VIP Magazin
18 Noiembrie 2018
Print
Print
Print
Print
Claudia Partole. Un tot întreg de copilărie
Iunie 2011, Nr. 86

Claudia Partole. Un tot întreg de copilărie

Comentează   |   Cuprins

O după-amiază de marţi cu pretenţii meteo, un cer vineţiu, dar, ca să nu pară chiar aşa de fiţos, a reţinut ploaia. Poate pentru că interlocutoarea mea, scriitoarea Claudia Partole, s-a rugat cu acel colţ de inimă unde stă copilăria pură, ca norii să nu îşi verse furia stropilor atunci când vom dialoga în parcul „La Izvor”.

Dacă tot la început de Cireşar lumea întreagă sărbătoreşte Ziua Internaţională a Copilului, am crezut de cuviinţă să  realizăm un material cu cineva care cunoaşte Împărăţia copilăriei şi care mereu o colorează prin contribuţia sa. Claudia Partole este exemplul indubitabil pentru a depăna trăiri dintr-o lume care se numeşte COPIL. Fără introduceri kilometrice şi pline de emfază, dar cu o voce de un calm şi de o puritate tulburătoare, îmi povesteşte cum a fost „botezată” în religia scriitorilor pentru copii.
Nu am ales eu copiii, ei m-au ales pe mine. Eu scriu pentru copii mici şi mari (mari cu sens de adulţi – n. r). Am debutat în clasa a patra cu poezia „Aş vrea să scriu o poezie”, ca mai apoi, în clasa a şasea, o altă creaţie să apară în paginile ziarului raional. Chiar am fost la o şedinţă a corespondenţilor voluntari, cum li se spunea pe atunci, şi am avut ocazia să vorbesc şi eu. Tot ce se petrecea în satul meu de baştină, Cotova, r-nul Drochia, era adaptat de mine şi expediat la ziar, fie povestioare, istorii, poezii etc. Aveam o naşă de botez, care, când vroia să discute cu mama, iar eu eram în aria de acoperire a ochilor ei, o ruga să mă ascundă, pentru că imediat ajungea la ziar. Eram o fire năzbâtioasă, iar la o întâlnire cu cititorii o fetiţă m-a întrebat de ce nu am fost la închisoare, dacă tot mă ţineam de şotii?! Odată, din compasiune pentru păpuşa mea, am tăiat paltonul mamei, ca să îi confecţionez prietenei mele de jucărie un palton, că se apropia frigul. Călătoria mea neanunţată la nişte rude din satul vecin nu prea le-a plăcut părinţilor, pentru că au fost nevoiţi să mă caute o zi întreagă.

Există o insulă a copilăriei – Naminara, în Coreea de Sud. Am descoperit-o în 2010, când am  participat la Festivalul Internaţional de Carte pentru Copii NAMBOOK-010 în cadrul proiectului Peace Story, care a avut ca scop editarea unei culegeri de povestiri despre pace cu participarea a 22 de ţări. Din fiecare ţară au fost invitaţi câte un scriitor şi un ilustrator de carte pentru a prezenta o povestire scrisă special pentru proiect. Din partea Republicii Moldova am participat eu şi Violeta Zabulică-Diordiev, cu cartea „Floarea iubirii” care a fost apreciată ca fiind una dintre cele mai optimiste şi mai originale, iar o editură din Coreea a cerut permisiunea să traducă şi să editeze povestirea.

Cât despre insula Naminara, pot spune că răsuflam şi „mâncam” aer de copilărie. Pretutindeni eroi din basmele coreene, cărţi pe bănci, în parcuri, sculpturi de spiriduşi, ateliere de ceramică şi de sticlă, familii ce se plimbau în carete, şi niciun telefon sau vreo reţea de internet. Acel loc nu a fost profanat de lumea tehnologiilor, iar dacă doreai să suni, găseai doar un singur telefon public. Aveam impresia că am intrat într-o carte vie, în care chiar soarele şi ploaia citesc.

În acele locuri m-am simţit ca într-un basm, ca într-o lume mistică. Chiar am avut un caz, atunci când m-am rătăcit şi nu găseam hotelul. Indiferent pe cine întrebam, nimeni nu ştia de locaţia respectivă. Mă învârteam în jurul unei pieţe, şi nu găseam hotelul. Am observat că în piaţa aceea oamenii se rugau, citeau rugăciuni. Mi-am amintit că am şi eu un Dumnezeu şi cred că atunci m-am rugat ca niciodată. Peste câteva clipe am simţit un disconfort la şolduri, ca să găsesc într-un buzunar cartea de vizită de la hotelul unde eram cazată.

Copiii de ieri se simţeau complexaţi, ei erau nevoiţi să vorbească într-o limbă necunoscută lor şi impusă de un regim totalitar. Părinţii  aveau şi mai au doar ca scop să îi educe, dar nu şi să îi lase liberi. „Nu pune mâna”, „Închide gura”, „Nu vorbi prea mult” şi lista observaţiilor poate continua. Copiii secolului XXI sunt mai degajaţi, mai dinamici. Torentul de informaţii şi tehnologiile îi fac să fie mai creativi, mai energici, fără să observăm că în ei încolţeşte un bob de genialitate.

Şi atunci, şi acum, sunt copii care nu vor să citească. Până în clasa a şasea relaţia cu cartea este mai solidă, apoi apar alte interese. Cititul nu se impune. Lectura vine din familie. Dacă părinţii aveau dragostea de cărţi, copilul neapărat va face acelaşi lucru. Copiii sunt negativişti. Dacă le spui „nu”, ei vor face „da”. Mereu trebuie să găsim acel element care să-i ghideze spre adevăratele valori. Fiul meu, Roman, în copilărie îşi dorea cu ardoare un papagal. Am fost de acord, dar l-am avertizat că voi cumpăra unul care vorbeşte şi care va spune în fiecare seară ce face fiul nostru când nu suntem acasă. Peste o perioadă, băiatul îmi spune: „Am auzit că nu prea aveţi bani, poate mai târziu o să îmi cumpăraţi un papagal”.

