VIP Magazin
15 Decembrie 2019
Print
Print
Print
Print
Arcadie Zaporojanu. Omul care trăieşte din fotbal
Septembrie 2004, Nr. 05

Arcadie Zaporojanu. Omul care trăieşte din fotbal

Comentează   |   Cuprins

Acum vreo 30 de ani, în Copăcenii Sângereilor, satul de baştină al lui Adrian Păunescu, un băiat cu ochii de un albastru senin se ambiţiona să joace fotbal de unul singurîntr-o ogradă ţărănească pe care o transformase în teren: marcase careurile, improvizase nişte porţi din plasă de pescuit, făcuse chiar şi o „tabelă de marcaj" dintr-un fund de scaun, pe care scria cu creta golaverajul. Tatăl lui Arcadie Zaporojanu nu prea încuraja pasiunea fiului pentru fotbal, deoarece îl vroia preot, dar şi fiindcă, în urma incursiunilor lui fotbalistice, trebuia să schimbe în fiecare „sezon sportiv" scândurile de la gardul din curte.

Se pare că entuziasmul puştiului 1-a impresionat şi pe Dumnezeu, de vreme ce a fost lăsat să-şi vadă de mingile şi golurile sale. Iar peste un arc de timp, Arcadie a ajuns să editeze primul ziar de fotbal din Moldova, pentru ca, mai târziu, să devină şi unul dintre cei mai cunoscuţi impresari de fotbal din spaţiul post-sovietic. Arcadie Zaporojanu a intrat în vizorul presei din Moldova, dar şi al celei din România şi Ucraina mai ales după ce a reuşit transferul antrenorului român Mircea Lucescu la echipa „Şahtior" Doneţk. Succesul lui este, fără îndoială, rodul unei activităţi febrile. Ca să vă daţi seama de ritmul lui de viaţă şi de muncă, vom spune doar că în perioada 1 iunie -1 septembrie 2004 a zburat de 76 de ori cu avionul. Arcadie glumeşte uneori pe seama „expediţiilor sale fotbalistice" care cuprind un areal geografic destul de mare, spunând că prin desele sale călătorii şi-a văzut realizate două vise din copilărie: de a deveni pilot şi profesor de geografie.

Arcadie, într-o perioadă relativ scurtă, te-ai reprofilat din cronicar sportiv în impresar de fotbal. în afară de motivaţiile financiare, ce alte mobiluri ai avut pentru a face această schimbare?

Fiind jurnalist sportiv, am ajuns în situaţia în care foarte multă lume mă suna ca să obţină diverse informaţii despre meciuri şi jucători. Eram, dacă vreţi, o mică agenţie de ştiri, care furniza informaţii gratis, de dragul prieteniei. Mă întrebau: „II ştii pe cutare jucător din România? „Da, bineînţeles". „Ce înălţime are? In ce timp aleargă 100 de metri? Cum se prezintă în campionatul intern?"... şi tot aşa. Aveam o bază solidă de date, făcută pentru ziarul „Fotbal Hebdo" care, prin intermediul telefonului, devenise un bun public. Pe măsură ce echipele moldoveneşti participau în cupele europene, baza noastră de date devenea tot mai solicitată. La început, făceam schimb de informaţii, pentru că nu aveam întotdeauna posibilitatea să mergem în Spania, Israel sau în alte ţări, unde evoluau formaţiile noastre, într-un moment, mi-am zis, însă, că informaţia costă şi că trebuie vândută, mai ales că urma să întreţin şi editarea ziarului „Fotbal Hebdo", care nu avea surse financiare sigure. De fapt, am început să fac impresariat pentru a susţine ziarul, care apărea în format color şi costa în chioşcuri doar un leu, pe când cheltuielile de editare erau mult mai mari. Era necesar să acopăr deficitul bugetar, pentru că vă daţi seama ce înseamnă să scoţi un ziar la culoare.

Te-ai pregătit în mod special pentru impresariat? Ai făcut lecturi despre politica negocierilor sau ai învăţat din mers, adică ai luat taurul de coarne şi pe urmă te-ai gândit ce faci cu el?

