VIP Magazin
18 Noiembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Cristian Tabără: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am meritat eu”
Iulie 2015, Nr. 132-133

Cristian Tabără: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am meritat eu”

Comentează   |   Cuprins

Un domn care ascunde multă putere în cuvintele peare le rostește. După o oră de vorbă cu Cristian Tabără, am înțeles că aș sta zile întregi să-l ascult și să pătrund în scoarța înțelepciunii lui. Este un bărbat care reușește să-și trăiască viața dincolo de prejudecăți, dincolo de limite și anumite convenții, dar totodată știe să fie într-o relație bună cu Dumnezeu. Acest domn, care seamănă cu Ion Creangă, răspândește multe emoții vii ce se împletesc perfect cu ideile sale lucide despre existență. Cristian Tabără reușește să dea formă fiecărui sentiment, expresie fiecărui gând și te face să crezi în realitatea visurilor. Pe intervievatul meu îl văd foarte apropiat de artă, de literatură, de filosofie, el recreează pornind de la propria experienţă şi înţelegere a vieţii. (Text: Alexandru Bordian, Foto: Victor Buzu)

De ce Cristi Tabără a ales Moldova?
Nu știu dacă am ales eu Moldova sau ea m-a ales. Cred că a fost o lucrare care vine de mai sus, fără pretenția de a fi ceva mistic. S-a întâmplat la un moment dat ca un anumit domn, e vorba de Val Butnaru, să fie publicat în România, iar cei de la editură m-au întrebat dacă nu cumva aș vrea să spun un cuvânt la lansarea de carte. La vremea aceea făceam o emisiune despre cărți la ProTV și mi-am dat seama că nu știu prea multe despre ceea ce se întâmplă în acest moment în Republica Moldova, nu știu prea multe despre intelectualitate, despre scriitori și m-a cuprins brusc o rușine cumplită, în așa fel încât am acceptat. Astfel, m-am trezit deodată în fața unei problematici complet diferite, mi-am dat seama că sunt aproape la fel de ignorant ca toți românii care, în cel mai fericit caz, au legătură fictivă cu Basarabia, dar, pe de altă parte, nu au habar despre Republica Moldova sau cine sunt locuitorii ei. De aici a și pornit prietenia dintre mine și Val, care cred că a rămas în aceleași coordonate și chiar simt că așa și este. La un moment dat, Val m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin să fac un proiect de emisiune în Republica Moldova, referindu-se atunci la Jurnal TV, ceea ce s-a și înfiripat. Astfel a apărut „Tabăra de idei”, apoi lucrurile s-au sistat cu Jurnal, iar acum iată-mă la Publika TV.

Într-un interviu mai vechi ați spus că 99%din ceea ce sunteți v-a dat Ardealul. Dar ce v-a dat Moldova? Ce-ați luat de-aici?

În relația mea cu Republica Moldova, Ardealul a avut foarte multe de spus. Acel conglomerat etnic cu amprentă specifică, numit Ardeal, mi-a oferit o bază de înțelegere și adaptare la Republica Moldova. Eu vorbesc maghiara, pentru că sunt din Oradea, unde 30-35 la sută dintre locuitori sunt etnici maghiari, respectiv cunosc această limbă, am prieteni maghiari, nu am o problemă când cineva vorbește o altă limbă lângă mine, nu manifest xenofobie, văd beneficiile multiculturalismului, văd și pericolele extremismului, știu ce înseamnă gândire separatistă. În consecință, cam 80 la sută din problematica pe care am întâlnit-o în Republica Moldova îmi era cumva familiară. Ce n-am văzut până acum și nu am reușit să înțeleg foarte bine e cum poate trăi același popor în două țări diferite. Eu cred în continuare că suntem un popor, deși nu am văzut asta împărțit administrativ. Da, eu i-am văzut pe germani și pe austrieci, dar era o constatare exterioară, sau grecii și ciprioții, sau statele desprinse de Marea Britanie. Acolo era însă separarea doar geografică, iar aici e mai mult decât geografie și anume să accept că aici trăiește o populație despre care eu spun că face parte din neamul românesc, dar care își dorește o țară separată. E, inițial, greu de acceptat, după care trebuie înțeles, după care trebuie cumva digerate lucrurile.

