VIP Magazin
19 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Decalogul lui Anatol Durbală
Septembrie 2015, Nr. 134

Decalogul lui Anatol Durbală

Comentează   |   Cuprins

NU E O TEZĂ DE LICENŢĂ SAU UN COMENTARIU LITERAR RĂSUCIT ÎN PAISPREZECE ÎNŢELESURI ȘI AȘEZAT ÎN FUGĂ PE TOATE PAGINILE. ESTE UN TEXT ADUNAT DINTR-O DISCUŢIE SAVURATĂ ÎN AMURG ȘI aranjată ÎN FORMA UNUI DECALOG ELIBERAT DE PORUNCI. A FOST O DISCUŢIE DIN LITERE SINCERE CARE BĂTEAU CU CERTITUDINE PESTE MASA ROTUNDĂ DINTRE NOI. EL A ÎNCONJURAT ACEASTĂ MASĂ CU ADEVĂRURI PE CARE UNII DOAR LE ÎNTREDESCHID SAU DE CARE... FUG. PULSUL SE ZVÂRCOLEA ALTFEL CÂND DOMNUL SALUTA DISCUŢIA CU FRAZE CARE LUAU FORMA UNOR CITATE. ANATOL DURBALĂ AŞAZĂ ALTFEL ADEVĂRURI ACTUALE DESPRE PRINCIPII, RĂBDARE, CONFLICTE, IUBIRE, TRADIŢII, KILLERI ȘI TALENT.

 

Despre PRINCIPII la 45 de ani.

 Cred că este important să lămurim, de fiecare dată, termenii. Întâi de toate pentru că, aşa cum spune o teză biblică pe care o împărtăşesc, orice cuvânt rostit este deja o minciună. Şi cuvântul, principalul mijloc de comunicare între noi, oamenii, este unul, să recunoaştem, destul de ciudat, odată ce pretindem că ne transmitem adevăruri. E ca şi cum am mânca ciorba cu furculiţa. Înlocuind procese şi lucruri vii cu o combinaţie de sunete, un cod pe care, nu ştiu de ce, îl considerăm infailibil, rătăcim dramatic într-o singurătate ale cărei rădăcini le presupunem penibil de profunde, în timp ce acestea se ascund în cuvânt. În al doilea rând, şi lucrurile cu procesele, şi acei dintre noi care le transmit, şi acei care le recepţionează se supun timpului, schimbării, „înviind” astfel şi codul, cuvântul, limba în general, de infailibilitatea cărora se alege praful. Nu este un secret că trăim cu toţii într-o lume în care de mult nimic nu mai este cum pare. Chiar contează mai mult cum pare decât cum este. Poate tocmai de aceea tăcerea nu stă în puterea oricui. Să acordăm deci viorile dacă vrem să cântăm în aceeaşi orchestră.

PRINCIPIUL – iată, de exemplu, un termen care se cere limpezit. Acum îmi dau seama că niciodată nu am stat să mă gândesc ce e acela principiu. Apelez şi eu, ca toată lumea, la acest termen şi lenea sau poate ignoranţa mă face să cred că şi eu, şi lumea suntem perfect înţeleşi. Poveşti… Când oare unul a însemnat toţi? Presupun că principiul este o regulă pe care ţi-o impui tu însuţi, o limită peste care nu treci, orice s-ar întâmpla. Astfel principiile, în funcţie de natura lor, împart lumea în oameni liberi şi robi. Bineînţeles că am şi eu principii şi chiar dacă puţine dintre ele rezistă de 45 de ani pe care îi am, îmi place să cred că sunt un om liber, de vreme ce nu las pe alţii să-mi traseze limitele. Tot aşa cum e departe de mine gândul că a fi liber înseamnă să nu ai limite deloc. A fost una dintre cele mai importante zile din viaţa mea cea în care am aflat, cu stupoare, că nu ştiu nimic, chiar dacă m-a durut enorm despărţirea de dulcea convingere că ştiu tot.