Nu, a trebuit să învăţ pe parcurs. Ştiţi cum e cu ziaristica, poţi să faci facultate şi să ai note mari, dar să nu te descurci în practică - la scris. Sigur, la facultate îţi formezi anumite deprinderi de comunicare, înveţi chestii de cultură generală, dar dacă nu ai talent de la Dumnezeu, dacă nu ai vână de jurnalist, e foarte puţin probabil să te realizezi în această breaslă. In impresariat nu există cursuri de formare şi nici nu contează foarte mult licenţa acordată de FIFA. Contează, înainte de toate, cât de corect şi de exact eşti în recomandările pe care le dai. Dacă ai spus că fotbalistul cutare este bun în jocul aerian sau face prestaţie lăudabilă pe partea stângă şi că el este dispus să joace un meci-test într-o zi anume, este foarte important ca, în ziua respectivă, el să fie pe terenul unde este aşteptat şi să confirme descrierea ta. Dacă el corespunde caracteristicilor date de tine, câştigi credibilitate şi predispui oamenii să coopereze cu tine. In majoritatea cluburilor cu care lucrez, după ce aduc un prim jucător, îl aduc şi pe al doilea, pentru că întotdeauna las portiţa întredeschisă după mine, las loc pentru „Bună ziua!". Corectitudinea şi exactitatea este o formulă a succesului în impresariatul sportiv. Dar corectitudinea nu ţi-o dă nici o facultate: trebuie să o ai în sânge. Deci, am prins anumite secrete ale meseriei pe parcurs, lucrând împreună cu Giovani Becali din România, Vladimir Liubanski din Polonia, Mithat Halis din Austria, Jurai Venglosh din Slovacia.

De la cine ai învăţat mai mult?

De la toţi. Fiecare are ceva specific. Ştiţi cum se spune - „Florile furate se prind mai bine" - aşa e şi cu meseria noastră, culegi de la unul o idee, de la altul - alta şi, dacă te duce capul să le aplici, avansezi.

Cu ce cluburi colaborezi şi ce jucători cunoscuţi ai transferat?

La un transfer niciodată nu participă un singur agent. De regulă, un transfer se compune din câteva etape şi implică mai mulţi impresari. Am relaţii bune în special cu „clubul celor născuţi în 1966", din care fac parte Rinat Ahmetov, preşedintele de la „Şahtior" Doneţk, Oleg Mkrtcean, preşedintele de la „Metallurg" Doneţk, Evgheni Ghiner, preşedintele de la ŢSKA Moscova, şi Igor Surkis, preşedintele de la „Dinamo" Kiev, cu care găsesc limbaj comun mai repede. Cu aceste cluburi îmi merge bine. E un mic secret aici, care cere să deschizi piaţa cu un jucător bun. Eu am adus pe piaţa ucraineană de fotbal primul jucător român, pe aceeaşi piaţă am adus primul fotbalist nigerian, polonez şi ceh. E vorba de românul Aliuţă, polonezul Levandovski, nigerianul Okoronkvo şi cehul Lashtuvka. Sunt nişte realizări mai mult neoficiale, dar care dau bine la CV De fapt, cel mai bine mă simt pe piaţa Ucrainei, care prin echipele „Dinamo" Kiev şi prin „Şahtior" au avut pondere în fotbalul sovietic.

Totodată, am contribuit la transferul primului român în campionatul rus: Drăguş la „Torpedo" Moscova şi a primului polonez - Kovalevski la „Spartak" Moscova. In plus, am intermediat plecarea juniorului moldovean Denis Calincov de la „Zimbru" Chişinău la „Anderlecht" Belgia.

Transferi mai mult jucători din România, nu-i aşa?

Ai dreptate, "materia primă", în mare parte, e din România, dacă e să folosim un termen industrial. De ce? Cunosc mai bine piaţa României. In ultimul timp, însă, în sfera mea de interes au intrat şi fotbalişti din Italia, Grecia, Turcia, Danemarca, Portugalia, Argentina şi Brazilia. Pe piaţa de fotbal din Moldova lucrez mai puţin, pentru că preşedinţii de club de la noi nu prea vor să înţeleagă că un fotbalist dintr-un campionat intern slab nu poate fi vândut cu milioane. Prin urmare, nu poţi pretinde astfel de sume, nu ai dreptul moral să faci acest lucru. Poţi, în cel mai bun caz, să plasezi „protejatul" într-o echipă dintr-un campionat mai puternic ca să-i crească cota şi, respectiv, preţul, dar trebuie să urmezi o politică înţeleaptă, consecventă.