Îmi aduc aminte când stăteam în cozi interminabile ca să cumpăr pâine şi, practic, de fiecare dată aşteptările mele se soldau cu eşec: cei maturi mă ghionteau şi îmi pierdeam locul din rând, iar când ajungeam să iau şi eu pâine, se termina. Copilăria este etapa la care suntem perfecţi. Este o lume fără probleme şi alte lucruri perfide pe care le oferă viaţa uneori. Când am lucrat la revista „Alunelul”, un băiat, cititor fidel, de mai bine de o lună nu mai scria. Într-un final, a spus că nu a putut să scrie pentru că părinţii au divorţat...

Mereu mă simt obligată să scriu mai bine decât data trecută. Eu mă minunez când copiii îşi spun impresiile despre cărţile mele, iar asta mă face mult mai responsabilă de ceea ce vreau să scriu. La întâlnirea cu cititorii simt un schimb de energie, iar ei mă văd ca pe un prieten vechi şi de încredere. Maxim Gorki spunea că să scrii pentru copii este cel mai greu. Mult adevăr. Ce este taina atomului pe lângă jocul unui copil? Nimic. Uneori, când fiul meu mă chema la joacă, iar eu eram ocupată cu treburi casnice, totul în jurul lui se schimba. Chiar dacă reveneam mai târziu, el stinsese demult dorinţa jocului. Se simţea parcă obligat să se destindă.

Toţi copiii au un element comun: curiozitatea, doar că în diverse grade. Cei mici nu au gânduri ascunse, ei vor să descopere lumea poveştii, pe când cei mai mari, lumea scriitorului. Cei din urmă devin mai sceptici, încep să pună la îndoială anumite lucruri. De multe ori  le spun cititorilor: astăzi cu cine vă asemănaţi: cu fata babei sau a moşului? Evident că băieţii spun că nu pot să se asemene cu niciuna dintre ele, că doar sunt băieţi! Dar eu le spun: dar faptele? Faptele sunt ale fetei babei sau ale fetei moşneagului? Cad pe gânduri.

Ultima doleanţă a cititorilor a fost să scriu un roman adolescentin, de dragoste. Cred eu că pronia cerească îmi va da forţe şi pentru această lucrare. Mereu mă simt copil, mă simt fericită, iar acest lucru este ca un alter ego, care  îmi dă putere să trăiesc.
 
Text: Iuliana Mămăligă
Foto: Vadim Jantâc

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Imi pare foarte rau ca nu s-a tinut cont de varianta mea... De parca n-as fi eu cea care raspunde. Mi-a fost ca o lectie acest interviu! Mi-am promis ca nu voi mai permite nimanui niciodata sa-mi modifice felul de a ma exprima si a spune lucrurilor.
Toata recunostinta mea fotografului.
Claudia Partole   -  
14 Iulie 2011, 00:21
Sus ↑
Textul fiind prea mare, il expediez in cateva mesaje:

Nu am ales eu copiii, ei m-au ales pe mine. Scriu pentru copiii de toate virstele (incluzind in aceasta categorie si adultii). Prima poezie am scris-o in clasa a patra. As vrea sa scriu o poezie
Claudia Partole   -  
27 Iulie 2011, 16:43
Sus ↑
Copilul trebuie ascultat, vazut, respectat. Imi aduc aminte cum ma trimitea mama sa stau in coada la magazin ca sa cumpar piine. Aproape de fiecare data asteptarile mele se soldau cu esec: cei maturi nu ma luau in seama, ma tot treceau in spatele lor, iar cind ajungeam sa iau si eu piine, se termina. Am avut si alte experiente de umilinta din cauza virstei. Atunci imi doream sa cresc cit mai repede!
Copilaria este etapa cind suntem sinceri si mai aproape de perfectiune. Inca neafectati de ambitii majore, de vicii care metamorfozeaza candoarea sufletului infantil. Zadarnic se crede ca virsta copilariei e lipsita de griji! Copiii traiesc si retraiesc mult mai adinc si in tacere necazurile celor adulti. Mi-aduc aminte de un baietel care, pe cind lucram la revista
Claudia Partole   -  
27 Iulie 2011, 16:45
Sus ↑
Mult respect pentru D-na Partole. Sunteti si un psiholog foarte bun.
Viorica   -  
04 Septembrie 2011, 16:36
Sus ↑
Cu multă admirație și o dragoste profundă port chipul tău, dragă prietenă de leagăn și copilărie, îți sorbesc din creația ta cum aș bea apă din izvorul copilăriei noastre. Te iubesc mult, mult, știi tu cum. Să-ti dea Domnul multă sănătate,vigoare, că răbdare știu că ai !!!
silvia bujor   -  
01 Iulie 2012, 12:16
Sus ↑
Doamnă Partole vă apreciez foarte mult carţile d-stră. Şi aş vrea să vă multumesc că aţi vizitat L. T. "Mihai Eminescu". Floarea iubirii este foarte interesantă.
Delia   -  
16 Octombrie 2012, 19:11
Sus ↑
Va admir mult D.C.Partole am avut onoarea de a va intilni la un concurs de poezie.Si acum va studiez opera ,,Cind eram inger'' si doresc sa va aduc felicitari cartea este suberba.
Iuliana   -  
19 Mai 2015, 20:09
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+4°