Or, în studenţie, când încă învăţam cu înverşunare şi mă miram de viteza şi uşurinţa cu care creierul meu descifrează lumea, lucrurile, odată învăţate, mureau în mine. Eram convins că lucrul ăsta e așa și punct. Şi m-a costat enorm această rătăcire. Zeci de ani mi-au trebuit ca să-mi dau seama cât sunt de naiv, că lucrurile nici pe departe nu sunt aşa cum le descriu formulele învăţate pe de rost şi cunoaşterea îndepărtează, nu apropie, cunoaşterea nu desface, ci sporeşte misterul. 3539339.jpg

Despre RĂBDARE, un titlu absolut necesar.

Sau ce înseamnă RĂBDARE? Chiar dacă pare o faţetă a laşităţii, cred că este, în primul rând, o victorie obţinută asupra celui mai înverşunat şi iscusit duşman: tu însuţi. Răbdarea înseamnă puterea de a nu te lăsa captivat de nerv, dominat de emoţie. Răbdarea este necruţătoare, deoarece este o aptitudine umană care poate fi învăţată, educată în tine şi atunci când conştientizezi că ar trebui să te stăpâneşti, că ai fi în stare să o faci, dar nu te poţi stăpâni şi dai cu pumnul, doare. Nu pumnul, ci stomacul şi sufletul, uneori ani de zile. E şi mai rău când sari, ca mine, nu cu pumnul, ci cu vorba. De-atâtea ori mi-au spus oamenii apropiaţi, chiar dragi: „Mai bine mă loveai cu pumnul decât cu vorba asta”. Ce mi-a reuşit să pun la respect în mine la capitolul răbdare este pofta nesăbuită de a categorisi lucrurile. Pot să mă laud că de mult nu le mai împart doar în albe sau negre şi, cel puţin, presupun existenţa nuanţelor, chiar dacă deseori nu sunt în stare să le şi văd. Până la urmă, răbdarea este arma oamenilor puternici. Probabil sunt mulţi oameni răbdători care nu au obţinut prea multe în viaţă, dar, cu siguranţă, nimeni nu a reuşit ceva pe lumea asta fără răbdare.

Despre cum ar fi DREPT să fie.

Nu mi se pare DREPT să nu fim întrebaţi dacă vrem să ne naştem. Te naști și punct. Mă gândesc, deseori, că lumea ar arăta cu totul altfel dacă am avea această alegere. Să mă întrebe părinţii mei dacă doresc să mă nasc, dacă vreau să mă conceapă anume ei, dacă vreau să mă nasc în ţara aceasta, să am o culoare sau alta a pielii etc. Să fiu întrebat ce nume vreau să port. Să nu mă numească ei Iura pentru că tocmai a zburat Gagarin în Cosmos sau Ignasio, că aşa se numeşte personajul îndrăgit dintr-o telenovelă. Odată născuţi, suntem impuşi să cunoaștem lumea. Nu poţi să refuzi. Ai deschis ochii şi deja ai aflat ceva. De aici încolo nu este cale de întoarcere, nu mai poţi să te afli la una dintre extreme, necunoaşterea absolută. Şi-ţi rămâne să aspiri nevoit spre cealaltă: cunoaşterea absolută. Alergi toată viaţa să cunoşti mai multe, să ajungi mai departe, dar la capăt nu ai şanse să ajungi. Astfel, sentimentul de vinovăţie că nu ai făcut faţă privilegiului de a te fi născut şi ţi-ai trăit viaţa în van pune stăpânire pe tine, pentru că nu ai argumente să-l înfrunţi, poţi doar să-l ignori.

Ce frumos ar fi să fie invers. Să ne naștem atotştiutori, genii şi să fim nevoiţi să depunem efort ca să ne prostim, să mâncăm mult ca să slăbim, să stăm lungiţi în paturi ca să avem pâine pe masă etc. Nu jigneşte atâta că viaţa e aşa cum e, cât faptul că nu-ţi oferă opţiuni. În sensul acesta, chiar şi un simplu bancomat e mai uman decât universul. Acolo găseşti şi „enter”, şi „delete”, chiar şi „cancel”… Pe când viaţa e cu un singur buton.

