VIP Magazin
17 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
DECALOGUL LUI VALERIU MATEI
Iunie 2015, Nr. 131

DECALOGUL LUI VALERIU MATEI

Comentează   |   Cuprins

NATURA E O CARTE DESCHISĂ DIN CARE ÎNVEŢI MEREU.

Copilăria mea a fost una obișnuită pentru satele basarabene de la începutul anilor ’60 ai secolului trecut. Pe de o parte, era măreţia naturii (încă nealterată de intervenţiile umane şi tehnice masive) și firescul relaţiilor omeneşti de la ţară (în acele sate considerate mai sărace şi fără de perspectivă, aşadar rămase într-un fel la marginea proceselor de sovietizare), pe de alta – muncile grele de rând cu cei maturi pe câmpurile arse de soare, într-o perioadă când regimul comunist începea derularea programelor de chimizare și industrializare a agriculturii.

În zilele de duminică sau la sărbătorile creştine, când nu se lucra, hoinăream, împreună cu copiii vecini, prin fostele vii şi livezi ale consătenilor, naţionalizate, dar nelucrate în colhoz de mai mulţi ani (aici aveam toată gama de fructe – de la cireşele timpurii şi până la gutuile toamnei târzii) sau prin pădurile ce împrejmuiau satul şi făceau corp comun cu Codrii Tigheciului. Descopeream locuri necunoscute, curăţam izvoare, învăţam să cunoaştem arborii şi ierburile, descopeream uimiţi căprioare şi mistreţi, goneam vulpile abile care dădeau târcoale pe la marginea satului, ne scăldam pe săturate în cele vreo patru iazuri din văile pădurilor, învăţam să pescuim, inventam fel de fel de jocuri. Natura din jur era ca o carte deschisă de unde, în copilărie, am învăţat necontenit. Acei ani mi-au modelat caracterul și mi-au determinat interesul pentru frumos şi firesc.

DIN ORICE SITUAŢIE GREA EXISTĂ CEL PUŢIN O IEŞIRE.

M-am convins de aceasta în situaţiile limită prin care am trecut. E ca un dar ceresc pentru credinţă şi încrederea în forţele proprii şi în semenii tăi. Totdeauna când se părea că eram la limita oricărei rezistenţe, apărea cineva sau ceva care însemna un nou început. Aceste însemne ale destinului sunt încă o dovadă că…

O CARTE ÎŢI POATE SCHIMBA DESTINUL.

Rolul cărţii în viaţa noastră poate fi unul determinant. Primii ani ai copilăriei mele au fost profund marcaţi de lectura a două cărţi: Luceafărul lui Eminescu şi Micul prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry. Aveam cinci ani când mama m-a învăţat să citesc atât cu alfabet chirilic, cât şi cu alfabet latin, folosind pentru aceasta pagini dintr-un calendar agricol interbelic şi din revistele Viaţa Basarabiei şi Luminătorul, pe care le-au păstrat ascunse în podul casei. Mama selectase paginile cu versuri, texte de istorie (între acestea şi discursul lui C. Stere în Sfatul Ţării la 27 martie 1918), rugăciuni şi sfaturi utile pentru agricultori.

Mama m-a dus apoi la biblioteca satului şi norocul a fost să dau peste o bibliotecară atentă – domnişoara Maria Graur, Maria lui moş Tănase Graur, cum îi ziceau în sat, care m-a tratat cu toată seriozitatea, ca pe un matur, şi mi-a recomandat cele două cărţulii.

Nuvela lui Saint-Exupéry Micul Prinţ a declanşat lumea visurilor mele – mă imaginam călător printre astre, le repovesteam altor copii cartea, adăugând de la mine noi şi noi întâmplări.

Am învăţat pe de rost Luceafărul eminescian, îl recitam mecanic fără a înţelege prea multe, dar eram solicitat s-o fac mai ales toamna când vecinii se adunau să guste mustul proaspăt dat în fiert. Era pentru tata un prilej de mândrie că, vezi Doamne, ce memorie are copilul ăsta de-a învăţat o poezie atât de lungă. Cu anii, însă, Luceafărul mi-a modelat sufletul şi gândirea. Astăzi repet tot mai des catrenele în care şi-au găsit întrupare viziunile cosmogonice ale lui Eminescu şi cele ce anticipează poetic teoria relativităţii.

ÎN LUMEA MUZICII SĂLĂŞLUIEŞTE ARMONIA.

