe câmp undeva, sub un soare torid, aşteptând-o pe mama să vină cu rândul de prăşitori din celălalt capăt al lanului sau la creşa din sat, într-o joacă săţioasă, în grămada de nisip din mijlocul ogrăzii. Iar iernile, din lipsă de haine şi de încălţăminte – închişi în casă toată ziua cu grija de frăţiorii mai mici, mai trăgând câte o fugă desculţ prin zăpadă până la poartă şi înapoi. Şi cam atât. Nopţile însă erau pentru mine o feerie. Cum numai se stingea poponeţul (lămpi nu erau încă), tata începea să ne spună o poveste. De fapt, să-mi spună mie o poveste, pentru că ceilalţi fraţi, mai mici, adormeau îndată. Eu singur rămâneam până spre miezul nopţii să-l tot îmboldesc cu aceeaşi, invariabilă, întrebare când se oprea din povestit ca să vadă dacă am adormit sau ba: „Şi...?”. Şi tata, dacă se întâmpla să întrerupă povestea într-un moment greu pentru unul din cei trei feţi-logofeţi cu părul de aur creţ, ofta adânc, ca şi cum toate cele spuse se întâmplaseră cu dânsul, şi pornea mai departe. Marea bucurie şi infinita sărbătoare era să aud, uneori seară de seară, aceeaşi „Poveste a lui Harap-Alb”. Tata o spunea c-un farmec aparte, schimbând modulaţiile vocii după cum îi dictau întâmplările poveştii. Cu ochii deschişi aţintiţi în întunericul beznă al casei, ascultam peripeţiile fiului de împărat, pe care le ştiam aproape pe de rost. Povestea mă făcea de fiecare dată să tremur şi să sângerez în sinea mea, să râd sau să rămân cu sufletul la gură, împreună cu Tatăl-împărat, cu Harap-Alb şi calul său năzdrăvan, cu bengoşii prieteni ai acestuia, cu Împăratul de Verde şi, fireşte, cu răutatea de Spân. Mezinului, mai înţelept şi mai viteaz decât fraţii săi mai mari, i se va oferi împărăţia unchiului său. Dar pentru aceasta, ştiam, el trebuie să treacă toate încercările  iscodite de mintea vicleană şi sadică a Spânului, inclusiv moartea. Cât de frumos începeau toate: sfatul Sfintei Duminici, calul mâncând jăratic, întâlnirea de la pod cu „ursul” şi povaţa părintească să se păzească de „Omul Roş şi Spân”! Şi cum le întoarce Spânul: cu înşelăciune, cu cruzime, cu nedreptate! Atunci, în acele nopţi, am înţeles ce înseamnă să fii fecior de împărat şi să te lupţi cu neomul fără inimă-n el. Şi ce miracol e să mori şi să învii, iar şi iar, seară de seară! E un miracol pe care ţi-l oferă numai poveştile spuse de un tată care, probabil, în clipele acelea se simţea şi el puţin împărat. Sau, poate mai degrabă, ca şi mine, un Harap-Alb luptându-se, tot luptându-se la nesfârşit, cu marile viclenii ale răutăţii, cu toţi spânii din lume. Mare lucru sunt poveştile spuse copiilor de părinţii lor!

2. A fi cu dreptate
Tot din primii ani de copilărie mi-a rămas scrijelită adânc în toată fiinţa o întâmplare. O săptămână întreagă părinţii mei au cioplit mohorul dintr-un lan de porumb de la colhoz. Mohorul era frumos şi pentru cine nu ştie – un nutreţ deosebit pentru vite iarna. Noi, mici de tot, doi fraţi şi o soră, din urma părinţilor, prin pădurea de porumb, cu frunzele tăioase ca nişte briciuri, sub un soare nemilos de iulie, fără pic de vânt, suferind enorm, dar şi bucurându-ne (era o bucurie a întregii familii) de mohorul frumos, de faptul că văcuţa noastră va avea ce mânca la iarnă. În sfârşit, după mai multe zile de chin, buruianul, uscat, a fost scos la marginea lanului şi făcut porcane pentru a fi încărcat într-o căruţă şi dus acasă. S-a întâmplat însă că tocmai atunci a trecut pe acolo brigadierul. I-a plăcut mohorul şi pe loc a hotărât să şi-l „privatizeze”. Lanul era al colhozului, deci şi buruianul strâns, a zis el, aparţine colhozului, aşa că îl va lua şi-l va duce la fermă. Nici n-a vrut să audă de rugăminţile tatei şi de blestemele mamei. A chemat imediat pe cineva cu căruţa şi, faţă de noi, cu urletele şi sudalmele sale obişnuite, a încărcat mohorul şi l-a dus drept… la el acasă. Nu ştiu dacă aveam şase anişori, dar ţin bine minte cum strângeam pumnii şi făceam fel de fel de planuri de răzbunare (când voi creşte mare). Am crescut mare. Brigadierul câinos a sfârşit demult într-o criză alcoolică. Setea mea de răzbunare s-a stins cu anii. De atunci însă port în suflet o mânie neagră faţă de orice nedreptate. Sunt gata mereu, de la acea întâmplare, să mă iau de piept cu oricine care comite vreun abuz, vreo strâmbătate şi să apăr pe orice nedreptăţit al acestei lumi.