Despre individualitatea posibilă și imposibilă a unui KILLER.

Când stau în faţa studenţilor mei de la Academia de Arte, pe lângă tema lecţiei din acea zi, mă macină mereu o supratemă: conştientizez că scopul meu final este de a le contura individualităţile, dar nu-l pot atinge fără să le distrug o bună parte din această individualitate. Nu am cum să nu-mi las amprenta în soarta lor, cel puţin cea profesională, şi sunt nevoit să greşesc conştient. Or, asta e extrem de dificil. Şi nu numai din cauza că e aberant să faci asumat ceva ce strică, dar există marele pericol să te trezeşti cu 14 clone ale tale în faţă. O scenă parcă dintr-un film horror: şezi pe un scaun într-o cameră întunecoasă şi ai în faţa ta, aşezaţi în semicerc, 14 Durbali. A fi copia cuiva nu e în sine un lucru de laudă, mai ales pentru un actor, dar, colac peste pupăză, şi „originalul” nu este cel mai demn de clonare. Ş-apoi… Durbală sunt numai eu. Bun, rău, dar numai eu.

În această ordine de idei, le tot spuneam studenţilor mei că o să ard în iad, din simplul motiv că am păşit benevol pe un drum pe care nu am şanse să-l trec fără să nu mă împiedic, să nu păcătuiesc. Capacitatea mea de a crea ceva în sufletul şi conştiinţa lor este extrem de vagă, pe când cea de a omorî o parte covârşitoare din substanţa lor este cât se poate de certă. Mă simt un KILLER, care anunţă, zâmbind, victima că trage şi speră, alături de aceasta, că rana nu-i va fi fatală. Şi nu cred că flăcările acestui iad îi frig doar pe profesorii de actorie. Probabil asta este menirea oricărui care înţelege că are doar ceea ce dă şi, în acest sens, cei mai de clasă killeri sunt părinţii.

Despre CONFLICT, un inginer care dezvoltă.

Noi, actorii, ştim sau, cel puţin, intuim importanţa CONFLICTULUI. Pentru că în scenă, conform legilor clasice ale dramaturgiei, un personaj, un caracter se manifestă prin acţiune, nu prin vorbe. Profesorul meu de facultate ne-a repetat cinci ani la rând: „În teatru nu există cuvinte, ci doar acţiune”, deşi vorbele deseori sunt tot o acţiune. Iar pentru a se manifesta, personajul are nevoie de scop şi de… impediment, adică de cineva sau ceva care să-l împiedice să-şi atingă scopul. Am citit undeva că Bruce Willis a anunţat că nu va mai juca în filme de acţiune, pentru că s-au epuizat nemernicii. Adică au fost utilizaţi toţi băieţii răi posibili, astfel încât nu a mai rămas niciunul de aşa amploare ca să se pună în poară cu el. Sincer, îl înţeleg şi ca artist, şi ca om (uneori asta nu e una şi aceeaşi). Fără un duşman ca lumea nu se mişcă lucrurile nici măcar în scenă sau în film, darămite în viaţă. Conflictul, cearta, eşecul sunt forţa motrice care mișcă lucrurile din loc, formează şi dezvoltă personalitatea – de asta încă mai sunt convins. Cel puţin în ce mă priveşte. Pe mine nu victoriile, ci eşecurile m-au călit şi pus pe picioare. Toată viaţa am fost motivat de eșecuri și greșeli. Căderile dor şi purifică. Dacă nu ai căzut niciodată de pe cal, nu ai cum să-l călăreşti – mi se pare evident.