Au trecut 25 de ani de când Moldova și România pot comunica liber, ba chiar pot și să se unească, dacă tare și-ar dori. Și totuși, de ce după atâta timp avem mulți moldoveni care se subapreciază în raport cu frații lor de peste Prut și sunt mulți bucureșteni sau olteni care nu și-ar dori niciodată o unire? Ați pomenit într-un editorial de îndepărtarea sufletească a moldovenilor, dar nu există și o îndepărtare sufletească și a celor din Muntenia sau Ardeal? De unde vin aceste rezerve, acest gol?

Din necunoaștere. Din diversele forme ale propagandei menite să ne înstrăineze. Să nu uităm, acum șase, șapte ani pe Prut era sârmă ghimpată. Asta nu avea cum să ajute la niciun fel de apropiere. Și, mai mult decât atât, au fost episoade istorice, pe care fiecare le valorizează diferit. Ce a fost în 1940, un dictat prin care România pierde Basarabia sau o eliberare a Basarabiei de sub români, cum spun unii? Lucrurile sunt complicate, sensibile, interpretările continuă. Încă nu e clar dacă au fost sau nu românii fasciști în perioada 1941-1945. Lucrurile acestea sunt extrem de disputate. Și aceste dispute se simt mai ales aici. Românii din România nici nu au avut acces la informație despre Republica  Moldova, dar pe măsură ce au început să o primească, au și început să o privească cu alți ochi. Evident, opiniile sunt variate, sunt și păreri ironice, cum s-a mai auzit prin presa românească, dar e un lucru pe care și eu l-am simțit, și despre ardeleni se fac tot felul de glume la București.

Și ce le spuneți celor care vă reproșează că „uite, guvernul român nu a luptat pentru menținerea Basarabiei atunci când sovietiicii și-au revendicat-o pe nedrept”?

Eu i-aș întreba: dacă ar veni în același timp trei dictatori care aveau în spate două mari superputeri, mai ales că  au venit în același an ca să cedăm Ardealul de Nord, să cedăm Bucovina și Basarabia sau să cedăm Cadrilaterul, ce puteai să faci? Și asta în condițiile în care România își manifesta neutralitatea. Cu cine puteai să lupți în primul rând, cu cine puteai să lupți în al doilea rând? De ce nu se întreabă basarabenii de ce nu au tras românii ca să apere și Ardealul sau Cadrilaterul? Există momente pentru care poate trebuie să ai înțelepciunea să nu intri în confruntare directă.

Iorga totuși a fost pentru a lupta pentru Basarabia...

Lucrurile sunt foarte nuanțate. E foarte ușor să arăți cu degetul. Eu cu același succes aș putea întreba ce au făcut basarabenii ca să se reunească măcar cu Moldova. Istoria nu trebuie judecată fără nuanțe. Întotdeauna au existat nuanțe. E ușor să-i faci pe români fasciști pentru că s-au aliat cu germanii ca să elibereze Basarabia, dar trebuie să îți amintești în egală măsură că primul aliat estic al fasciștilor era Uniunea Sovietică. Dezmembrarea Poloniei s-a produs din neînțelegerea dintre Uniunea Sovietică și Germania Nazistă, că însuși dictatul care în 28 iunie 1940 lua Basarabia și Bucovina era înțelegere între fasciști și sovietici. România căzuse la mijloc în momentul respectiv.

Totuși, prin ceva suntem diferiți, românii de-aici și românii de peste Prut?
Da, suntem. Se simte diferența, e adevărat. Elementul slav și-a lăsat amprenta foarte bine, fie că e vorba de amprenta impregnată în perioada țaristă, fie că e vorba de amprenta impregnată în perioada sovietică. O amprentă puternică asupra românilor au lăsat-o și austro-ungarii în Transilvania, spre exemplu, și conviețuirea  noastră a ardelenilor cu germanii sau maghiarii, și românii din Banat au amprentă din conviețuirea împreună cu sârbii, după cum, în egală măsură, și cei din Muntenia au amprentă de pe urma conviețuirii cu turcii și tătarii, care locuiesc acum ca minoritate în Dobrogea românească. Această diferență însă nu mi se pare că deznaționalizează, mi se pare doar că particularizează. Da, suntem diferiți de la un punct încolo, avem diverse preluări, calchieri. Aș putea enumera acum vreo 40 de cuvinte pe care le folosim noi în Ardeal, dar nu vor fi înțelese în restul României, dar asta nu ne face mai puțin români.

Există un complex de inferioritate al basarabenilor în raport cu cei de la București?