3. A îndrăzni şi a nu te teme niciodată de îmbucătura spirituală prea mare
Am ieşit din şcoala medie cu foarte multe şi foarte proaste lecturi. În temei, literatură sovietică. N-am avut un mentor care să mă îndrume spre literatura bună. De altfel, în biblioteca din orăşelul unde am terminat şcoala nici nu erau alte cărţi decât maculatură curentă făcută după calapoadele dogmelor de partid. La universitate, norocul m-a făcut să nimeresc într-o cameră cu Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol. Ei erau deja scriitori „celebri”, cu publicaţii prin „Tinerimea Moldovei”, premiaţi chiar pe la nu ştiu ce olimpiade-festivaluri. Important însă era altceva. Toţi avuseră norocul de nişte învăţători deosebiţi, cu biblioteci româneşti bogate. Colegii mei vorbeau de Gala Galaction, de Panait Istrati, iar eu abia dacă auzisem, fără să citesc ceva, de Mihail Sadoveanu. Mă simţeam penibil. Eram, pe lângă dânşii, o gâză. Nici măcar nu puteam buchisi liber textele româneşti cu litere latine. Aşa nu se putea! Şi m-am înfipt cu o îndărătnicie de bivol în romanul lui Horia Stancu „Asklepios”. Era prima carte care îmi nimerise în mâini. Peste o săptămână nu mai erau probleme cu cititul. Iar peste încă o săptămână profesorul de literatură universală ne-a dictat o listă de autori pe care ar fi fost preferabil să-i citim. Cumpărasem deja la librăria de cărţi româneşti „Meridiane”, printre alte volume, şi o culegere de articole despre Dante. M-am oprit la el. La biblioteca universităţii tocmai venise „Divina comedie” în traducerea Etei Boeriu. Cartea se dădea numai la sala de lectură, aşa că mi-am făcut un program strict. În fiecare dimineaţă, la ora opt fără un sfert, ca să ocup un loc în sala prea mică pentru mulţimea de cititori, eram la uşa bibliotecii. Traducerea Etei Boeriu, în comparaţie cu cea a lui George Coşbuc, este foarte complicată, cu o întreagă enciclopedie adiacentă de trimiteri la surse, explicaţii, clarificări etc. Un an întreg, din toamnă până în primăvară, am trudit asupra „Divinei comedii”, conspectând, revenind la cele citite anterior, reluând de la capăt unele părţi care îmi erau peste putere de înţeles. A fost un efort de Sisif. O bună bucată de timp nu înţelegeam nimic. A trebuit să-mi fac un carnet de neologisme. După câteva luni de caznă, unii colegi începuseră chiar să mă persifleze. Când mă întâlneau, mă împungeau în derâdere cu „Dante! Dante!”. În primăvară am terminat lectura. Îmi amintesc bine şi azi înfrigurarea cu care citeam, la sfârşit, ultimele cânturi ale „Paradisului”. Era un extaz  pe care îl pot asemui doar cu o flacără albastră, pură. A fost foarte greu, dar, cred, a fost o experienţă decisivă, pentru toată viaţa. A fost o lecţie de caracter, de tenacitate dată de mine mie însumi, o provocare şi o verificare. Lectura „Divinei comedii” m-a deprins să îndrăznesc, să nu mă tem niciodată de îmbucătura spirituală prea mare. Apropo, colegul care mă lua în zeflemea a preferat scena. Un cojocel naţional şi nişte cântecele săltăreţe erau de ajuns pentru o faimă (printre camarazii de studenţie) de cântăreţ popular. L-am văzut nu demult. Are un chip vădit buged. Cântă pe la cumetrii.