Primul meu transfer a fost cel al lui Marian Aliuţă, care a apărut în echipa ucraineană „Şahtior" în aprilie 2000 şi a făcut o figură foarte frumoasă: în partida de debut a intrat în teren în repriza a doua şi a dat două pase de gol. La sfârşitul meciului, publicul s-a ridicat în picioare şi a scandat „Marian, Marian!" - spectatorii nu puteau pronunţa „Aliuţă". Cei din loja oficială l-au botezat „rumânski Overmars". In asemenea situaţii, simţi că munca ta are efect. Peste opt luni am intermediat transferul lui Florin Cernat la „Dinamo" Kiev şi, în primul an de joc, el a fost considerat cel mai bun stranier al campionatului, marcând vreo şase goluri decisive. In vara lui 2001, la „Dinamo" Kiev a venit şi Tiberiu Ghioane. Pe urmă am mers pe la cluburi mai mici din Rusia - „Şinnik", „Zenit", „Uralan", „Alania". Dar cei mai mulţi jucători i-am avut la „Şahtior": Marian Aliuţă, Marian Savu, Mariush Levandovski, Aizik Okoronkvo. Au urmat Daniel Florea, Daniel Chiriţă, Răzvan Raţ, Flavius Stoican, Ciprian Marica şi, ultimul, Cosmin Bărcăuan. E o întreagă legiune, avem cinci fotbalişti români în teren şi antrenorul Mircea Lucescu - al şaselea, iar Alexandru Spiridon - al şaptelea.

Spune-ne povestea unui transfer de succes realizat de tine.

Lucescu - la „Şahtior". Istoria a început în decembrie 2001. Pe atunci, clubul din Donbass nu mergea prea bine. Eram un apropiat al preşedintelui Rinat Ahmetov şi ne-am propus să găsim un antrenor. Ahmetov avea câteva candidaturi: Christof Daum, Nevio Scala şi, la propunerea mea - Mircea Lucescu. Daum a venit cu vreo cinci avocaţi la prima discuţie, care este în fond o discuţie de intenţii. Chestia asta displace oricui... Mai târziu, s-a discutat cu Scala şi, când s-a ajuns la capitolul bani, acestuia îi ieşeau ochii din orbite ca la un extraterestru. Atunci s-a încercat şi varianta cu Lucescu, nu pentru că preşedintele de la „Şahtior" ar fi dus lipsă de bani, ci pentru că el dorea altceva: vroia pe cineva care să pună suflet în echipă. Lucescu n-a discutat nici o secundă despre bani - el s-a interesat de componenţă, de condiţiile de antrenament. Prin această abordare 1-a şi cucerit pe Ahmetov, care s-a ataşat destul de repede de el. Conta mult faptul că Lucescu, fiind român, avea o educaţie care presupunea să lucrezi pentru o idee, pentru ceva mai mult decât doar pentru bani. El nici n-a vrut să vorbească despre aspectul financiar şi asta i-a frapat pe ucrainenii de la „Şahtior", care n-au întârziat să-i transmită bossului lor acest detaliu. „Pe mine mă interesează ce vrea clubul ăsta, ce ambiţii are, de ce bază de antrenament dispune ca să pot lua o decizie", spunea Lucescu. S-au făcut trei încercări pentru a-1 aduce pe Lucescu la Doneţk. Pe scurt, din cauza mai multor circumstanţe, inclusiv devotamentul lui Lucescu pentru „Beşiktaş", care îi oferise o şansă, folosită cu brio, de a se revanşa atunci când „Galatasaray" s-a dezis de el în favoarea lui Fatih Terim, transferul antrenorului român la „Şahtior" a durat doi ani şi jumătate.

Din ce considerent l-aţi luat şi pe Spiridon la Doneţk ?

Alexandru Spiridon cunoaşte psihologia sportivilor ruşi şi ucraineni. El e mai aproape de mentalitatea fotbaliştilor din spaţiul post-sovietic şi acesta e un avantaj atunci când vrei să te apropii de jucători ca să-i îmbărbătezi sau să-i mobilizezi. In plus, limba antrenamentelor este rusa, iar Lucescu nu are alt antrenor secund - Spiridon deţine această funcţie. Apropo, preşedintele Ahmetov n-a întârziat să mă felicite pentru că 1-am propus în staff-ul tehnic.

Se vorbeşte că Lucescu intră în topul celor mai plătiţi antrenori din Europa.

În topul pe care l-am văzut eu, Lucescu figura pe locul 8 sau 9, ceea ce înseamnă că şi cotaţia lui profesională este pe măsură. Ca să fiu sincer, atunci când Lucescu i-a bătut acum un an în Liga Campionilor pe cei de la „Chelsea" Londra cu doi la zero am fost tentat să-i contactez pe cei de la clubul londonez, dar n-am vrut să-mi stric relaţiile cu „Şahtior". Dar, în principiu, se putea discuta, pentru că antrenorul de atunci al echipei menţionate nu avea o situaţie prea sigură şi mai ales pentru că şi Abramovici e născut în 1966. De un an, am stabilit relaţii cu acest club, de când Adrian Mutu s-a transferat la ei de la „Parma" Italia.

Ţi-ai pregătit vreun subiect pentru memorii ?..