Există acest complex. Și e păcatul constant al celor din București, dar nu se manifestă doar în raport cu Basarabia. Eu pot să spun că și pe mine ca ardelean m-au luat peste picior de o mie de ori, și în tot spațiul românesc se fac glume pe încetineala ardelenească. Și pe mine de multe ori mă întrebau dacă nu cumva mă pornesc astăzi la serviciu ca să ajung mâine. Și, bineînțeles, râdeau de graiul meu ardelenesc, dar eu mă duc acasă și vorbesc cu mare plăcere și mândrie ardelenește. Și colegii de aici mă roagă să le vorbesc. Dar asta nu înseamnă că vorbesc o altă limbă și ar trebui să fiu complexat. Ba mai mult decât atât, nu înțeleg de ce Bucureștiul ar trebui să fie un reper. El nu este un reper, este capitala României, dar în rest, specificul fiecărei regiuni este la fel de important. Nu mă simt cu nimic mai puțin sau mai mult în fața unui bucureștean doar pentru faptul că m-am născut la Oradea. Dimpotrivă, eu cred că am suficiente motive de mândrie că m-am născut  la Oradea, și că Oradea, pentru mine, în continuare este acasă, nu e nimic rușinos în treaba asta.

Ce metehne nu puteți înțelege la moldoveni? Ce nu le ajunge moldovenilor ca aici să înceapă să se schimbe lucrurile spre bine?
Moldovenii ar trebui, dacă tot vor să aibă o țară a lor, să învețe s-o și stăpânească. Și nu spun asta în raport cu alte etnii care trăiesc în Moldova, mai ales că o bună parte a slavilor de aici refuză să accepte statalitatea sau faptul că Moldova în acest moment aparține moldovenilor și trăiesc cu nostalgii post-sovietice sau încearcă să-și conserve diverse forme și privilegii care și înainte li se cuveneau. Dar eu acum vorbesc despre întreaga suflare care trăiește pe teritoriul Republicii Moldova. Mi-aș dori să se ajungă măcar la acel nivel care este acum în România în raport cu etniile sale cele mai vocale și anume etnia maghiară. Avem în acest moment politicieni de cel mai înalt nivel de altă etnie, inclusiv președintele țării este de etnie germană, dar, cu toate acestea, cu toții știu ce este România, îi vorbesc limba, îi cunosc Constituția. Și celelalte 21 de etnii sau câte există acum în România, țin legătura cu țara mamă. Sunt invitați toți acei moldoveni de etnie română să vină măcar în România să vadă cum trăiesc ucrainenii, rușii, turcii, sârbii, tătarii și alte etnii. Să meargă în satele administrative, să vadă că acolo situația e bilingvă și că nu au niciun motiv și chiar nu sunt nemulțumiți de statul român. Această situație aș vrea să o văd și în Republica Moldova. Dar, pentru asta, primii care trebuie să se respecte pe ei înșiși și apoi să ceară respect de la alții sunt moldovenii. Și asta e ultima recomandare la această întrebare. Moldovenii fac mult caz pe patriotismul lor, dar pe cât de patrioți vor să se arate, pe atât se și autodenigrează.

Toate luptele, chiar și cele cu morile de vânt se dau pe internet...

Acum e foarte ușor să te bați în mod virtual unde nimeni nu îți poate trage un pumn în mod direct. Și ne întoarcem la glonțul cela pe care România nu a avut în cine să-l tragă în 1940, când tot ce ne înconjura, cu excepția Serbiei, voia pământ de la noi și nu te puteai bate cu toți deodată. Acum, stau și mă întreb unde este societatea civilă. Există societate civilă coagulată? Problema pe care o văd eu, poate cea mai mai gravă a Republicii Moldova, este că sunt foarte puțini aceia care văd centrul de greutate în centrul acestei țări. De fapt, mulți îl văd în afară. Fie spre est, fie spre vest. Iar cei care se declară moldoveniști au un moldovenism care nu se bazează pe nimic, care a altceva miroase, numai nu a interese istorice.

Mulți vorbesc că presa din Moldova este într-o perioadă romantică, departe de adevăratul vacarm profesionist. Cum vedeți dumneavostră mass-media de-aici?