4. A fi (oricând şi oriunde) unul dintre ai tăi
Nu-mi plac parveniţii. Mă dezgustă psihologia lor superior dispreţuitoare faţă de semenii din jur, suficienţa şi sentimentul că au fost şi vor fi „aleşii” pentru toţi vecii. Vanitatea şi exagerata lor închipuire de sine care vrea să ascundă găoşenia lăuntrică sau prostia mă scârbeşte. Am cunoscut inşi care credeau că o legitimaţie oarecare, o bucată de carton fără valoare, le permite să se comporte într-un mod bădărănesc cu cei „mai de jos”. De fapt, cam toţi politicienii noştri suferă de această boală, parţial venită din cutumele ierarhiei birocratice sovietice, parţial datorată unui deficit general de inteligenţă şi cultură. Există însă şi o cauză „independentă” de îngâmfarea sau de ifosele lor subiective. Puterea, m-am convins personal, corupe lent, pe neobservate, perfid. Am simţit acest lucru după câteva luni bune de aflare într-o funcţie importantă, cu un birou de 40 de metri pătraţi situat chiar alături de biroul nr.1 al ţării, cu telefon cu trei cifre, secretar-referent în anticameră şi cu o „Volgă” întotdeauna la dispoziţie. Era o seară friguroasă, târzie când m-am surprins că se întâmplă ceva cu mine. Ceva urât, grav, ca o prăbuşire în hău. Plecam cu maşina de la serviciu. Afară ploua mărunt. Prin mâzga străzilor înotau nişte umbre zgribulite de oameni. Priveam distrat prin geamul maşinii la acele mogâldeţe grăbite. Mi se păreau departe, din altă lume, ireale. O vagă şi inexplicabilă repulsie m-a făcut, într-un moment, să-i asemăn cu o viermuială primară, dezgustătoare. Deşi se mişcau chiar alături, dincolo de geam, între noi se interpunea o distanţă nemărginită. Din interiorul „Volgii” capitonat într-un maroniu somptuos, îmi părea că dincolo se mişcă o masă informă de abjecţie, nişte fiinţe proscrise, nici măcar demne de milă. Atunci, printr-o iluminare interioară, am înţeles ce avea în inimă Elena Ceauşescu, care, se spune, privind odată la cozile imense de după geamul maşinii, a exclamat scârbită: „Ce mai vor şi viermii ăştia?”. A fost ca un duş rece. Mi-am dat seama că microbul nevăzut al rinocerizării încearcă să-şi facă loc şi în mine. La prima intersecţie i-am spus şoferului să oprească. Am coborât din maşină şi m-am înghesuit împreună cu mulţimea din staţie într-un troleibuz. Mirosea îngrozitor a sudoare, a încălţăminte răzmuiată. În comparaţie cu liniştea şi atmosfera sterilă din „Volgă”, zgomotul din troleibuz mi se părea un vacarm, un iad adevărat. Însă era o lume reală. Necăjită, obosită, înrăită, dar reală. Şi eu eram unul dintre ei. A doua zi am renunţat la maşina de serviciu. Am preferat să fiu (oricând şi oriunde) unul dintre ai mei.