Cu Valeri Lobanovski primele 30 de grame de coniac le-am servit când a jucat „Dinamo" Kiev cu „Steaua" la 1 Bucureşti. Administratorul echipei kievene m-a întrebat: „Arcadie, ce băuturi mai bune au românii?". Eu, fiind obişnuit cu tradiţiile, aveam la îndemână un „Ştefan Vodă" de 25 de ani. După ce a servit coniacul, Lobanovski m-a invitat la o discuţie. A fost o surpriză pentru că, pe timpuri, visam să iau măcar un interviu de la el. Mai târziu ne-am împrietenit şi pot spune că, atâta timp cât a fost Lobanovski la „Dinamo" Kiev, eu am avut cele mai bune relaţii cu acest club. Am învăţat multe despre fotbal de la acest om. Când mergeam împreună la meciuri neoficiale, stăteam mereu în preajma lui şi eram atent la ce spune despre jocul fotbaliştilor, lucruri anumite le şi notam. După aceasta discutam cu Cernat şi Ghioane - le spuneam ce aşteaptă de la ei marele antrenor.

Soţia n-a obosit de veşnicele tale călătorii şi de discuţiile la telefon care, după cum am putut remarca, pot dura ore în şir?

Relaţia cu fotbalul nu afectează relaţia mea cu Marcela, pentru că ei i-a plăcut acest sport înainte de a mă întâlni pe mine. Dacă n-ar fi o microbistă cu stagiu, poate ar suporta mai greu absenţele mele permanente. Dar ea mă înţelege perfect, deoarece s-a „călit" şi ştie să înfrunte cu stoicism lipsele mele încă de pe timpul când făceam jurnalistică. Pe atunci, se întâmpla să vin acasă şi la patru dimineaţa. In 1992 „Fotbal Hebdo" era al treilea ziar din republică făcut la computer. Ţin minte şi acum că prima pagină am scos-o din 32 de bucăţi. Noi eram cu sediul la Casa Tehnicii, trăgea o fugă cineva din redacţie la tipografie, ducea vreo cinci bucăţi şi le încleia. Montarea am terminat-o la patru dimineaţa, iar la şase am scos ziarul. Am aşteptat, cu întreg colectivul, apariţia primului număr pe pragul Casei Presei cu vin şi nuci.

Din câte ştim, şi Marcela a făcut ziaristică.

Da, ea a fost tot timpul alături de mine, începând de la facultate. Mai târziu, când editam ziarul, mi-a fost mâna dreaptă. Aveam uneori necazuri, pentru că îmi vorbea şi acasă despre greşelile care se strecurau în pagină. Nu ştiu cât de bine e să fii coleg de serviciu cu soţia, dar în cazul meu n-au fost decât efecte pozitive. Marcela mă ajută deseori, pentru că se întâmplă să nu pot vedea anumite meciuri sau emisiuni. In astfel de cazuri, ea îmi relatează prin telefon cine a marcat, cine a ratat, alte detalii care pot fi importante pentru mine. Este destul de bine ancorată în ceea ce ţine de fotbal, pentru că toată lumea noastră e legată de fotbal. Şi mai este o chestie în care, fără Marcela, mi-ar veni mult mai greu. Oamenii care fac afaceri în fotbal, dar şi jucătorii, sunt destul de bine familiarizaţi cu toate noutăţile, tendinţele şi capriciile modei. Trebuie să fii tot timpul în pas cu ei: dacă mă întâlnesc cu un fotbalist într-o discotecă îmbrac blugi, dacă mă întreţin la antrenamentul de seară cu Ahmetov, care poartă tot timpul cravată, e bine să fiu şi eu „în rând" cu dânsul. Vestimentaţia sau te apropie, sau te îndepărtează de interlocutor, iar Marcela simte mai bine ce se potriveşte pentru o anumită situaţie. Sub toate aspectele, pot spune că am avut noroc de soţie. Dar şi de tot colectivul care mă asistă în munca mea, deloc uşoară, cu un program aproape 24 din 24 ore, în care sâmbetele şi duminicile se lucrează mai intens decât în celelalte zile, iar perioadele de concediu sunt foarte scurte şi niciodată în termenele fixate.

Igor Pânzaru

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

CUm as putea lua legatura cu Dumnealui???
s   -  
15 Aprilie 2010, 16:20
Sus ↑
Noi nu suntem abilitati sa va comunicam numerele te telefon a impresarului dar va putem sugera sa va adresati la Federatia Moldoveneasca de Fotbal. http://www.fmf.md/
admin   -  
15 Aprilie 2010, 17:11
Sus ↑
cum as putea sai trimi un cv domnului arcadie
cv   -  
25 Octombrie 2010, 23:57
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+10°