Omul căruia îi dai un pumn în faţă îţi devine apropiat, chiar o rudă. Aşa ceva nu se uită uşor şi relaţia care te leagă prin sângele unei arcade sparte este mai strânsă şi mai importantă decât rudenia de sânge fixată în adeverinţa de naştere. Ura este un sentiment la fel de puternic ca şi dragostea. O jumătate din populaţia pământului probabil blestemă şi înjură mai des decât cântă serenade la balcoane sau recită versuri sub clar de lună. Şi asta se înscrie perfect în regula conflictului. Ce prietenii de granit se leagă între foştii duşmani, ce dulce-i împăcarea după sarea certei. Câtă lume se mişcă nu atât spre, cât de la. DA-ul poate fi developat prin simpla excludere a NU-ului.

În ce mă priveşte, sunt, în general, omul „NU” – ului. Şi asta pentru că reuşesc mai repede să-mi dau seama ce nu vreau, nu plac, nu cred, nu susţin, nu pricep, decât ce da. Colegii mei au observat că şi în cazurile, extrem de rare, când vreau să laud sau să afirm ceva, răspund, de obicei, prin negaţie: „Nu e rău” sau „Nu zic nu”. 3539341.jpg

Despre EXCESUL de dragoste cu toate împreună.

Probabil cea mai înţeleaptă vorbă care mi-a rămas de la bunicul meu – bărbatul care mi-a înlocuit tatăl – este: „Nică mult nu-i bun! Să bei mult nu-i bun, să dormi mult nu-i bun, să lucrezi mult nu-i bun etc”. De sutele de ori cât mi-a spus vorba asta, şiragul exemplelor se schimba, se completa, dar niciodată nu a pomenit că şi să iubeşti pe cineva prea mult nu e bine. Or, eu dacă o să ajung să am vreodată nepoţi, o să le zic şi lor vorba străbunicului, doar că şiragul exemplelor îl voi începe cu iubirea. Lipsa dragostei transformă oamenii în cadavre vii, desigur, dar, cel puţin, este o holeră cunoscută, care, deşi face victime, are antidot. Pe când EXCESUL de dragoste este o boală neluată în serios, o boală pe care nu vrem să o recunoaştem. Eu unul o consider mai rea decât multe altele. Cu siguranţă nu sunt unicul bărbat care a observat că atunci când îţi manifeşti excesiv dragostea faţă de o persoană, obţii până la urmă indiferenţă, dacă nu chiar milă. Dar cel mai grav mi se pare excesul de dragoste a părinţilor pentru copii. Grija lor de a-şi proteja odraslele până şi de cel mai neînsemnat pericol îi transformă pe aceştia de cele mai dese ori în legume, care, odată ce părăsesc „pepiniera”, se pomenesc nepregătiţi în faţa vieţii, doborâţi fiind de cel mai cuminte vântuleţ. Şi râvna părinţilor de a-i feri de greşelile pe care le-au comis ei nu este o scuză, ci o încercare năprasnică de a-şi suplini prin copii propriile ratări. Am cunoscut, în acest sens, drame adevărate din cauza excesului de dragoste, cu mame în care atât de tare îşi iubesc fiicele şi le înfăşoară cu grija lor, încât le distrug sorţile. Şi e cu atât mai grav şi mai obijduitor că pornirile acestei griji vin dintr-o dragoste profundă. Consider, repet, că fiecare om are dreptul şi trebuie să greșească pe cont propriu, să simtă viaţa pe pielea lui. Da, e firesc şi chiar obligatoriu ca părinţii să-și iubească şi protejeze copiii, dar… „Nică mult nu-i bun!”.

Eu am mare noroc de mama mea, or măsura este lucrul la care ea se pricepe foarte bine. Sper să fi învăţat şi eu de la ea, câtuși de puţin.

Despre TRADIŢII care (nu) mai semnifică.