5. A fi pentru părinţi
În ultimii ani de viaţă ai mamei, întâmplarea (sau norocul) m-a adus de mai multe ori pentru mai multă vreme acasă, la Cigârleni. Stăteam de vorbă cu mama ore întregi. Îmi povestea, cu plăcerea omului care are, în sfârşit, cu cine schimba o vorbă, „noutăţile” satului. Eu mai adăugam câte o replică. Şi ea revenea la nişte detalii. Până când subiectul, epuizat, era reluat de mine într-o formulă parodico-ironică, „deconstructivistă”, şi mama, făcând-o pe supărata, încheia „supărată” cu invariabila admonestare care însemna şi dragoste, şi mândrie de aşa „băiet”, şi încă multe altele: „Măi, căposu’ de Antonescu!...”. Era o vorbă rămasă de la cineva care trecuse în timpul războiului prin satul nostru şi care se plângea de nişte necazuri pe care i le-a pricinuit … „căposul de Antonescu”. Apoi începeam a vântura alt subiect. Nu-mi amintesc prea multe din ce mi-a spus mama în acele lungi săptămâni de vorbă. Doar nişte frânturi de gânduri şi întâmplări. Poate şi unele cuvinte mai neaoşe şi nişte expresii, pe care le-am preluat în articolele mele ulterioare. Dincolo însă de aceste zgârcite fragmente, cu mult mai adânc şi mai bogat este sentimentul copleşitor de bucurie ce mi-a rămas. O trăire pură şi plină de emoţie, o senzaţie de plinătate şi reverberaţie în timp a comunicării cu omul drag. Sentimentul că săptămânile celea au fost nişte sărbători calde şi sublime pentru noi amândoi rămâne mereu viu şi puternic, răvăşitor de fiecare dată când îmi amintesc de ele. Şi de fiecare dată îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit această şansă. Să stau pe îndelete cu mama de vorbă şi să-i îndulcesc singurătatea cu acele răgazuri de prezenţă acasă. E mare lucru să fii pentru acel care e mai singur ca tine. Dar e un lucru cu totul mirific să fii pentru părinţi!

6. A fi patriot, a susţine valorile neamului tău
Pentru unii care îşi strigă patriotismul pe la orice tribună sau îl ţipă prin copaci ori îl anunţă cu bătăi de clopot pe la Arcul de Triumf din centrul Chişinăului, eu nu sunt patriot. Recunosc, nu sunt un astfel de patriot. În expresia patriotismului refuz deopotrivă demagogia şi tribalismul primar, acceptând numai ceea ce s-a distilat de tot ce este impur şi s-a sedimentat în valoare (cuvântul îl putem scrie şi cu literă mare). În tinereţe, un vers mai scânteietor, o poezie mai reuşită îmi produceau întotdeauna adevărate explozii de jubilaţie. Am stat cu manuscrisele unor tineri autori săptămâni, luni întregi, încercând (şi uneori reuşind) să scot din maldărele de maculatură adevărate grăunţe de aur pur. Acum am alte exigenţe. Aş vrea să pun în lumină tot ce, din cauza istoriei vitrege sau a neglijenţei noastre, a rămas într-un con de umbră. Mă preocupă vârfurile, valorile fundamentale, adică ceea ce ne reprezintă pe noi, basarabenii, şi ce rezistă dincolo de Prut, până în Pirinei. Noi, în primul rând, avem nevoie de aceste valori. Noi toţi, nu doar o elită îndoielnică de esteţi. Mai ales, într-o epocă a relativizării a tot ce ne înconjoară. Şi, mai ales, într-o lume a libertăţii înţeleasă ca o vânturare de vanităţi şi o pliere pe alte interese decât cele naţionale. Am început cu „Hronicul găinarilor” de Aureliu Busuioc. Vreau să continuu cu „Viaţa şi moartea nefericitului Filimon” de Vladimir Beşleagă. Înainte mai este „Biserica albă” de Ion Druţă, „Trei ceasuri în infern” de Leonida Plămădeală. „Iepurii nu mor” de Savatie Baştovoi etc. De câţiva ani mă zbucium să-l aduc pe Paul Goma acasă. Pe scriitorul Paul Goma şi opera sa, neglijată de programele de învăţământ şi practic necunoscută publicului larg de la noi. După ce am eşuat cu „visul de taină”, cu marele vis al vieţii mele, UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA, acum patriotismul meu s-a concentrat doar în jurul scrierilor literare fundamentale ale autorilor basarabeni. Le vreau pe acestea recuperate, desprinse de părerile preconcepute, salvate de prejudecăţi, iluminate de puterea unei înţelegeri profunde şi re-date cititorului larg. Mai ales tânărului cititor. Nu stau în expectativă. Nu aştept mană cerească şi nu mă las pe o ureche, gândindu-mă că valorile noastre vor triumfa în conştiinţa publică (de la noi sau din altă parte) prin simpla lor existenţă. Vorbind în termenii lui Noica, încerc să fac din simpla lor existenţă o existenţă întru devenire. Aş vrea ca întreaga noastră naţiune să se solidarizeze cu (şi întru) acest scop.