Mama avea o voce foarte frumoasă și știa să interpreteze sute de cântece populare. La începutul anului 1940, pe când încă nu împlinise 16 ani, unchiul ei o luase la București unde a fost ascultată de specialiști în folclor și i s-a propus să revină în toamnă pentru a face imprimări la radio. A revenit acasă și n-a mai reușit să ajungă din nou la București. A venit ocupaţia sovietică, apoi războiul și cariera ei muzicală nu s-a mai realizat. Cânta mereu, mai ales iernile, când punea războiul de ţesut și făcea covoare. Cântam și noi cu ea, ajutând-o la făcut „ţevi cu tort” sau scărmănând lâna de oi. Sora Maria are și ea o voce frumoasă, s-a remarcat la câteva concursuri – Rapsozii Moldovei, Cântecele Oltului ș.a., avea drumul deschis către Institutul de Arte, dar, la insistenţa tatălui, a ales Facultatea de Economie… 3519678.jpg

Încă înainte de a merge-n clasa-ntâi mi-am descoperit şi vocaţia de a fluiera melodii atât prin expirarea, cât şi prin inspirarea aerului, fără întrerupere. Eram cu tata la coasă, el fluiera ca toată lumea, cu pauze. Am început să fluier şi eu şi, mirat, tata mă întreabă: – Tu şi când tragi aer în tine tot fluieri? – Da, i-am răspuns. – Mai fă o dată… Am fluierat din nou, apoi tot alte şi alte melodii. Venind acasă, el îi zice mamei: – Copilul ăsta nu-i în regulă. El şi când trage aer în piept fluieră… Apoi vestea s-a răspândit şi nu mai aveam tihnă. Cântam la grădiniţă, la şcoală, şi la cor, şi solist, şi la fel de fel de manifestări. Pe când eram în clasa I, au venit de la Chişinău nişte neni serioşi, în frunte cu compozitorul Gleb Ciaicovschi, m-au examinat şi au vrut să mă ia la Școala de Muzică Eugen Coca, dar tata, care avea o părere a sa despre artişti, a refuzat să mă dea. Prin clasa a VI-a m-am revoltat şi am refuzat să mai fiu exploatat artistic şi m-am prefăcut că nu mai am voce, că am răguşit, într-un cuvânt, s-au schimbat datele problemei… Cântam singur prin pădure sau departe de sat. Prin fluierat artistic am deprins un soi de comunicare cu păsările, cu natura din jur. Din lumea acestor sonuri vine şi melodicitatea poeziei mele, or în lumea muzicii armonia e la ea acasă.

NICIODATĂ NU TREBUIE SĂ PUI POVERILE PROPRII PE UMERII ALTUIA.

Chiar dacă cei apropiaţi sau prietenii îţi vin în ajutor, trebuie să ai suficiente forţe ca să nu devii o povară pentru ei. Dimpotrivă, datoria ta e să fii calm şi demn, să le insufli şi altora încredere în forţele proprii şi să le faci clipele cât mai frumoase. Iată de ce e important…

A SCRIE DINCOLO DE MODE.

Nu ţin minte când am început să scriu versuri. Cred că pe la vreo cinci-şase ani. Cert e că, la fel ca şi maică-mea, făceam texte la melodiile pe care le fredonam. Apoi în şcoală redactam, împreună cu profesorul de literatură Victor Păvălache, revista literară a şcolii, Luceafărul, iar o altă profesoară, doamna Larisa Chirilencu, ne era critic literar. Era o critică benefică, astfel încât mă obliga să nu comit nicio greşeală de ortografie ori de stil. Sora mea, fiind studentă la Chişinău, mi-a dăruit de ziua mea cele patru volume de opere ale lui Eminescu, apărute atunci, în 1972-1973. Acestea au devenit cărţile mele de căpătâi. Unii colegi ziceau cu invidie şi ironie: – Ăsta-i cel care-l ştie pe Eminescu pe de rost!