Mă sufoc de la cuvântul „TRADIŢIE”. Nu de la ceea ce semnifică, ci de la cât de departe de această semnificaţie a ajuns astăzi să fie folosit. Cât de mult și-a schimbat acest cuvânt înţelesul. După părerea mea, tradiţie este ceva care a fost viu cândva, în trecut, şi e valoros prin faptul că atunci, în trecut, a făcut un pas important spre ceea ce avem astăzi. Şi e bine, desigur, să cunoaştem tradiţiile şi să le apreciem, tot aşa cum e bine să cinstim morţii, bucurându-ne de faptele lor bune de cândva. Dar asta nu înseamnă să substituim cu tradiţii sau cu ce a mai rămas din ele (e şi aici o mare problemă, or foarte puţini ştiu tradiţiile veridice, folclorul adevărat, cei mai mulţi promovează kitsch-ul) viaţa modernă.

Eu nu dezaprob păstrarea tradiţiilor şi valorilor naţionale, dar la noi prin asta se înţelege de cele mai multe ori cântatul la trompetă sau acordeon în costum naţional sub o salcie, imagine pe care o întâlneşti în orice moment al zilei sau al nopţii la posturile noastre TV, dacă ai suficientă răbdare să butonezi telecomanda.

Lucrurile s-au schimbat şi se schimbă mereu. În fond, fiecare secundă trecută merită „căutată la tradiţie” aşa cum căuta bunica ouăle de bănuţ la lampa de gaz, să vadă dacă-s bune de pus sub cloşcă. Nu ar trebui să numim tradiţie orice lingură de lemn sau ţol în dungi – asta e din domeniul arheologiei sau mai ştiu eu al cărei ştiinţe, dar pe departe nu întotdeauna ţine de tradiţie.

Despre CĂSĂTORIE – convingeri parţial recunoscute de femei și unii bărbaţi.

Am o convingere de mulţi ani, chiar de atunci când ziceam și nu înţelegeam ce zic. O convingere pe care mi-ar plăcea să o arunc din minte, dar nu găsesc argumente: CĂSĂTORIA, institutul familiei în sine, mi se pare un mecanism aproape perfect pentru a ucide dragostea. Zic aproape perfect pentru că are și excepţii (care confirmă regula). Dacă ar fi să gândim logic, ca o relaţie să dureze, primul lucru pe care trebuie să-l facem e să nu ne căsătorim. Or, într-o căsătorie trebuie să lupţi zilnic pentru a nu te lăsa transformat în celălalt. De regulă, te laşi atras de persoane care au calităţi ce îţi lipsesc ţie, iar odată ce începi să-ţi trăieşti viaţa mână în mână, să mănânci la aceeaşi oră, acelaşi fel de mâncare, să cumperi haine din acelaşi supermarket, să priveşti aceleaşi emisiuni şi filme, să prieteneşti cu aceaşi oameni, riscul de a te „topi” în celălalt este iminent. Am filmat o mulţime de nunţi în viaţa mea şi am avut ocazia să văd, chiar dacă prin vizorul alb-negru al camerei de luat vederi, multe cupluri de diferite vârste şi număr de ani trăiţi împreună. La sărbătorile noastre se obişnuieşte ca femeile să stea cu femeile într-o parte a sălii, iar bărbaţii cu bărbaţii într-o altă parte a sălii sau afară la o ţigară. Să ştiţi că deși nu cunoşteam cine şi a cui soţie sau soţ e, reuşeam cu o foarte mică marjă de eroare să-i „împerechez” imaginar: doamna aia e soţia domnului ăluia, ailaltă – a ăluilalt etc. Şi nu numai pe acele perechi a căror vestimentaţie era alcătuită după principiul (pe care îl detest!) „cravata soţului de culoarea rochiei soţiei”. Şi, în puţinele momente când perechile se uneau, am observat că nu scoteau o vorbă. Cu alţii – da, unul cu celălalt – nu. Dragoste? Nu, n-am auzit…

Să fie clar, eu cunosc familii fericite, nu foarte multe, dar cunosc. Şi nu exclud că până mâine o să reuşesc, totuşi, să mă lepăd de această convingere şi o să gândesc altfel despre căsătorie. Nu şi despre nunţi! Să nu uit, fiindcă veni vorba: eu urăsc nunţile. Mai repet o dată pentru cei care cred că e greşeală de tipar: urăsc nunţile!