7. A nu te încrede în vorbele oricărui neisprăvit
Cele mai mari iluzii şi cele mai teribile dezamăgiri le oferă omului nostru simplu politica. Cu fiecare electorală iluziile reînvie, speranţa renaşte şi moldovenii încep (între ei) marea bătălie pentru o nouă minciună, pentru o nouă „şansă” şi un nou „viitor”. „Uraaaa!”, strigă dintr-un capăt de sat, oraş, ţară unii. „Huraaaa!”, le răspund din celălalt capăt de sat, oraş, „ţărişoricuţă” alţii. „Jos!”, ţipă mulţimea la mitingul din partea de jos a satului, oraşului, ţării. „Sus!”, urlă manifestanţii de la adunarea din partea de sus a satului, oraşului, „ţărişoricuţei”. Şi iar, şi iar, la patru ani, la doi ani, mereu şi mereu. Am fost şi eu cândva naivul. Nu! Nu credeam în „şanse”, „viitor de aur” etc. Mi-era de ajuns să nu izbândească răul mai mare. Şi pentru asta eram gata să pun capul pe trunchi, adică să pun la bătaie totul şi să risc totul, indiferent de consecinţele de care îmi dădeam perfect seama, numai să biruie răul mai mic. Tânăr sau nu prea tânăr, dar, cu siguranţă, prost! „Să pun sârmă în bot răului mai mare”, îmi ziceam, şi eram bucuros că a ieşit învingător răul mai mic. Dar nu trecea multă vreme şi răul mai mic, ajuns la volanul puterii, începea să se umfle ca pe drojdii, să prindă la şorici şi să semene ca două picături cu răul mai mare picat nu demult. Un blestem, nu altceva! Până am înţeles ce se întâmplă de fapt. După una din electorale, ultima, la care am mai participat „cu pieptul dezgolit, fără cal, fără pistoale”, vorba poetului, eram pe aproape de câştigător, într-o funcţie mai mult onorifică, dar cu un acces nelimitat la „trunchiul” puterii, cum se zice. Din sate veneau necontenit semnale alarmante de răzbunare brutală şi chiar acte de violenţă la adresa foştilor noştri susţinători. Oamenii, naivi şi încrezători în triumful dreptăţii, mă rugau să anunţ „trunchiul” de fărădelegile comise de adversarii politici de ieri, aflaţi încă în vechile lor funcţii. Am făcut-o o dată, de două ori. A treia oară, însă, cum numai am pornit refrenul cu persecuţiile, „trunchiul” s-a făcut stacojiu şi mi-a tăiat-o scurt: „Andrei, electorala s-a terminat. Nu mă interesează.” Atunci am înţeles că, în ochii trâmbiţatei „şanse de viitor”,  „dragii”, „scumpii”, „onoraţii” alegători au revenit la starea lor obişnuită, de material uman primar, bun numai de preşuri de picioare pentru a urca treptele puterii. În masa anonimă de jos pentru ei, pentru cei care se văd cocoţaţi în jilţuri, oameni nu există. Dar şi eu m-am ales din această poveste cu ceva. Am înţeles că acolo sus (poate chiar în genere) nu există răul mai mic. Este răul pur şi simplu, în care niciodată nu face să te încrezi.

8. A fi cu circumspecţie la titluri, demnităţi, ranguri şi alte vanităţi omeneşti
Îmi place la nebunie versul lui Maiakovski „C mandatam pocitenya netu…” ( „Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi tot ce-i hârţoagă…”). Nu am niciun pic de consideraţie faţă de funcţii, titluri, grade, distincţii etc. (etc. ar putea fi transcris „şi alte căcărezi de oaie”). Odată un domn, plin de morgă, mi s-a prezentat cu gravitate: „Doctor habilitat, profesor, şef de catedră, laureat al…, Om Emerit, Ciulică Bulei”. I-am strâns tăcut mâna, m-am uitat lung-lung drept în ochii lui, apoi am tăiat-o scurt: „Andrei Ţurcanu”. Situaţia era oarecum jenantă pentru dânsul şi, ca să destind atmosfera, am râs în hohote ca de o glumă bună. A zâmbit şi el în colţul gurii şi cu asta „prezentările” s-au terminat. Din aceeaşi „serie” de dezumflare a elefantului vanităţilor mai am o amintire. O colegă, destul de înţeleaptă şi perspicace la oameni, dar totuşi, ştiind slăbiciunea lumii academice faţă de feluritele vanităţi omeneşti, îmi scrie un mesaj, începând, ca să nu mă supere, solemn cu „domnule dr. hab.”. I-am răspuns şi eu pe loc, mimând aceeaşi gravitate: „Stimată Doamnă, binevoiţi, vă rog, să mă lămuriţi asupra unei nedumeriri: dr. hab. nu se scrie cumva dr. hab-hab.?”. Cunosc o mulţime de persoane drapate cu diplome, împănate cu titluri, cărora urma le pute crâncen a căcărează de oaie şi dincolo de care urlă un pustiu fără margini. La fel, în perindările mele prin coridoarele puterii celei mai de sus, am avut ocazia să văd atâţia tura-vura tembeli, pe care, dacă i-ai fi scuturat bine, nu ar fi rămas din ei decât nişte nenorocite de pârţuri. Un astfel de „astru” al medicinei, burduşit cu titluri profesorale şi grade academice, era cât pe ce să mă nenorocească odată. Am scăpat totuşi. În ciuda tuturor gradelor şi titlurilor sale. Am avut un organism tare. De atunci preţuiesc numai înţelepciunea, priceperea, îndemânarea, talentul, dăruirea şi munca fără preget.