Presa nu poate fi desprinsă din contextul în care trăiește. Acesta e un stat mic și liniștit. Neliniștea care se manifestă nu are amploarea trăirii, a zvâcnirii pe care o au alte teritorii, în consecință și presa e mai liniștită. Dar moldovenii înșiși au o structură sufletească diferită. Există un bun al moldovenilor care îi determină să nu înjure, eu foarte rar aud moldoveni care înjură pe stradă sau în mediile în care mă duc. E un bun-simț care se manifestă și în presă. Nu ai decât să-l numești romantism. Eu aș prefera să-i spun o anumită curățenie.

În 2013 ați fost întrebat de ce a devenit presa din România un instrument politic, iar astăzi în Republica Moldova trăim aceeași situație. Totuși, de ce a devenit și aici presa o armă politică?

Încă nu devenit așa cum credeți. Bunăoară în România, ea este un exemplu de aliniere a presei. Presă independentă nu există nicăieri, nu trebuie să trăim cu această iluzie. După cum nu există nici jurnaliști care să vrea numai binele. Deci, practic, împărțirea presei face parte dintr-un anumit firesc al existenței. Jurnalismul de investigație a devenit procuror de investigație. Aici nu s-a ajuns, slavă Domnului, la acest nivel și cred că nici nu se va ajunge. Nu se va trece bariera dintre a informa și a judeca. În România această barieră a fost trecută. Multe dintre normele deontologice au fost călcare în picioare. Din păcate, există public care încurajează această presă. Nu trebuie să îți confunzi rolul cu cel al polițistului, al judecătorului, or nu trebuie să salvezi societatea, ci să o informezi.

Ce părere aveți despre blogging?

Bloggingul nu este presă, e un conglomerat de opinii. E bine că există. Deseori bloggerii văd ceea ce nu observă oamenii de presă sau nu pot să observe. Și bloggerii sunt regimentați, să nu credeți că ei sunt curați ca lacrima.

Credeți că, pe fundalul situației interne din țară, dar ținând cont și de situația geopolitică actuală, Moldova va ajunge vreodată să se integreze în UE sau e doar un mit pe care îl folosește actuala guvernare?

Cred că Moldova are toate șansele. Există un singur impediment real pe care-l văd și trebuie rezolvat, și anume chestiunea transnistreană. Alte tipuri de reforme se pot implementa chiar dacă aparent scepticismul e foarte mare și ai tinde să spui că nu va triumfa dreptatea în Moldova, că nu se face justiție. Ba da, se va face. Acest tip de scepticism l-am trăit și noi în România, nici nu ne-am imaginat că vom ajunge vremuri în care să existe un DNA care să facă în România ceea ce face în acest moment.

Din 2009 se fac reforme și, nimic...

Nu e mare lucru din 2009 până în 2015. În România reformele au fost pornite în anii ʼ90 și abia acum DNA-ul reușește să facă ceva. România s-a integrat în UE în 2007 și de atunci lucrurile se mișcă.

În Georgia mai repede lucrurile s-au schimbat…

Nu știu cum arată miracolul georgian, nu am fost acolo. Noi știm doar ceea ce se scrie în presă. Aș vrea să merg acolo să văd cu ochii mei. Eu știu cum arată miracolul polonez. Am fost în Polonia și am văzut cum lucrurile au fost mișcate. Cu realism, nu cu idealism.

Ca model ar putea fi Polonia?

Ar putea. Și țările baltice, mai ales Letonia, unde 40 la sută din populație este rusească și se poate trăi. Lucrurile sunt la îndemână. Problema este asta: crearea sentimentului de stăpânire.

Acum am putea spune că Republica Moldova este o țară cu un viitor incert? Și dacă problema transnistreană este atât de usturătoare, cum ați propune dumneavostră să fie rezolvată?

Problema Transnistriei se poate rezolva doar în măsura în care dispare cel mai urât perturbator acolo și anume prezența militară rusească. Asta pe mulți îi face să creadă că acolo în permanență la nevoie va interveni Federația Rusă. Dacă prezența militară rusească nu va fi îndepărtată, probabil că Transnistria va evolua către un Kaliningrad și atunci Moldova va fi nevoită să renunțe la ea. Dacă prezența militară va fi îndepărtată, Moldova va trebui să convingă populația de dincolo de Nistru că poți trăi în Moldova, că există suficiente argumente să nu dorești altceva. Că ceea ce e dincolo de Nistru nu e dușman. Că a vorbi despre români sau românism nu înseamnă a distruge alt element și așa mai departe. Știm foarte bine că Transnistria a apărut sub pretextul că Moldova se va uni cu România și românii vor distruge tot pe-acolo. Și s-a creat o enclavă prin care Federația Rusă să-și exercite presiunile.