Despre COMPROMISURI care nu distrug.

Acum: eu consider că merită să faci un cuplu cu un om pe care-l iubeşti doar pentru a spori individualitatea fiecăruia, dar nu a o distruge. Din păcate, la noi familia arată cu totul altfel. Eu numesc asta colhoz. Desigur, nu se poate convieţui, aburcat fiecare pe muntele egoului său. Trebuie neapărat să cedezi o parte din libertatea ta, mai simplu spus – să faci un COMPROMIS în primul rând cu tine însuţi. Natura, dimensiunile şi termenul de valabilitate ale acestui compromis sunt, după părerea mea, determinante în viaţa de familie. Dacă faci un compromis prea mare, încetezi să mai exişti în calitate de caracter şi ajungi să fii neglijat de partenerul tău de viaţă; dacă e prea mic, rişti să trăieşti singur în preajma cuiva. Şi se ştie că e mai bine să fii singur decât singur cu cineva.

Eu aş prefera ca cea de lângă mine să nu cedeze prea multe şi să mă accepte şi pe mine cu cedări puţine. Aş dormi cu plăcere pe scări, pe preşul de la uşă, dacă motivul invocat ar fi diferenţa de poziţii vizavi de un spectacol pe care tocmai l-am privit sau jucat împreună. O să mă cert, o să strig, dar asta cu siguranţă nu-mi v-a ştirbi din dragostea pe care i-o port. Mi se pare mult mai trist varianta să tăcem uitându-ne unul la altul, fie că vrem să evităm conflictul, fie că unul dintre noi e mereu de acord cu părerea celuilalt. 3539343.jpg

Despre Hargoste cu talent.

Nu știu ce este iubirea, dar știu ce nu este. Dragostea e una şi nu poate fi şi de patrie, şi de soră, şi de scenă, şi de soţie – aşa cred. Dragostea o dăruiești ori patriei, ori profesiei, ori unei femei etc. Tot restul e, totuşi, altceva. De multe ori mă gândesc că ar trebui să inventăm un cuvânt aparte pentru această unică Dragoste, ca să nu o confundăm cu cealaltă. Hargoste, spre exemplu, ca să nu mai auzim expresii de genul: „Te iubesc foarte mult” sau „Te iubesc atât de tare”.

Păi Hargostea este, presupun eu, un sentiment, o capacitate umană cu care ne naştem şi pe care o purtăm mereu în noi. Hargostea nu apare de la zulufii sau picioarele lungi ale vreo unei domnişoare. Hargostea nici măcar nu depinde de obiectul iubirii. Fata de care te-ai îndrăgostit este cheia, nu uşa. Mulţumită ei ai descoperit în tine acest sentiment pe care l-ai purtat mereu. Şi dacă iubeşti, dacă porţi Hargoste cuiva, acel cineva nu ţi-o poate lua, opri, domoli, schimba etc. În asta cred.

Şi mai consider că Hargostea este un talent de rând cu toate talentele, fie în pictură sau muzică, sau dans, sau cioplit în piatră. Iar talentul, lucru ştiut, nu se învaţă. El sau e, sau nu e. La fel şi Hargostea. Poate de aceea se prinde mai uşor de oamenii talentaţi, cum ar fi Eminescu şi Veronica Micle, Vîsoţchi și Marina Vladi.

Deseori îmi pun şi mie această întrebare, dar oare eu sunt capabil să iubesc un alt om, am oare acest talent? Şi mă furnică pe spate când îmi dau seama că, aşa ca de obicei, îmi este mai la îndemână să răspund cu o negaţie: nu ştiu.

O să mă mai întreb!

Text: ANATOL DURBALĂ
Concept: Ana Popenco
Foto: fotoroom.md
Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+10°