9. A fi una cu patosul demnităţii naţionale
Nu-mi amintesc cine a propus în 1989, la Frontul Popular, să facem o Adunare Naţională. Mi se pare că Sergiu Burcă. Dar eu am fost acela care a insistat să se numească Marea Adunare Naţională. Şi tot eu, în seara când se decidea locul unde trebuia să fie întrunirea, am înclinat balanţa înspre piaţa din centrul Chişinăului. Până atunci, toată seara, partidul, prin reprezentanţii săi la acea adunare a Frontului Popular, Ion Guţu şi Vladimir Dobrea, dar şi Mihai Ghimpu, care îngâna cam ce îi cânta pe ascunselea primul secretar al Comitetului orăşenesc de partid, Nicolae Ţâu, insistase (şi parcă îi convinsese pe majoritatea celor prezenţi) ca Marea Adunare Naţională să se facă undeva la Schinoasa. Argumentele erau „grele”: la Schinoasa e câmp, e aer curat, acolo s-ar putea organiza grătare pentru frigărui etc. Era clar, se vroia minimalizarea rezonanţei sociale şi diminuarea semnificaţiei politice (şi simbolice) a întrunirii. La ora 24.00 toţi erau obosiţi şi parcă-parcă gata să cedeze. Cu instinctul meu de fiară crescută mai mult prin pădure, am simţit că trebuie să fac ceva. M-am sculat în picioare (era o discuţie liberă, în jurul unei mese) şi m-am „dezlănţuit”. Am început cu menţiunea că e miezul nopţii, remarcând cu ironie că asta e ora mea, şi într-o intervenţie de vreo 7 minute am întors lucrurile la normalitate. Marea Adunare Naţională va fi numai în Piaţa Victoriei, pe care o vedeam deja ca pe o piaţă a victoriei noastre decisive. Chiar a doua zi am lansat sloganul mobilizator „Vom fi 500 000 sau nu vom fi deloc!”. Apoi am scris şi am publicat în „Literatura şi arta” Apelul către naţiune, chemându-i pe toţi duminică la Chişinău. Am mai folosit într-un mod „diversionist” ocazia unei emisiuni literare televizate în direct şi am reînnoit chemarea, lucru pentru care o grămadă de lume a fost aspru admonestată pentru această neiertată scăpare de conducerea Comitetului pentru Radio şi Televiziune. Mii de oameni din toate colţurile Moldovei s-au mobilizat în scrierea şi difuzarea de afişe şi în alte activităţi de organizare. Niciun fel de „resurse administrative”! Şi niciun fel de înţelegeri cu Puterea. Zarurile erau aruncate, dar rezultatul bătăliei era încă incert. Dovadă e frica ce mai stăpânea unele conştiinţe bicisnice, refuzul categoric, de exemplu, al mitropolitului de a veni la manifestaţie, în pofida nenumăratelor încercări pe care le-am făcut să-l conving să fie în ziua cea mare cu „turma sa”, sau cameleonismul unor „patrioţi” de mai târziu, „doctori” de paie în economie, care au promis ferm că vin, dar aşa şi nu au mai apărut în piaţă. În dimineaţa zilei de 27 august toată febrilitatea săptămânii parcă se adunase într-un sentiment unic, atotbiruitor. Întreg oraşul degaja o religiozitate solemnă, o atmosferă de pace şi demnitate. Numai costumul naţional al lui Ion Hadârcă arăta oarecum în disonanţă cu această calmă şi sobră măreţie din jur. Prin sugestia vagă de teatralitate şi trimiterea la etnografie, el cobora grandoarea evenimentului la o „reprezentaţie” şi-i restrângea semnificaţiile profund naţionale asociindu-l vag cu dogma „elementului naţional ca formă”. Aveam o cuvântare pregătită, dar, până la urmă, am crezut de cuviinţă că e bine să vorbească alţii, cei veniţi de departe, din satele noastre trezite la viaţă, oaspeţii străini. M-am mulţumit să stau în spatele celui care conducea adunarea şi să-i suflu la ureche, iar el să rostească cu voce tare, pentru toată naţiunea, cuvintele pe care, simţeam, le aşteaptă cei din piaţă, cei rămaşi acasă, dar, mai ales, copiii, născuţi ori care urmau a se naşte: „Moldova a înviat!”, „Poporul a înviat!”.