Saramago zicea că trebuie să fii Dumnezeu ca să-ți placă atâta sânge. Tot acest autor I-a reproșat distrugerea nesăbuită a Sodomei și Gomorei, orașe în care în momentul distrugerii cu pucioasă mureau chiar și copii nevinovați ai acelor sodomiți. Ce i-ați reproșa dvs. lui Dumnezeu, dacă l-ați întâlni vreodată?

Nu i-aș reproșa absolut nimic. Neliniștile interioare ale unuia sau ale altuia, inclusiv ale  lui Jose Saramago n-au nicio legătură cu Dumnezeu însuși. Nu știu care dintre noi știe cine este Dumnezeu altfel decât ni s-a revelat El, încât să se certe cu El. Eu mă întreb cu cine s-a certat Saramago sau Arghezi. S-a întâlnit vreodată cu El? Cu cine se ceartă? L-a văzut? Relația cu Dumnezeu nu este una de egalitate și nici de raționalitate, să spunem așa. Dumnezeu este suprarațional, nu-L poți judeca după felul în care îl percepem noi. Noi punem foarte mult accent pe viață și pe moarte. Ne temem de moarte, prețuim viața. Dar dacă  ne întoarcem la paradigma pe care o propune Dumnezeu, că moartea e doar un prag către eternitate, chiar superioară, n-ar trebui să ne mai temem, sau să ne temem pentru copiii care au fost uciși eventual în Sodoma sau Gomora. Dar asta nu i-o poți spune unui părinte. Intervine și actul religios, dacă poți să accepți că așa cum ți-a dăruit copilul, tot așa poate să ți-l și ia pentru o rațiune sau o motivație care pe tine te copleșește.

A citi înseamnă a prostesta. V-a schimbat cumva literatura artistică pe dumneavoastră?

Din punctul meu de vedere, a citi nu înseamnă a protesta. Din punctul meu de vedere, a citi înseamnă a înțelege și atât. Eu știu că marea tentație a intelectualului este de a chestiona totul și că felul de a pune totul sub semnul întrebării este protest, viață și efervescență. Pentru mine, cititul a fost primul pas către religie. Da, am trăit diversele forme de protest, refugiu sau visare. Ba chiar m-am construit în diversele forme prin care sufletul meu a călătorit. Dar, până la urmă, am ajuns la concluzia că realitatea este cea în care trebuie să trăiesc și că este mai puternică decât mine și oricând poate să distrugă orice construct ficțional. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat mai mult decât am meritat eu. Sunt înconjurat de oameni buni, am învățat cum să mă feresc de cei răi, am înțeles că nici măcar cei răi nu-s răi întru totul.

De ce în țările sărace literatura este la periferie, în special literatura de calitate, căci scriitură proastă se citește, slavă Domnului, dincolo de faptul că, de multe ori, literatura bună, adevarată se naște acolo unde este mai puțină?

N-ar trebui să ne mire. Pentru că asta are treabă cu mediocritatea, care este destul de răspândită. Elitele sau vârfurile sunt destul de puține și, evident, ele mereu vor simți diferența cantitativă în raport cu celelalte categorii. Și, da, din nefericire, acestea din urmă vor constitui norma.

Știu că ați avut o emisiune la TVR 1 despre destinații turistice. Ce destinație o considerați numărul unu în România și ați recomanda-o unui străin?

Depinde de unde ar veni străinul. Dacă ar veni din Occident, și ar fi unul mai superficial și se entuziasmează ușor la construcții din astea gigante, l-aș trimite în Salina de la Turda. Este absolut fabuloasă, reconstruită și reamenajată și chiar te impresionează. Dacă ar trebui să duc un rus, unul de bună credință care nu a văzut nimic, care nu știe nimic, pe el l-aș duce la mănăstirile rusești, lipovenești din România, pentru că acolo timpul s-a oprit la Petru cel Mare, la Uspenia și Vovidenia.

Ce înseamnă pentru dvs. să fii român?

Pentru mine, să fiu român înseamnă să însușesc tot ce exprimă acest element românesc, cu bun și cu rău, să înțeleg că nu am niciun motiv să mă rușinez pentru asta și că, la nevoie, pot avea o contribuție bună la tot ce înseamnă lume în acest moment.


Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon






* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+6°