În şcoala medie din oraş, pe când eram în clasa a noua, o profesoară mai în vârstă, auzind vorbe cum că mă pasionează literatura, mi-a adus să citesc, atunci când nu mă vede cineva, Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi şi Poemele luminii de Lucian Blaga. După aceste lecturi, îmi era tot mai greu să citesc literatura sovietică moldovenească, iar în clasa a X-a versurile unor Cruceniuc, Ponomari, Bucov sau Darienco erau prilej de amuzament. Atunci am conştientizat pe deplin necesitatea de a scrie altfel decât se scria în acele vremuri. Râvneam la un alt limbaj poetic, la alte modalităţi de expresie. Mi-au trezit interesul versurile lui Grigore Vieru, încă puţin prezent în manuale, şi ale unor debutanţi din promoţia anilor ’70: Leonida Lari, Leonard Tuchilatu, Nicolae Dabija ş.a. Poezia lui Nichita Stănescu, pe care am cunoscut-o mai târziu, în studenţie, iniţial prin traduceri ruseşti, m-a şocat. Mi se părea că el găsise mult din ceea ce căutam eu. M-am reorientat treptat spre alte zone ale liricului şi ale ludicului. Nu mi-am propus vreodată alinierea la o modă oarecare. Excesiva filologizare a poeziei nu poate acoperi lipsa sentimentelor profunde sau a unui fond ideatic original. Strigătele disperate ale unora, cum că ei sunt adepţii unui -ism oarecare (epuizat deja în ţările de origine), mi se par ridicole. Ei confundă moda și, mai ales, alinierea la o modă, cu valoarea. În creaţie, conjuncturalul, efemerul, de cele mai multe ori, nu asigură şi un autentic certificat de valoare.

SĂ VEZI MEREU PARTEA PLINĂ A PAHARULUI.

Râvnitul rai între pereţi de iad e mult mai autentic şi mai frumos decât cel apărut pe o pajişte a bunăstării după un drum presărat cu flori.

Raiul idilic al răsfăţaţilor e fad şi fals. Cunoaşte bucuria doar cel care a fost încercat de tristeţea profundă, Oricum, în timp, dăinuie doar ceea ce ai iubit cu adevărat. Restul e cenuşă…

ADEVĂRATA POLITICĂ E O ARTĂ.

Nu sunt de acord cu cei care, cu şi fără temei, blamează politica. La originile ei, noţiunea nu avea decât sensul unor relaţii responsabile şi bine definite ale individului cu polisul (urbea, cetatea) unde locuia. Or, nimeni nu se poate abstrage pe deplin din comunitate. Adevărata politică e o artă, pe care prea puţini dintre cei care cred că fac politică o stăpânesc.

La fel ca şi în orice alt domeniu, există politicieni care respectă rigorile artei; sunt, din păcate, şi mulţi neaveniţi, care au transformat politica în prilej de căpătuire, de uzurpare a puterii şi de degradare morală. În asemenea cazuri, politica nu mai e o artă. A-ţi face bine meseria, a fi un cetăţean corect şi demn e un însemn al respectului faţă de comuniunea din care faci parte. Politica mea de astăzi e cultura românească, lume în care mă simt împlinit.

A AVEA CURAJUL ŞI FORŢA SĂ O IEI DE LA-NCEPUT.

Destinul e un dat pe care trebuie să ţi-l asumi. Chiar dacă nu totdeauna e drept. S-a întâmplat ca în viaţa mea, de mai multe ori, să reiau lucrurile de la zero. După absolvirea cu excelenţă a şcolii medii, nu am fost cel puţin admis să concurez pentru universitatea pe care mi-o doream, deşi, în finalul olimpiadelor de nivel republican la care am fost învingător, fusesem invitat să depun actele. Între timp, apăruse pe firmament fiica unui mare şef de partid comunist şi nu s-a dorit să i se facă concurenţă.

Marginalizarea a fost şi mai brutală după absolvirea cu excelenţă a Universităţii M. Lomonosov, când mi s-a dat loc la doctorantură de unde am fost exmatriculat pentru antisovietism şi naţionalism, urmare a turnătoriilor unor foşti colegi „vigilenţi”. A urmat momentul 1993, campania de calomniere a mea din 1999-2000, anii de şomaj şi anul 2011, când, după o grea încercare, am reînviat ca prin miracol.

Dacă n-aş fi avut credinţă şi încredere în forţele proprii, m-aş fi frânt demult. De aceea sunt convins că…

DUMNEZEU NU PUNE PE UMERII NIMĂNUI MAI MULT DECÂT POATE DUCE.

Altminteri, l-ar strivi. Crucea ce ni se dă e pe potriva fiecăruia. De aceea nu ai dreptul să fugi de sub cruce.

Text: Valeriu Matei
Concept: Ana Popenco
Foto: fotoroom.md
Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+5°