10. A şti să te distanţezi de exaltările gregare şi a-ţi cultiva ogorul propriu
O mulţime de-a lume mă tot întreabă (de fapt, se tot întreabă) ce ne aşteaptă: după alegeri, după scandalurile sau împăcările din vârful Puterii, după adunarea trecută ori după mitingul de săptămâna viitoare. În toate, simplul nostru cetăţean ar vrea să vadă o schimbare, un început de viaţă nouă, o sămânţă de viitor. Şi de fiecare dată realitatea, invariabil, răspunde încrederii şi speranţelor sale cu o copită izbită drept în faţă. Necăjitul omulean îşi strânge cumva mutra boţită din ţărână şi o aşază la loc, revenind senin, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, la obişnuita sa deprindere – să nădăjduiască: „Da poate cu aieştia ne va fi mai bine…”, „poate că…”. Iar, în ultimul timp, văzând că nu-i vine scăparea de nicăieri, a ajuns să se bucure ca un copil de sărbătorile care i se organizează din abundenţă, pe degeaba, special pentru dânsul, de partide, ambasade, instituţii de stat, asociaţii non-guvernamentale, holdinguri ori srl-uri. Mai ales hramurile, cu concerte şi uneori cu băutură de haram, produc adevărate stări de extaz colectiv. Nu importă, pe scenă ţopăie desculţii proletari cu trăistuţe naţionale din „Zdob şi Zdub” ori cântă îmbunghiaţii şi împachetaţii Kobzon şi Leşcenco. Euforia colectivă este mereu la cota temperaturilor maxime. Norodul sărbătoreşte. Poate că ar trebui să spunem: norodul e în transă, în transa uitării de sine. Şi crede înainte. Şi speră. Şi cu o îndobitocire tâmpă aşteaptă să vină vremuri mai bune. „Vremuri mai bune nu se aşteaptă în viitorii 50 de ani”, i-am spus unui cunoscut întâlnit mai deunăzi în stradă. S-a supărat foc: „Cum, domnule?... Dar în ce să credem?”. „În Dumnezeu”, i-am răspuns calm şi am adăugat: „Cea mai bună politică e să-ţi ari adânc şi să-ţi cultivi cu dragoste ogorul, să te bucuri de grădina vecinului şi să-l ajuţi s-o facă mai frumoasă. Şi, decât să pari mai deştept, mai bine e să fii mai bun, iar dacă se poate – cel mai bun. Nu trebuie să aşteptăm daruri de la partide, lideri, alianţe, coaliţii ş.a.m.d. Concertele şi sărbătorile lor „pe degeaba” nu sunt decât caşcavalul din capcană, ca şi exaltările colective produse de acestea cu efectul lor narcotizant de o clipă. Numai munca în tăcere şi cu îndârjire dau un rod de durată. Restul e spumă.” „Nu fi cârlan când cineva te ia cu bombonele, am mai adăugat, şi fii gata să răspunzi cu demnitate când realitatea te va pocni cu o copită sau cu un pietroi între ochi!”



Text: Andrei Ţurcanu
Foto: fotoroom.md
Concept: Ana Popenco

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+1°